Surprinderea îl făcuse să respire precipitat.
— Fantastic! îi scăpă ei involuntar.
— Cum?
— 145 —
— Am vrut să spun că e minunat şi teribil în acelaşi timp.
— Ai dreptate, e minunat de teribil sau teribil de minunat, spune-i cum vrei.
Se întoarse deodată spre ea cu o lumină stranie în priviri, vrând parcă să-i spună: şi tu nu credeai în toate astea. Deşi, în realitate, ea nu arătase niciodată o asemenea îndoială.
Trăsura îi depăşise pe drumeţi. Besian se lăsă pe spătar cu un zâmbet şăgalnic pe buze.
— Ne apropiem de împărăţia umbrelor, zise, neadresându-se parcă
nimănui, în care legile morţii sunt mai puternice decât cele ale vieţii.
— Cum se deosebesc cei care au de răzbunat pe cineva de cei urmăriţi de răzbunare? îl întrebă ea. Semnul negru e acelaşi pentru toţi, nu?
— Da, e acelaşi. Pecetea morţii e una singură şi pentru cei ce vor ucide şi pentru cei ce vor fi ucişi.
— Nemaipomenit! făcu ea.
— Nicăieri în lume n-ai să găseşti un asemenea loc, în care oamenii întâlniţi pe drum, asemenea copacilor însemnaţi pentru a fi doborâţi, să poarte cu sine semnul morţii.
Ea îl privi tandru. Bărbatul avea privirea cuprinsă de un foc lăuntric, de sclipirea ce rămâne în urma unei aşteptări extenuante.
Acum, muntenii cu umbrelele lor sfâşiate caraghios şi cu banalii saci cu porumb în spate păreau că nici nu mai există.
— Uite, alţi munteni, spuse el.
De astă dată ea fu prima care observă semnul negru de pe mâneca unuia dintre ei.
— Da, din momentul acesta putem spune că am intrat în însăşi împărăţia morţii, zise Besian, privind încontinuu pe geam. Afară, ploaia se cernea ca şi până atunci, măruntă, amestecată cu ceaţă.
Dianei Vorps îi scăpă fără voie un oftat.
— Da, urmă Besian, am intrat precum Ulise în împărăţia lui Hades, numai că el a coborât în vreme ce noi urcăm.
Ea îl asculta privindu-l cu atenţie. Bărbatul îşi sprijinise fruntea de geamul complet aburit de propria-i răsuflare. Din spatele sticlei lumea părea iluzorie.
— Colindă coclaurii cu semnul lor negru pe mânecă aidoma unor năluci prin ceaţă, spuse el.
Ea asculta ca în transă. Discutaseră frecvent înaintea plecării despre toate acestea, dar acum cuvintele lui sunau altfel. În spatele lor, asemeni imaginilor din spatele textului unui film, peisajul se
— 146 —
dezvăluia încă şi mai tulburător. Ar fi vrut să-l întrebe dacă vor întâlni oameni cu giulgiul pe cap, cum îi povestise el cândva, dar simţi o reţinere şi renunţă la întrebare. Poate frica naivă că, punând această întrebare, ei vor apărea într-adevăr, lucru pe care ea nici nu-l dorea.
Trăsura îşi continua drumul. Satul pierise în zare. Doar crucea bisericii se legăna domol într-un colţ de cer, puţin căzută pe-o parte ca crucile de pe morminte, de parcă cerul însuşi s-ar fi afundat puţin, aşa cum se-afundă pământul de pe ele.
— Priveşte murana6 aceea, o făcu el atentă, arătând cu mâna spre marginea drumului.
Ea se întinse pentru a vedea mai bine. Era un morman de bolovani ceva mai deschişi la culoare decât cei din jur, puşi ca într-o doară
unii peste alţii. Îşi zise că, dacă n-ar fi fost ziua aceea ploioasă, mormântul n-ar fi părut atât de lugubru. Îi spuse şi lui la ce se gândise, dar bărbatul zâmbi, clătinând din cap în semn că, nu era de acord.
— Muranele sunt de felul lor lugubre, o contrazise. Ba chiar, cu cât e mai frumos peisajul, cu atât mai macabre par.
— Poate, răspunse ea.
— Am văzut tot felul de morminte şi cimitire, cu fel de fel de semne şi simboluri, continuă el, dar mormânt mai veritabil decât muranele sărăcăcioase pe care le fac muntenii noştri chiar pe locul în care omul a căzut ucis n-ai să găseşti nicăieri.
— Da, zise ea. E tare deprimantă.
— Şi denumirea o are la fel, aspră, bolovănoasă, crâncenă, murană, nu?
Ea făcu da din cap, după, care oftă din nou. El, înviorat de propriile-i cuvinte, continuă să vorbească. Îi povesti despre absurdul vieţii şi cruzimea morţii în Nord, despre omul de aici, apreciat sau nu doar prin relaţiile pe care le are cu moartea şi despre groaznica urare pe care o fac muntenii la naşterea unui copil: „Viaţă lungă şi moarte de glonţ”, ceea ce arată că moartea naturală de boală sau bătrâneţe este ruşinoasă pentru oamenii muntelui şi, la urmă, despre scopul vieţii munteanului, care nu are un alt ţel decât să strângă atât de multă cinstire cât timp este viu, încât aceasta să-i fie monumentul de după moarte.
6 Grămadă de pietre marcând locul în care a fost ucis sau înmormântat cineva; mormânt primitiv.
— 147 —
— Am auzit câteva cântece despre cei ucişi, zise ea. Sunt la fel ca şi muranele acestea.
— Ai dreptate. Te apasă pe piept întocmai ca un bolovan. Şi cântecele şi muranele sunt construite după aceleaşi precepte.
