— Seara, târziu, osteniţi de atâta umblet, se întoarseră acasă şi fraţii victimei, urmă Besian, care, de cum intrară şi-l văzură pe oaspete, îl recunoscură în el pe ucigaş.
Besian se întoarse către ea să-i vadă reacţia.
— Nu te speria, îi zise. Nu s-a întâmplat nimic.
— Cum?!
— Da, nimic. La început, cuprinşi de mânie, fraţii îşi scoaseră
armele, dar la un cuvânt al bătrânului se liniştiră într-o clipă. Cred că-ţi închipui ce le-a spus, continuă el.
Ea dădu din cap cu tristeţe.
— „E oaspetele nostru, nu-l atingeţi”, iată cuvintele bătrânului.
— Şi apoi? întrebă ea. Ce s-a mai întâmplat după asta?
— Apoi au rămas toţi cu ucigaşul, oaspetele lor, atâta timp cât îl apăra datina. I-au vorbit. I-au aşternut să doarmă, iar dimineaţa l-au însoţit până la marginea satului fără a-i pricinui niciun rău.
Diana îşi puse două degete pe frunte, vrând parcă să îndepărteze ceva de acolo.
— Iată ce înseamnă oaspetele.
Besian spuse vorbele acestea între două tăceri, aşa cum aşezi în loc gol un obiect pe care vrei să-l pui în valoare. Aşteptă ca Diana să
spună ca şi prima dată „e un coşmar” sau orice altceva, dar ea nu spuse nimic. Îşi ţinea mai departe degetele în mijlocul frunţii, la rădăcina sprâncenelor, ca şi când i-ar fi fost imposibil să găsească
ceea ce voia să smulgă de acolo.
De afară se auzeau înfundat sforăiturile cailor de la trăsură şi fluieratul repetat al surugiului. Laolaltă cu ele, Diana auzea glasul bărbatului ei, care, surprinzător, era din nou grav şi potolit.
— Şi acum vine întrebarea: pentru ce să fi creat albanezul un asemenea ideal? Rostea cuvintele ţinând capul foarte aproape de umărul femeii, ca şi când i-ar fi cerut răspuns la toate întrebările sau îndoielile sale, deşi ritmul în care vorbea nu lăsa timp pentru vreo intervenţie de-a ei. Întreba mereu (pe cine, nu se înţelegea), continua să întrebe, deci, care să fie oare motivul că albanezul îşi crease instituţia ospeţiei, situată mai presus de toate celelalte relaţii omeneşti, superioară chiar legăturilor de sânge.
— Răspunsul trebuie căutat poate în însuşi caracterul democratic al acestei instituţii, argumenta el. Orice om de rând, în orice zi sau noapte obişnuită, poate fi ridicat la rangul suprem de oaspete. Deci, drumul către această zeificare temporară este deschis oricând şi oricui. Nu, Diana?
— 154 —
— Da, spuse ea în şoaptă, cu degetele încă în mijlocul frunţii.
El se mişcă pe canapea într-un fel ciudat, de parcă, în timp ce-şi căuta o poziţie mai bună, ar fi vrut să găsească şi cele mai potrivite cuvinte pentru a spune ceea ce gândea.
— Deci, câtă vreme blazonul de oaspete îl poate purta oricine, continuă Besian, şi, dacă pentru albanez blazonul acesta este mai nobil decât un blazon regal, de ce să nu fim de acord că, în viaţa plină de primejdii şi suferinţă a albanezului, statutul de oaspete, deţinut pentru 24 de ore sau chiar numai pentru patru, este un soi de desfătare, de uitare, un armistiţiu, o amânare şi, de ce nu, o evadare din existenţa zilnică într-o realitate divină.
El tăcu şi aşteptă, dar femeii, care simţea că ar trebui să spună
ceva, îi veni mai uşor să-şi sprijine din nou capul pe umărul lui decât să vorbească.
Mireasma cunoscută a părului ei tulbură pentru o clipă gândurile bărbatului. Asemeni verdeţii, care sugerează mai bine ca orice, venirea primăverii sau ca zăpada, simbol al iernii, tot astfel pletele castanii ale femeii, revărsate peste umărul lui, sugerau ideea de fericire. Gândul că este un bărbat fericit îi trecu fulgerător prin minte.
— Eşti obosită, Diana? o întrebă.
— Puţin, Besian.
El îi puse braţul pe umeri şi o strânse uşor lângă sine, inspirând parfumul discret, îmbătător pe care trupul ei de femeie proaspăt măritată îl emana cu zgârcenia cuvenită.
— Încă puţin şi vom ajunge.
Fără a-şi retrage braţul, el îşi întinse capul spre fereastra trăsurii şi privi afară.
— Într-o oră, cel mult o oră şi jumătate vom ajunge, repetă.
În spatele ferestrei se zăreau culmi zimţate, ude de ploaia după-amiezii de martie.
— Ce ţinut e acesta?
Fără să răspundă, el privi afară, mulţumindu-se numai să ridice din umeri în semn că nu ştia. Ea îşi aminti din nou de zilele dinaintea plecării (zile ce-i păreau acum desprinse nu din acest martie, ci dintr-altul, îndepărtat precum stelele), zile pline de vorbe, de râsete, de glume, de temeri, de invidie la adresa „aventurii lor nordice”, cum o numise Adrian Guma, pe care-l întâlniseră la poştă
în momentul când se pregăteau să-i trimită o telegramă amicului ce avea să-i întâmpine în Nord. Telegramă unui muntean? exclamase
— 155 —
celălalt. Dar asta e ca şi când ai vrea să trimiţi o telegramă vulturilor sau norilor. Râseseră tustrei şi, printre glume, Adrian Guma îi întrebase: chiar aveţi o adresă? Iertaţi-mă, dar nu vă cred.
— Încă puţin şi vom ajunge, spuse pentru a treia oară Besian, aplecându-se spre geam.
Ea se întrebă de unde ştia el asta, pentru că drumul nu avea nici indicatoare şi nici pietre kilometrice. În vreme ce bărbatul îşi spunea că nu întâmplător venise vorba despre ospitalitate şi oaspete, şi asta în vreme ce se apropiau tot mai mult, odată cu amurgul, de kulla în care aveau să înnopteze.
— Încă puţin şi ne vom pune pe frunte coroana de oaspete, îi şopti el şi-i atinse cu buzele obrazul drept. Ea îşi mişcă puţin capul spre el.
