La început nici n-au vrut s-o asculte, apoi tăcuseră în vreme ce ea vorbea şi, la urmă, veni o vreme a indiferenţei, când nici nu-i dădeau dreptate, dar nici nu se opuneau. Pur şi simplu obosiseră. Mătuşa, însă, nici gând să cedeze. Zi de zi şi noapte de noapte, trăgând ba la unii, ba la alţii, la veri şi la neamuri, până ieşi ca ea: după şaptezeci de ani de omoruri şi doliu, familia Berisha hotărî să ceară stingerea
— 132 —
răzbunării cu Kryeqyqe.
Cererea de stingere a gjakmarrjei, atât de rară în zona muntoasă, a făcut vâlvă în sat, ba chiar şi în steag. S-au luat măsuri ca totul să
fie săvârşit conform regulilor precise ale kanunului. Mijlocitorii concilieri, împreună cu câţiva prieteni şi simpatizanţi ai Berisha-ilor, proclamaţi într-un asemenea moment „stăpânii sângelui”, merseră la familia Kryeqyqe pentru a mânca pâinea împăcării. Mâncară
împreună cu ucigaşul, după obicei, şi stabiliră preţul ultimului omor, cel săvârşit de neamul Kryeqyqe, Urma acum ca tatăl lui Gjorgu, ca şef al familiei, să cioplească cu dalta şi ciocanul o cruce la poarta ucigaşului, să-şi bea unul altuia câte o picătură de sânge şi să se cheme apoi împăcaţi pe vecie. Toate acestea nu s-au petrecut niciodată, pentru că un unchi bătrân a stricat înţelegerea. Şi asta a fost atunci când, după prânzul comun, în vreme ce oamenii intrau în fiecare cameră şi-şi izbeau picioarele de podele pentru a arăta că
amintirea gjakmarrjei va fi izgonită din fiecare colţ al casei, bătrânul unchi al lui Gjorgu strigase deodată: nu. Era un bătrân tăcut, pe vorba căruia nu se punea prea mult temei în familie şi cu atât mai puţin se aşteptau, deci, la aşa ceva din partea lui. Încremeniră cu toţii în loc, încremeniră ochii şi gâturile, iar picioarele, ridicate pentru a lovi puternic duşumeaua, coborâră într-o linişte de vată. Nu, repetase bătrânul. Atunci preotul, care se afla cu ei ca martor principal al împăcării, făcu un semn cu mâna. „Gjakmarrja continuă”, zise.
Rămas în timpul acesta în afara atenţiei generale, Gjorgu se văzu iar în mijlocul ei. Împreună cu groaza de odinioară, de care scăpase pentru o vreme, îl încercă şi un sentiment de mulţumire. Era, pasămite, mulţumirea că devenise iar un personaj important. Avea acum impresia că se află într-o mare dilemă: cum să trăieşti, liniştit, acoperit de giulgiul uitării, departe de mecanismul gjakmarrjei sau în pericol, într-o străfulgerare de ură ce-ţi străbate viaţa ca un tighel şerpuitor? Le încercase pe amândouă şi dacă i-ar fi spus cineva să
aleagă una dintre, ele, cu siguranţă că ar fi rămas pe gânduri. Poate c-ar fi trebuit să treacă ani pentru a se obişnui cu liniştea, aşa cum trecuseră, poate, la fel de mulţi ca să se deprindă cu moartea.
Mecanismul gjakmarrjei era astfel alcătuit încât, chiar şi atunci când erai în afara lui, te ţinea legat sufleteşte pentru multă vreme.
În zilele de după eşecul împăcării, când pe cerul vieţii lui, până
atunci senin, se învălmăşiră iar nori negri, Gjorgu se întrebase în câteva rânduri: era bine sau rău că se încercase împăcarea? Dar nu
— 133 —
putuse răspunde. Era bine pentru că-i oferise un an de viaţă liniştită
în plus, dar, pe de altă parte, era, rău, pentru că trebuia de-acum să
se obişnuiască din nou cu ceea ce uitase: gândul că trebuie să ucidă
un om. Trebuia să devină cât de curând prima-puşcă, cum îi numea kanunul pe cei ce ucideau din răzbunare. Prima-puşcă era avangarda familiei, cu dreptul de a împuşca mortal, dar şi primul sacrificat.
Când familiei vrăjmaşe îi venea rândul la răzbunare se încerca uciderea în primul rând a primei-puşti din celălalt neam. Doar când nu era posibil, în locul aceluia putea fi ucis un alt bărbat. De-a lungul celor şaptezeci de ani de duşmănie cu cei din stirpea Kryeqyqe, familia Berisha avusese douăzeci şi doi de prima-puşcă, din care marea majoritate căzuseră ucişi şi ei. Prima-puşcă era floarea unui neam, vâna şi amintirea cea mai de preţ. Multe lucruri se dădeau uitării, oameni şi fapte erau acoperite de colbul vremii, doar prima-puşcă, flăcări nestinse în mormintele familiei, nu puteau fi uitaţi.
Vara venise şi trecuse, mai scurtă ca altă dată. Familia Berisha se grăbise să termine cu muncile câmpului, aşa încât, după uciderea plănuită, să se poată închide în casă. Gjorgu trăia o linişte tristă, ca şi când s-ar fi aflat în preajma însurătorii.
