fălcile celor din jur se mişcă încetişor. Aşa cum rumegătoarelor li se întoarce hrana în gâtlej pentru a fi reînghiţită, tot astfel, acum, poveştile fiecăruia dădeau să iasă afară. Şi ele începură să apară. Cu câte zile în urmă ai ucis? Cu patru. Dar tu?
Încetul cu încetul, poveştile începură să se ivească din veşmintele de şiac precum nişte gândaci negri, să se răspândească pe tăcute în jur, să se amestece una cu alta. Ce-ai să faci în răstimpul răgazului lung?
Ce-o să fac? se întrebă Gjorgu. Nimic.
I se părea că va rămâne veşnic în hambarul umed, lângă focul care mai mult îl îngrozea decât îl încălzea, cu gândacii aceia ce se agitau în jurul său pe duşumea.
Când îl vor chema oare să plătească taxa sângelui? De când se afla acolo, unul singur dintre ei fusese strigat. Îi era dat să aştepte zile în
— 140 —
şir? Dar dacă vor uita de el o săptămână întreagă? Dacă-l vor uita de tot?
Se deschise uşa şi intră cineva. Se vedea de la o poştă că vine de departe. Focul îl lumină în silă, ca pentru a-i arăta cât de murdar şi de ud este, după care îl părăsi în semiobscuritate, ca şi pe ceilalţi.
Năuc, omul păşi spre unul dintre unghere şi se chirci acolo, lângă
buştean. Gjorgu îl urmări cu coada ochiului, parcă spre a-şi da seama cum arătase el însuşi în momentul intrării în hambar, cu câteva ceasuri în urmă. Celălalt îşi lepădă gluga şi-şi sprijini bărbia de genunchi. Se vedea bine că-şi avea povestea în afund, departe de gâtlej. Poate că povestea nici nu făcea încă parte din existenţa lui, ci se afla afară, în mâinile îngheţate cu care ucisese de curând. Omul îşi plimba nervos degetele peste genunchi.
Capitolul al treilea
Trăsura urca fără dificultate pe drumul de munte. Era un landou cu roţi de cauciuc, din cele folosite în capitală drept birjă de piaţă sau pentru plimbare, cu canapele tapisate în catifea neagră şi având, în plus, un aspect de vehicul de lux. Poate că tocmai din acest motiv umbletul ei pe drumul accidentat părea mai lesnicios decât te-ai fi aşteptat şi ar fi putut părea chiar mult mai lejer dacă n-ar fi fost însoţit de tropot de potcoave şi nechezat de cai, pe care aerul aristocratic al trăsurii nu le putea face să treacă neobservate.
Nelăsând mâna soţiei dintr-a sa, Besian Vorps se dădu aproape de geam şi încercă să se convingă că orăşelul pe care-l părăsiseră cu o jumătate de oră în urmă, ultimul oraş la poalele masivului muntos din nord, dispăruse în cele din urmă din raza vederii. Acum parcurgeau un pripor lin, oarecum ciudat, nici câmp, nici munte, nici podiş. Munţii încă nu apăruseră, dar umbra lor se simţea de mult.
Când şi când stropi minusculi de ploaie brumau ferestrele trăsurii.
— Stâncile Blestemate, spuse el în şoaptă, şovăind, aşa cum pronunţi numele cuiva a cărui apariţie ai aşteptat-o îndelung. Simţi cum cele două cuvinte îi provoacă femeii o tresărire vizibilă şi reacţia ei îl încântă.
Ea se apleacă spre el să vadă mai bine şi Besian îi simţi parfumul cefei.
— Unde?
El făcu un semn, apoi îi arătă cu mâna într-acolo, dar în direcţia
— 141 —
aceea ea nu zări nimic altceva decât o îmbulzeală de neguri.
— Nu e nimic clar, îi explică el. Mai avem încă destul de mers.
Ea îşi puse iar mâna peste mâna lui şi se lăsă pe spătarul canapelei. Smuciturile trăsurii făcură ca ziarul pe care-l cumpăraseră
cu puţin înainte de plecarea din orăşel şi unde scria, pe prima pagină, despre ei, să alunece şi să cadă, dar niciunul, nu se aplecă
să-l ia de jos. Ea zâmbi cu gândul aiurea, amintindu-şi titlul articolului dedicat călătoriei lor. „Un eveniment încântător: Scriitorul Besian Vorps şi tânăra lui soţie, Diana, au hotărât să-şi petreacă
luna de miere în masivul muntos din nord!”
