— Munteni? întrebă ea.
— Da.
Cu cât înaintau către ele, cu atât mai înalte deveneau siluetele acelea. Cei doi stăteau cu feţele aproape lipite de geam şi, în câteva rânduri, ea şterse aburul format de respiraţia lor.
— Ce au în mâini? Umbrele? întrebă ea cu glas şoptit când trăsura fu la numai câţiva paşi de munteni.
— Aşa s-ar părea, îi răspunse el neatent. Hm, cine a mai pomenit aşa ceva?
Trăsura trecu pe lângă sătenii care priviră după ea. Besian se uită
în urmă, dornic să se convingă că ceea ce ţineau muntenii în mâini erau într-adevăr nişte umbrele vechi, cu spiţele rupte şi pânza sfâşiată.
— 143 —
— E pentru prima oară când văd aşa ceva, pronunţă el printre dinţi. Diana era la fel de surprinsă, dar, pentru a nu-şi supăra soţul, îşi ascunse mirarea.
Când zăriră ceva mai departe un alt grup de munteni, dintre care doi duceau câte un sac în spate, ea se făcu că nu-i vede. Besian Vorps îi urmări un timp cu privirea.
— Porumb, spuse el în cele din urmă, dar Diana nu-i răspunse. Îşi sprijini, în schimb, din nou capul de umărul lui şi părul începu să i se împrăştie şi să-i tresalte odată cu trăsura.
În timp ce el continua să privească afară, ea încercă să se gândească la lucruri mai vesele. În fond, ce mare lucru e să vezi un muntean cu un sac de porumb în spate sau un altul cu umbrela în mână? Întâlnise, la urma-urmei, zeci de munteni tăietori de lemne umplând străzile oraşelor în prag de iarnă, strigând trist „sparg lemne”, mai degrabă strigăt de pasăre decât de om. Dar Besian îi spusese că nu aceia erau adevăraţii reprezentanţi ai Nordului.
Părăsind din diverse motive ţinutul legendelor, aidoma arborilor smulşi din glia-mumă, ei se depersonalizau, îşi pierdeau calităţile originare. Adevăraţii munteni sunt cei din Nord, îi spusese el într-o noapte, făcând cu mâna un semn ce părea să desemneze mai degrabă înălţimile cereşti decât vreun punct cardinal de-ai fi putut crede că munţii din nord s-ar afla în cer şi nu pe pământ.
Lipit de fereastră, el nu-şi lua ochii de pe drum, speriat poate la gândul că soţia ar putea să-l întrebe dacă sătenii aceia jalnici, purtându-şi umbrelele zdrenţuite sau cocoşându-se sub sacul greu cu porumb sunt totuna cu falnicii stăpâni ai munţilor. Dar Diana, chiar dacă ar fi fost total dezamăgită, n-avea de gând să-l întrebe nimic.
Aşa cum stătea sprijinită de el, clipind uneori din pricina zgâlţâiturilor ca şi când s-ar fi apărat de tristeţea ce i-o trezea priveliştea pustietăţii, îşi aminti de clipele petrecute cu Besian Vorps în zilele în care se cunoscuseră şi în primele săptămâni de logodnă.
Cu speranţa de a însufleţi câtuşi de puţin priporul nesfârşit, risipi din belşug peste el castanii de pe bulevardul cel mare, uşile cafenelelor, sclipirile inelelor în ziua logodnei, băncile din parc acoperite cu frunze veştede şi multe, multe altele. Dar peisajul rămânea totuşi acelaşi. Goliciunea lui jilavă ar fi putut înghiţi într-o clipă nu numai întreaga rezervă de fericire a Dianei, ci, desigur, fericirea a generaţii întregi. Nu mai văzuse nicicând o asemenea pustietate. I se păru deci firesc ca de aici să înceapă Stâncile
— 144 —
Blestemate.
Fu trezită din somnolenţa aceea de o mişcare a umărului lui şi de glasu-i şoptit:
— Priveşte, Diana, o biserică.
Ea se apropie de fereastră şi zări imediat crucea din vârful clopotniţei de piatră. Biserica fusese ridicată pe o înălţime stâncoasă
şi, din pricină că drumul se afla mult sub nivelul ei sau, pesemne, din cauza cerului cenuşiu, crucea neagră părea a se legăna ameninţător printre nori. Biserica era încă departe şi, când se mai apropiară, văzură clopotul a cărui sclipire palidă, gălbuie, de bronz închipuia un fel de surâs sub ameninţarea cernită a crucii.
— Cât e de frumos! făcu Diana.
El dădu din cap fără o vorbă. Într-adevăr, mohoreala crucii şi surâsul alinător al clopotului dominau totul şi erau, pare-se, vizibile de departe, unite pe vecie.
— Iată şi casele muntenilor, zise el.
Ea îşi desprinse cu greu privirea ele la biserică şi cătă în jur.
— Unde? Unde?
— Uite una, acolo, pe povârniş, îi arătă el cu mâna. Şi alta, pe cealaltă coastă.
— Ah, da.
El se însufleţi brusc, scrutând orizontul.
— Munteni, spuse ea şi arătă ceva prin geamul din faţă, ceva aflat dincolo de umerii birjarului.
Muntenii veneau către ei, dar erau foarte departe şi nu se vedeau prea clar.
— Pe-aici, prin vecinătate, trebuie să fie un sat.
Trăsura se apropia de grupul de munteni şi Diana simţi nerăbdarea cu care soţul ei aştepta lângă geamul aburit.
— Au puşti, zise ea.
— Da, răspunse el puţin mai liniştit, fără a se întoarce. Părea a căuta altceva cu privirea. Muntenii se aflau la cel mult douăzeci de paşi de trăsură.
— Priveşte, strigă el în cele din urmă, trăgând-o pe Diana cu forţă
de umeri. Iată semnul negru pe mâneca dreaptă, îl vezi?
— Da, da, făcu ea.
— Iată încă unul cu semnul morţii. Şi încă unul.