Spre sfârşitul celei de-a doua toamne îşi descărcase puşca asupra lui Zef Kryeqyqe, dar nu-l omorâse, ci doar îl rănise la maxilar.
Veniseră medicii kanunului, care stabileau taxa ce trebuia plătită de ţintaş pentru rănire şi, deoarece rana era la cap, fusese apreciată la trei pungi cu groşi sau jumătate de răzbunare. Asta însemna că
familia Berisha putea să aleagă una din două: să plătească taxa sau să accepte jumătate de omor. În acest caz, când n-ar fi plătit taxa, incluzând în calculul omuciderii rănirea, îşi pierdeau dreptul de a mai ucide pe careva din neamul Kryeqyqe, pentru că jumătate de răzbunare fusese săvârşită. Le rămânea consolarea de a răni pe un altul.
Desigur, familia Berisha nu a fost de acord să considere rănirea drept jumătate de răzbunare. Deşi taxa era mare, strânseseră
paralele şi o plătiseră, deci urmărirea victimei putea continua.
Tot timpul cât durase povestea, cu taxa pentru rănire, tatăl lui Gjorgu îşi aţintise fiul cu priviri întunecate de supărare şi dispreţ. Nu ajunge că ai amânat nepermis de mult răzbunarea, părea că grăiesc ochii bătrânului, dar, iată, ne-ai adus şi la sapă de lemn.
Gjorgu simţea că toate acestea se petrecuseră din cauza vechii lui nehotărâri, care-l făcuse să-i tremure mâna în ultima clipă şi să
— 134 —
ochească prost. În realitate, el nu reuşi să-şi clarifice nici mai târziu dacă chiar îi tremurase mâna în momentul în care ochise, sau dacă
coborâse el însuşi puşca, ţintind în partea de jos a feţei.
După evenimentele acestea veni o vreme în care fu complet apatic.
Viaţa îi păru a se fi oprit în loc. Rănitul zăcuse mult timp la pat. Se zvonea că plumbul îi sfărâmase falca şi că rana obrintea. Iarna fusese lungă şi plictisitoare ca niciodată. Peste zăpada domoală (bătrânii cu greu îşi mai aminteau o zăpadă atât de liniştită) vântul şuiera la fel de monoton. Zef Kryeqyqe, unica ţintă a lui Gjorgu, bolea tot în pat, astfel că Gjorgu se simţea aidoma unui şomer ce bântuie de colo-colo fără treabă.
Iarna păruse, într-adevăr, nesfârşită. Şi chiar atunci când se zvonise că rănitul s-ar fi vindecat, se îmbolnăvi Gjorgu. Poate că, din dorinţa de a nu cădea la pat până nu şi-ar fi ucis duşmanul, ar fi rezistat cu ghearele şi cu dinţii, dar i-a fost absolut imposibil. S-a îngălbenit precum ceara la faţă şi a dus boala pe picioare o bucată de vreme, apoi n-a mai putut. A zăcut aşa două luni la rând, în vreme ce Zef Kryeqyqe, profitând de neputinţa lui, începuse să umble fără frică
prin sat. Din colţul odăii în care se afla întins, Gjorgu privea fragmentul de peisaj pe care i-l îngăduia fereastra şi aproape că nu se gândea la nimic. Era complet slăbit de boala îndelungată. Dincolo de fereastră se afla satul albit de zăpadă, de care, exceptând omorul plănuit, nu-l mai lega nimic. Se simţea demult străin, ba chiar de prisos în lumea aceea şi, dacă în cătun i se mai pronunţa totuşi numele, asta se întâmpla datorită aceluiaşi omor.
Privea ore în şir pământul acoperit de nea, îl privea dispreţuitor, parcă adresându-i-se: o să vin, o să vin cât de curând, numai să-mi fac mai întâi datoria. Şi gândul acesta îi stăruia atât de mult în cuget, încât avea momente în care i se părea că vede în adevăr pata de sânge ce marca locul unde glonţul său va lovi ţeasta celuilalt.
În primele zile ale lui martie se simţise ceva mai bine şi în a doua săptămână s-a ridicat din pat. Picioarele îi tremurau când a ieşit în curte. Nimeni n-ar fi crezut că, aşa slăbit de boală cum era, alb la faţă precum hârtia, ar fi putut să-şi răpună duşmanul. Asta a fost şi motivul pentru care Zei Kryeqyqe, ştiindu-l încă bolnav, căzuse în cursă.
Când şi când ploaia se rărea într-atât încât părea că se va opri, dar tocmai în ultimul moment începea să se cearnă din nou. Ziua era la fel de cenuşie. Trecuse probabil de prânz şi Gjorgu îşi simţea
— 135 —
picioarele amorţite. Intrase într-un alt ţinut şi el şi-a dat seama de asta după veşmintele sătenilor pe care-i întâlnea în cale. Cătunele erau tot mai îndepărtate de drumul mare. Ici-colo, în zare, se desluşea cu greu sclipirea mată a unei clopotniţe. Apoi, kilometri întregi nu mai era nimic.
Şi drumeţii deveniseră mai rari. Gjorgu întrebă din nou de kulla din Orosh şi într-un rând i se răspunse că ar fi aproape de tot, iar ceva mai încolo, când el se aştepta să fi fost, într-adevăr, la o aruncătură de băţ, i se spuse că mai avea încă destul de mers.
Amândoi trecătorii îi arătară cu mâna în aceeaşi direcţie, unde nu se zăreau însă decât negurile.
