Tocmai se urcau în trăsură, când Besian simţi cum Diana îl strânge de braţ.

— Besian, priveşte, spuse ea aproape în şoaptă.

Câţiva paşi mai încolo un muntean tânăr, palid de tot, îi privea cu ochii măriţi. Pe mânecă i se zărea clar fâşia de pânză neagra.

— Un răzbunător, zise Besian, adresându-se hangiului, îl cunoşti?

Ochii şaşii al hangiului cătară pe-alături. Era uşor de ghicit că

drumeţul tocmai se pregătea să intre în han şi se oprise doar pentru a-i cerceta pe oaspeţii cu trăsura luxoasă.

— Nu, făcu hangiul. Acum trei zile a trecut spre Orosh cu taxa sângelui. Hei, flăcăule, strigă spre necunoscut, cum te cheamă?

Munteanul, pe care întrebarea hangiului îl luă pe nepregătite, îşi întoarse privirea într-acolo. În momentul acela, Diana tocmai se urcase în trăsura, în vreme ce Besian rămăsese o clipă lângă scară

pentru a auzi răspunsul necunoscutului. La fereastra trăsurii apăru chipul Dianei, sidefiu prin sticla subţire.

— Gjorgu, răspunse necunoscutul cu un glas oarecum nesigur, puţin şovăitor, glas de om ce n-a mai vorbit de mult.

Besian se aşeză pe canapea, lângă soţie.

— A ucis în urmă cu câteva zile, iar acum se întoarce de la Orosh.

— 172 —

— Am auzit, îi răspunse ea încet, fără a-şi lua privirile de pe geam.

Din locul în care rămăsese pironit, munteanul o privea cu nesaţ pe tânăra femeie.

— Ce palid e, făcu Diana.

— Îl cheamă Gjorgu, zise Besian, aşezându-se mai comod.

Diana încă se mai uita pe fereastră. Se auzi vocea hangiului.

— Drumul îl ştii? îl întreba acesta pe surugiu. Ai grijă la Mormintele Mirilor, acolo greşesc toţi, în loc s-o ia la dreapta, o iau la stânga.

Trăsura se urni din loc. Ochii necunoscutului, ce păreau neobişnuit de închişi la culoare poate şi, din cauza palorii chipului, urmăreau pătratul ferestrei în care se întrezărea figura Dianei. Iar ea, deşi ştia că ar fi trebuit să nu-l mai privească, simţea că nu are puterea să-şi ia ochii de la drumeţul acela răsărit pe neaşteptate la margine de drum. În vreme ce trăsura se-îndepărta, femeia şterse de câteva ori aburul format de respiraţia ei, dar aburul apărea la loc, încercând parcă să ridice o barieră între ei.

— Ai avut dreptate, spuse ea, sprijinindu-se ostenită de spătarul canapelei, când trăsura era destul de departe de han, iar afară nu se mai zărea ţipenie de om.

Besian o privi o clipă mirat. Vru s-o întrebe la ce se referea dându-i dreptate, dar se reţinu. Era adevărat că în timpul călătoriei din dimineaţa aceea trăise cu impresia că, dintr-un anumit punct de vedere, ea nu-i dădea dreptate. Acum, când Diana însăşi afirma contrariul, i se păru inutil, ba chiar riscant să-i ceară explicaţii.

Important era să nu o vadă dezamăgită de călătorie. Iar ea, tocmai acum îi confirmase lucrul acesta. Besian se înveseli. Avu, în plus, sentimentul că, deşi niţeluş cam vag, pricepe la ce se refereau vorbele ei dându-i dreptate.

— Ai observat ce palid era munteanul de adineauri? o întrebă şi-i privi ţintă, fără niciun motiv, verigheta. Cel pe care de-abia l-am lăsat în urmă.

— Adevărat, era grozav de palid, zise Diana.

— Cine poate şti prin ce îndoieli, prin ce zbucium a trecut până să

se hotărască să ucidă. Cu ce este mai tragică oare neliniştea lui Hamlet în faţa neliniştii acestui Hamlet al munţilor noştri?

Ea îl privi recunoscătoare.

— Ţi se pare exagerat să-i acord numele prinţului danez acestui muntean al nostru?

— Deloc, spuse Diana. Vorbeşti neasemuit de frumos şi ştii doar

— 173 —

cât te preţuiesc pentru asta.

Bărbatului îi trecu fulgerător prin cap că reuşise s-o cucerească pe Diana mai ales prin felul în care se exprima.

— Lui Hamlet i s-a înfăţişat fantoma tatălui, care l-a îndemnat să

se răzbune, continuă Besian, stârnit. Dar poţi să-ţi închipui ce fantasmă teribilă îi apare munteanului nostru pentru a-l determina să ucidă?

Ochii Dianei, holbaţi peste măsură, priveau fix.

— În casele celor ce urmează să se răzbune este agăţată într-un colţ cămaşa însângerată a mortului lor, care nu dispare de acolo decât după ce răzbunarea s-a înfăptuit, urmă Besian: Îţi imaginezi ce lucru extraordinar este acesta? Fantoma tatălui i-a apărut lui Hamlet de două-trei ori în faţă, la miezul nopţii, şi doar pentru câteva clipe, în vreme ce cămaşa cerând răzbunare stă pe perete zile şi nopţi, luni şi anotimpuri întregi, sângele îşi schimbă culoarea şi oamenii spun: uite, mortul nu mai are răbdare.

— Poate că de asta, era el atât de palid, zise Diana.

— Cine?

— El… munteanul acela.

— A, da. Fireşte.

Pentru un moment Besian avu senzaţia că Diana pronunţase cuvântul „palid” aşa ca şi când ar fi vrut să spună „frumos”, dar renunţă imediat la gândul acesta.

— Şi ce-o să se întâmple de-acum cu el? întrebă ea.

— Cu cine?

— Cu… munteanul acela.

— A, ce-o să se întâmple? Besian ridică din umeri. Dacă a ucis în urmă cu patru-cinci zile, cum a spus hangiul, şi dacă a obţinut răgazul cel lung, cel de treizeci de zile, atunci nu-i mai rămân de trăit în linişte decât douăzeci şi cinci de zile.

Besian privea afară, cu un zâmbet îngheţat pe jumătatea superioară a feţei.

— Asta e un fel de ultimă permisie a lui pe pământ, vorbi mai departe bărbatul. Faimoasa afirmaţie că cei vii nu sunt decât nişte morţi sosiţi în permisie pe lume capătă în munţii noştri o semnificaţie reală.

— Aşa şi părea, venit temporar de acolo, spuse ea. Cu semnul acela pe mânecă, şi suflă greu. Ai spus bine, urmă, chiar precum Hamlet.

— Şi gândeşte-te că Hamlet, după ce se convinge asupra celor ce-i