— Cum vrei tu, făcu ea.

— E ceartă veche pentru hotarele alea? se întoarse Besian spre hangiu. Au fost şi omoruri?

Hangiului îi scăpă un şuierat.

— Cum să nu, domnule. E o fâşie de pământ care a pricinuit multe morţi. Mormânt lângă mormânt încă din vechime.

— Trebuie neapărat să mergem, spuse Besian.

— Cum vrei tu, repetă Diana.

— În trei rânduri, a venit până acum Ali Binaku, dar sfada şi omorurile nici gând să contenească, urmă hangiul.

— 163 —

Tocmai atunci, scundul de la masa vecină se ridică. Imediat după

el săriră în picioare şi ceilalţi doi, ceea ce îl convinse pe Besian că

mărunţelul trebuia să fie Ali Binaku.

Acesta salută din cap fără a privi pe nimeni şi ieşi primul. Cei doi îl urmară. Cel cu sacou cadrilat ieşi ultimul, învăluind-o pe Diana într-o privire de om beat.

— Ce tip oribil, făcu Diana.

Besian dădu din mână.

— Poate că nu-i chiar atât de vinovat, zise, căci cine ştie de cât timp bate coclaurii ăştia fără femei, fără nicio distracţie. După haine părea orăşean.

— Totuşi ar putea să-şi mai ţină în frâu privirea, spuse Diana şi împinse farfuria pe care unul dintre ouă era neatins.

Besian îl strigă pe hangiu pentru plată.

— Dacă domnul şi doamna vor să meargă la Poteca Lupului, chiar acum au pornit într-acolo Ali Binaku şi ajutoarele sale. Puteţi să-i urmaţi cu trăsura. Altfel, v-ar trebui un însoţitor…

— Mergem după ei, zise Besian.

Când ieşiră îl găsiră pe surugiu bându-şi cafeaua în sala mare. El se ridică numaidecât şi o porni în urma lor. Besian îşi privi ceasul.

— Avem un avans de cel puţin două ore. Ne putem permite să

asistăm la o judecată de hotare, nu?

Surugiul dădu din cap cu îndoială.

— Nu ştiu ce să spun, domnule. Drumul până la Orosh e lung.

Deşi, dacă doriţi…

— Trebuie să ajungem la kulla din Orosh pe înserat, urmă Besian.

Acum e aproape de prânz şi mai avem destul până diseară. E o ocazie rară, pe care nu trebuie s-o pierdem, i se adresă Dianei.

Femeia îşi ridicase gulerul de blană al paltonului şi aştepta în picioare hotărârea celor doi.

În zece minute trăsura ajunse din urmă micul grup de călăreţi al lui Ali Binaku. Ei se dădură de-o parte pentru a-i face loc şi le trebuiră apoi câteva minute până să priceapă de la surugiu că

trăsura va merge în urma lor, deoarece acesta nu cunoştea drumul până la Poteca Lupului. În tot timpul acesta Diana a stat ascunsă

într-un colţ al canapelei, aşa încât privirea agasantă a omului cu sacou cadrilat, care apărea când în dreapta, când în stânga, să n-o poată descoperi.

Poteca Lupului era mai departe decât le spusese hangiul. De la distanţă, cei doi zăriră o spinare de deal în vârful căreia oamenii se

— 164 —

mişcau aidoma unor furnici. În timp ce se apropiau, Besian Vorps încercă să-şi amintească ce spunea kanunul despre hotare. Diana îl asculta în tăcere.

— Oasele din mormânt şi piatra de hotar nu se clintesc din loc, zise el. Dacă cineva încalcă hotarul altuia şi de aici rezultă

omucidere, atunci vinovatul va fi ucis de săteni.

— Nu cumva mergem să vedem o execuţie? îl întrebă Diana scâncind. Asta ne mai trebuia.

Besian surâse.

— Nu-ţi fie frică. Asta trebuie să fie o judecată paşnică, de vreme ce l-au invitat pe… cum îi zice, pe Ali Binaku.

— Părea un om foarte serios, zise Diana. Unul dintre ajutoare însă, ăla cu sacou cadrilat, este un tip oribil.

— Nu-l băga în seamă, o sfătui Besian.

Privea înainte, de parcă îşi pierduse orice speranţă că vor mai ajunge pe povârniş.

— Aşezarea pietrelor de hotar este un eveniment fantastic, spuse, fără a-şi întoarce privirea. Nu ştiu dacă azi vom avea norocul să

vedem aşa ceva. Oh, priveşte un mormânt.

— Unde?

— Acolo, în spatele tufişului. În dreapta.

— Da, da, făcu Diana.

— Uite încă unul.

— Da, da. Îl văd. Şi mai încolo încă unul.

— Sunt mormintele despre care ne-a vorbit hangiul, zise Besian.