acela, fie cât de îndepărtat, rămâne acolo pentru totdeauna.

Nu numai chipul său, dar şi felul în care Ali Binaku pronunţa cuvintele avea ceva ciudat, ceva ce-l deosebea de vorbirea obişnuită.

— Şi dacă se ucid unul pe altul? întrebă Besian.

Ali Binaku ridică ochii. Diana îşi spuse că rar se putea întâlni un om atât de scund, a cărui autoritate să nu sufere deloc din pricina asta.

— Dacă se ucid unul pe altul şi la oarecare distanţă, atunci hotarul rămâne acolo unde cad, iar zona dintre ei se numeşte pământul nimănui.

— Pământul nimănui, repetă Diana. Exact ca între state.

— E ceea ce am discutat aseară, îi zise Besian. Nu numai modul de exprimare, ci şi filosofia munteanului, felul în care acţionează el conţine elemente etatiste.

— Şi când nu exista puşca? întrebă Besian. Kanunul este mai vechi decât armele de foc. Nu?

— Mult mai vechi, fireşte.

— Atunci se decidea prin gurapesh7, nu?

— Da, spuse Ali Binaku. Când nu exista puşca, decidea gurapesh-ul. În cazul conflictelor dintre două familii, două sate sau două

steaguri, ambele tabere îşi fixau aruncătorii, iar cel care arunca mai departe era declarat învingător.

— Azi ce se va întâmpla? întrebă din nou Besian.

— Astăzi va avea loc o reconfirmare de hotar.

Ali Binaku îşi plimbă privirea peste mulţimea răsfirată, până ce dădu cu ochii de grupul bătrânilor.

— Au fost chemaţi bătrânii steagului ca să adeverească vechile hotare ale păşunii.

Besian şi Diana se întoarseră în direcţia aceea şi văzură că

moşnegii şedeau mai departe pe bolovanii lor precum actorii ce aşteaptă intrarea în scenă. Păreau atât de bătrâni încât, uneori, cu siguranţă că uitau şi pentru ce se aflau acolo.

— Mai e mult până să înceapă? întrebă Besian.

Ali Binaku scoase din buzunăraşul vestei un ceas cu lănţug.

— Nu, dădu din cap. Începe imediat.

— Stăm şi noi? o întrebă în şoaptă Besian pe Diana.

— Cum vrei tu, zise ea.

7 Joc popular în care participanţii se întrec în aruncarea unei greutăţi de piatră de cca. 2–3 kg.

— 168 —

Ochii muntenilor, îndeosebi cei ai femeilor şi copiilor, le urmăreau fiecare mişcare, dar cei doi se obişnuiseră deja cu asta. Diana se ferea doar să întâlnească privirile libidinoase ale geometrului.

Împreună cu celălalt, care la han fusese prezentat drept medic, îl urmau pas cu pas pe Ali Binaku, deşi acesta din urmă nu li se adresase niciodată, ca şi cum nici n-ar fi fost cu ei.

O mişcare rapidă a oamenilor le indică fără greş că se apropia ora ceremoniei. După ce-i părăsi pe oaspeţi, Ali Binaku şi ajutoarele sale începură un du-te-vino de la un grup de săteni la altul. Abia acum, după ce mulţimea se urnise din loc, Besian şi Diana observară

vechile pietre de hotar care străbăteau coasta dintr-un capăt într-altul.

Brusc, peste deal se lăsă o linişte apăsătoare. Diana îl cuprinse pe Besian cu braţul şi se sprijini de el.

Şi dacă se întâmplă ceva? zise.

— Ce anume?

— Toţi au puşti, nu vezi?

El o privi mustrător şi vru s-o întrebe: iar tu, când i-ai văzut pe muntenii aceia cu umbrelele lor sparte ţi-ai închipuit că poţi glumi cu legea pământului? Acum simţi primejdia, nu? Dar imediat îşi aminti că ea nu spusese nimic despre umbrele şi că totul se petrecuse doar în capul său.

— Să fie careva împuşcat? insistă. Nu cred.

Adevărul e că toţi muntenii erau înarmaţi şi că peste coastă se instalase o alarmă tăcută. Ici-colo, pe mânecile lor se zărea şnurul negru. Diana se lipi şi mai tare de soţul ei.

— Va începe imediat, zise el, fără să-şi ia ochii de la bătrânii care se ridicaseră acum în picioare.

Diana se simţea ciudat de apatică. Involuntar, rotindu-şi privirea în jur, zări trăsura. Oprită într-un colţ de pajişte, neagră, arborându-şi ornamentele rococo ale uşilor şi arcurile noi, tapisată în catifea ca o lojă de teatru, părea complet străină de fondul gri-alpin. Femeia vru să-l tragă de mână pe Besian şi să-i spună „priveşte trăsura”, dar tocmai atunci el îi şopti:

— Începe.

Unul dintre bătrâni se desprinse din grup şi se pregătea să facă

ceva.

— Să ne dăm mai aproape, zise Besian şi o trase pe Diana după

sine. Se pare că bătrânul acela a fost ales de ambele tabere pentru a marca hotarul.

— 169 —

Bătrânul făcu câţiva paşi. Apoi se opri dinaintea unui bolovan şi a unei hălci umede de pământ. În jur se făcu oarecum linişte sau aşa li se păru lor, pentru că, în realitate, zgomotul mulţimii era mult mai iluzoriu decât vuietul permanent al muntelui şi deci nu stătea în puterea oamenilor să reinstaureze liniştea. Şi totuşi, aşa li se păru.

Bătrânul se aplecă, prinse cu amândouă mâinile bolovanul şi-l săltă pe umăr. Cineva îi puse pe acelaşi umăr şi bulgărele de pământ.

Chipul bătrânului, uscat, cu pete cenuşii, era imobil. Atunci, peste liniştea locului, răsună un glas strident, vibrând ca un clopot, dintr-o direcţie necunoscută:

— Dezleagă-i, aşadar, şi dacă o vei face cu strâmbătate povara păcatului să te strivească pe ceea lume.

Ochii bătrânului priviră câteva clipe în gol. Era greu de crezut că

picioarele l-ar fi putut asculta fără ca trupul decrepit să se năruie la pământ. Dar iată că bătrânul se mişcă.