— 174 —

rămân de făcut, ucide cu pasiune. În vreme ce el, şi Besian arătă cu mâna spre drum, în direcţie opusă celei în care înainta trăsura, mecanismul care-l pune pe el în mişcare se află în afara lui, ba chiar, uneori, în afara timpului.

Diana asculta cu atenţie, cu toate că înţelesul unora dintre vorbele lui îi scăpa.

— Îţi trebuie o voinţă titanică pentru a porni spre moarte trimis de un ordin venit de la mare distanţă, continuă Besian. Pentru că

ordinul, vine câteodată într-adevăr de departe şi câteodată, de la generaţii de mult dispărute.

Diana răsuflă din nou anevoie.

— Gjorgu, spuse în şoaptă. Aşa îl chema, nu?

— Pe cine?

— Pe… munteanul de la han.

— A, da, Gjorgu. Întocmai. Te-a impresionat, nu?

Ea dădu din cap în semn că da.

De câteva ori păru că va începe să plouă, dar picăturile se pierdeau pesemne în spaţiul necuprins fără a atinge pământul. Doar câteva căzură pe geamul trăsurii şi tremurau acolo precum nişte lacrimi. Diana le privi o bucată de vreme şi urî geamul acela blestemat.

Nu se mai simţea deloc obosită. Din contră, starea în care se afla îi dădea o senzaţie de transparenţă, o transparenţă rece şi tristă însă.

— Lungă iarnă, spuse Besian. Interminabilă.

Diana continua să privească peisajul. Era în el ceva care îţi împrăştia atenţia, te golea, uşurându-te de mulţimea gândurilor. Îşi aminti de unele cazuri grele în care Ali Binaku aplicase kanunul, aşa cum le auzise din gura hangiului. Nu povestiri întregi, ci fragmente, imagini şi fraze ce pluteau lin pe râul memoriei. Două porţi de casă

smulse de la locul lor pentru a fi puse una în locul celeilalte. Una dintre ele fusese străpunsă de glonţ într-o noapte de vară. Cel căruia i se adusese ofensa trebuia să se răzbune, dar cum? Pentru ciuruirea porţii nu aveai pe cine ucide, dar insulta nu putea fi totuşi trecută cu vederea. Ali Binaku, chemat pentru a lua o hotărâre, decisese: poarta celui vinovat să fie smulsă şi în locul ei să fie pusă cea găurită de glonţ, care să rămână acolo în vecii-vecilor.

Diana îşi imagină peregrinările lui Ali Binaku din sat în sat, din ţinut în ţinut însoţit de cele două ajutoare, medicul şi geometrul. Cu greu ţi-ai fi putut închipui un grup mai ciudat. Într-o altă noapte, unuia îi venise pe neaşteptate un prieten în vizită şi omul îşi

— 175 —

trimisese nevasta în vecini (cei mai apropiaţi erau la un sfert de oră

de drum) pentru a cere ceva cu împrumut. Orele treceau şi femeia nu mai venea, dar gazda îşi ascunsese îngrijorarea în faţa oaspetelui şi stătuseră aşa până în zori. Femeia însă nu se întorsese nici a doua zi, nici a treia, pentru că i se întâmplase ceva nemaiauzit în sat: fusese ţinută cu forţa de cei trei fraţi vecini şi fiecare se culcase cu ea în câte o noapte.

Diana se închipui în locul femeii şi se cutremură de groază. Dădu din cap pentru a goni groaznicul gând, lucru ce se dovedi greu de înfăptuit.

După trei zile femeia se întorsese acasă şi-i povestise totul soţului.

Ce era de făcut? Întâmplarea era absolut inedită şi nu putea fi rezolvată decât cu puşca. Dar familia celor trei fraţi număra multe suflete şi era puternică, ceea ce însemna că după primul schimb de focuri familia celui ofensat ar fi fost nimicită. Apoi, cel cu nevasta siluită nu era nici din cale-afară de îndrăzneţ. Şi astfel, pus în faţa acestei dileme, omul făcuse ceea ce se face rar aici. Ceruse ajutorul sfatului bătrânilor. Cazul era greu. Cum să judeci ceva ce nu se mai pomenise în istoria ţinutului şi ce osândă să dai, celor trei fraţi?