Mai apoi articolul era niţeluş confuz. Nu se înţelegea bine dacă
autorul său, un anume A.G. (să fi fost, oare, cunoştinţa lor comună
Adrian Guma?) le elogia iniţiativa sau dădea glas unei invidii voalate.
La început, cu două săptămâni înaintea căsătoriei, aflând de la el despre intenţia de a întreprinde această călătorie, ea se arătase surprinsă. Să nu te miri câtuşi de puţin, îi spuseseră prietenele. Te măriţi cu un om neobişnuit, de la care vei auzi doar lucruri neobişnuite. La urma-urmei nu putem să-ţi spunem decât: bravo ţie!
Şi, într-adevăr, se simţea fericită! În zilele dinaintea căsătoriei, în cercurile mondene şi artistice ale Tiranei nu se vorbea decât despre viitorul lor voiaj. Cei mai mulţi se entuziasmaseră: vei părăsi lumea reală pentru cea a legendelor, a eposului autentic, pe care doar rar îl mai poţi găsi aievea în zilele noastre. Urmau cuvintele despre zâne şi vrăjitoare, despre rapsozi, ultimii aezi ai veacului, despre kanunul teribil şi măreţ ca nimic altceva pe lume. Alţii ridicau din umeri încercând să-şi arate clar opoziţia faţă de o astfel de idee, opoziţie legată înainte de toate de greutăţile drumului, cu atât mai mult cu cât era vorba despre o călătorie de nuntă, deci o situaţie mai delicată, iar în munţi frigul persista şi kullele legendare erau construite din piatră. Cei mai puţini fuseseră aceia care ascultau totul cu o uşoară
ironie, vrând parcă să spună: mergeţi, mergeţi în Nord, printre năluci, asta are să vă satisfacă pe amândoi şi mai ales pe Besian.
Deci, iată-i acum îndreptându-se spre sumbrul masiv muntos din nord. Masiv despre care ea citise şi auzise atât de multe pe vremea când studiase la Institutul de fete „Regina-Mamă” şi mai ales după
aceea, în timpul logodnei cu Besian Vorps. Munţii o atrăgeau şi o speriau. În realitate, din cele citite şi auzite de ea, ba chiar şi din scrierile lui Besian, nu pricepuse prea multe despre viaţa din masivul ascuns în ceţuri veşnice. Credea că tot ceea ce se spunea despre munţi avea un sens dublu şi vag. Besian Vorps scrisese despre Nord
— 142 —
povestiri tragico-filosofice, întâmpinate de critică la fel de vag: unii le salutaseră ca pe nişte capodopere, alţii le criticaseră lipsa de realism.
Diana îşi spusese în câteva rânduri că Besian întreprindea călătoria aceea neobişnuită poate mai puţin pentru a-i arăta ei curiozităţile Nordului, cât pentru a se verifica pe sine. Se contrazisese apoi zicându-şi că, dacă ar fi fost aşa, el ar fi putut veni aici cu mult timp înainte şi, pe deasupra, singur.
Acum îi privea cu coada ochiului profilul; din încordarea maxilarelor lui şi din felul în care se uita pe geamul trăsurii îţi dădeai repede seama că bărbatul îşi ascundea anevoie nerăbdarea. Diana înţelegea foarte bine de unde îi venea starea aceea de aşteptare continuă. Cu siguranţă, bărbatul trăia cu impresia că lumea fantastică despre care vorbea zile întregi întârzia să se arate. Afară, sub roţile trăsurii, continua să se deruleze coasta pustie şi nelocuită, presărată cu pietriş cafeniu-deschis peste care se cernea ploaia cea mai monotonă din câte existau. Lui îi e frică să nu mă plictisesc cumva, gândi ea şi încercă de două-trei ori să-i spună: nu te supăra, Besian, dar noi nu călătorim decât de-o oră şi, apoi, eu nu sunt atât de nerăbdătoare şi nici atât de naivă încât să-mi închipui că toate minunăţiile Nordului or să ni se dezvăluie dintr-o dată. Dar nu-i zise nimic, mulţumindu-se să-şi sprijine cu o mişcare firească fruntea de umărul lui. Intuiţia îi spunea că gestul acesta este mai liniştitor ca vorbele şi rămase mult timp aşa, privind pe furiş cum pletele ei castanii se legănau pe umărul lui în ritmul pasului cailor.
Era aproape toropită de somn, când îl simţi mişcându-se.
— Priveşte, Diana, îi zise încet şi o prinse de mână.
Departe, într-un colţ de drum, se zăreau câteva siluete întunecate.