Atunci l-au chemat pe Ali Binaku, care dăduse două soluţii: fie ca fraţii să-şi trimită nevestele câte o noapte la cel ofensat, fie să aleagă

pe vreunul dintre ei ca om de sacrificiu şi acesta să fie ucis de reclamant. Fraţii se sfătuiseră şi aleseseră a doua variantă să moară

unul dintre ei şi anume mijlociul.

Partea referitoare la moartea fratelui mijlociu, Diana şi-o imagină

ca pe un film rulat cu încetinitorul. Tânărul ceruse sfatului obştei răgazul de treizeci de zile. După care, în a treizecea, cel ofensat îi aţinuse calea şi-l ucisese fără multă zarvă.

Şi apoi? întrebase Besian. Apoi, nimic, îi răspunsese hangiul. A fost pe lume un om, care s-a dus, a murit fără rost, dintr-o sminteală.

Gata să aţipească, Diana se gândi la răgazul ce-i mai rămânea munteanului acela numit Gjorgu. Călător pe pământ-îşi spuse şi oftă.

— Iată un turn de veghe, zise Besian şi-şi propti degetul în geam.

Diana privi în direcţia aceea.

— Clădirea aia singuratică, vezi? Aia cu ferestrele înguste de tot.

— Cât e de mohorâtă, spuse Diana.

Auzise ades vorbindu-se despre faimoasele turnuri de veghe în care, după scurgerea termenului de graţie, ucigaşii se închideau pentru a-şi feri familia de răzbunarea celorlalţi. Era pentru întâia

— 176 —

oară însă când vedea un astfel de turn şi auzea explicaţii amănunţite despre el.

— Ferestrele dau către toate potecile satului, în aşa fel încât nimeni să nu se poată apropia fără a fi zărit de cei dinăuntru, îi explică Besian. De ar una se vede poarta bisericii, pentru cazurile de împăcare, ceea ce se întâmplă extrem de rar.

— Şi cât se stă acolo? îl întrebă Diana.

— În turnul de veghe? O, ani întregi, până ce afară au loc evenimente de anvergură, care să schimbe raporturile dintre ucigaş şi urmăritorul său, dintre cel ce are de dat şi cel ce are de luat sânge.

— De dat, de luat, repetă Diana. Vorbeşti despre toate astea de parc-ar fi operaţiuni bancare.

Besian zâmbi.

— Dintr-un punct de vedere aşa şi este, zise. Kanunul este străbătut de la început şi până la sfârşit de un calcul nemilos.

— Este într-adevăr teribil, spuse Diana şi Besian nu înţelese dacă

se referea la turnul de veghe sau la ultimele lui cuvinte.

O văzu apropiindu-se iar cu capul de geam pentru a zări încă o dată clădirea cenuşie, din care nu se mai profila decât un colţ.

Acolo va intra munteanul cel palid, îşi spuse ea. Deşi s-ar putea prea bine să fie ucis înainte de a se închide între zidurile de piatră.

Gjorgu, repetă în gând numele lui şi avu impresia că simte o zbatere în coşul pieptului. Ceva i se frânse dureros în locul acela şi, în acelaşi timp, cu duioşie.

Diana avu sentimentul că i se năruie pavăza care o apăra, ca şi pe alte femei tinere şi îndrăgostite, de primejdia de a nutri ceva pentru un altul. Era pentru întâia oară, de când se cunoscuse cu Besian, când îşi îngăduia să de gândească liber la asta. Şi-l închipuia pe el, venit aici în permisie, cum spusese Besian, şi permisia îi era scurtă, ceva mai mult de trei săptămâni, şi fiecare zi ce se scurgea îi scurta răgazul, în vreme ce el străbătea munţii cu panglica lui neagră ce dovedea că datorează sânge. Tot sângele, pe care părea că şi l-a dat înainte de termen, atât de palid era, ales de moarte asemeni pomului crestat pentru a fi doborât în pădure, precum îl comparase Besian, şi toate acestea, ochii lui, fixaţi într-ai ei, le povestiseră în câteva clipe: sunt aici doar un călător, străino.

Nicio privire de bărbat n-o tulburase în felul acesta. Poate datorită