— Teribil. Cum ai zis?

— De patru sute şi ceva de ani, de când se ştie despre existenţa kullei din Orosh, zi şi noapte, iarnă şi vară, în haiatul acela se află

mereu câte cineva.

— 182 —

Ea îi simţi obrazul aproape de faţa ei.

— E teribil, fără îndoială, n-are cum să nu fie teribil. Ucigaşii aşteptând să plătească. În realitate e tragic. Aş spune chiar că, întrun fel, e măreţ.

— Măreţ?

— Nu în sensul obişnuit… Oricum… luminiţa aceea din poala nopţii, ca o lumânare la căpătâiul unui mort… o, doamne, e într-adevăr măreţ de tragic. Şi gândeşte-te că nu este vorba de moartea unui om, de o lumânare pe un mormânt, ci de o moarte uriaşă. Ţi-e frig? Ţi-am spus să pui ceva pe tine.

Rămaseră o vreme aşa, fără a-şi lua ochii de la luminiţa de jos, până ce Diana simţi cum frigul o pătrunde până la oase.

— E tare rece, într-adevăr, zise şi se îndepărtă de la fereastră.

Besian, nu mai sta acolo, îi spuse apoi soţului. Ai să răceşti.

El se întoarse către ea şi făcu câţiva paşi spre mijlocul camerei. Tot atunci, cu un sunet greu ce-i făcu pe amândoi să tresară, ceasul de pe perete, pe care nici nu-l observară, bătu de două ori.

— O, doamne, ce m-am speriat, spusei Diana.

Se aşeză iar în genunchi dinaintea valizei şi căută o vreme prin ea.

— Să-ţi scot şi ţie pijamaua? întrebă apoi.

El murmură ceva printre dinţi şi începu să se plimbe prin cameră.

Diana se apropie de oglinda atârnată deasupra comodei.

— Ţi-e somn? o întrebă el.

— Nu. Dar ţie?

— Nici mie.

Bărbatul se aşeză pe marginea patului şi aprinse o ţigară.

— Poate că n-ar fi trebuit să beau a doua cafea, zise.

Diana îi răspunse ceva, dar, pentru că ţinea o agrafă în colţul stâng al gurii, nu se înţelese ce spusese.

Besian se sprijini de tăblia patului şi urmări neatent gesturile cunoscute ale soţiei în faţa oglinzii. Oglinda, comoda de sub ea, ceasul de pe perete, patul şi majoritatea mobilelor din cameră păreau a aparţine stilului baroc, mult stilizate însă.

Pieptănându-se în oglindă, Diana urmărea cu coada ochiului fuioarele de fum ce învăluiau figura absentă a lui Besian. Pieptenul luneca mereu mai lin, parcă ezitând, prin părul ei. După care, pentru o clipă, mâna îi rămase în aer. Femeia puse uşor pieptenul pe comodă şi, fără a-şi lua ochii de la imaginea din oglindă a soţului, încet, ca şi când ar fi vrut să nu-i atragă în niciun fel atenţia, se apropie de fereastră.

— 183 —

În spatele geamului era groază şi noapte. Se lăsă cuprinsă de tremurul de adineauri, în timp ce privirile îi căutau cu stăruinţă în infernul acela luminiţa pierdută. În fine, o găsi. Era pe acelaşi loc, jos, ca pierdută într-un puţ, sclipind vag, ameninţată de a fi înghiţită

în fiecare moment de noapte. Câteva minute nu-şi mai luă ochii de la sclipirea din întunericul de iad. Părea licărul unui foc ancestral, magmă primordială, reflex evanescent al focului din străfundurile pământului. Poarta infernului. Şi brusc, fără putinţa împotrivirii, Diana şi-l aminti pe cel care trecuse prin iadul acela. Gjorgu, îl strigă

în sinea sa, dezlipindu-şi buzele înfrigurate. El cutreiera ţinutul morţii cu semnele acelea pe faţă, pe veşminte, pe trup. Trebuia să fii semizeu pentru a te opune infernului şi haosului aceluia de început de eră. Şi, aşa măreţ şi inegalabil cum era, el căpăta proporţii uriaşe, străbătea noaptea şi o domina ca un vuiet.

Acum nu mai credea că-l zărise şi fusese zărită de el. Se vedea neînsemnată şi dezbrăcată de orice mister în faţa lui. Hamlet al stâncilor, repetă ea cuvintele lui Besian. Prinţul meu îndoliat.

Îl voi mai întâlni oare? Şi acolo, la fereastră, cu fruntea îngheţată

de apropierea geamului rece, îşi zise că ar fi gata să dea oricât pentru a-l mai vedea o dată.

În clipa aceea simţi în spate respiraţia bărbatului şi mâna sa, care-i atinse şoldul. Câteva secunde el o mângâie uşor în locul acela preferat, după care, deşi nu-i zărea expresia chipului, o întrebă cu voce stinsă:

— Ce-i cu tine?

Diana nu-i răspunse şi continuă să-şi ţină obrazul lipit de fereastra întunecată, de parcă ar fi vrut să-l invite şi el să privească

afară.

Capitolul al patrulea

Urcând treptele de lemn spre catul al doilea, Mark Ukaçjerra auzi un glas care se răstea în şoaptă:

— Şşt! Musafirii încă mai dorm.

Urcă mai departe fără a-şi schimba cu nimic mersul şi vocea din capul scărilor repetă:

— Atenţie, îţi spun. N-ai auzit că musafirii nu s-au sculat?

Mark ridică privirea pentru a-l vedea pe cel ce îndrăznise să-i atragă atenţia chiar în secunda în care unul dintre servitori îşi lungea

— 184 —

gâtul să-l zărească pe cel ce strica liniştea. Când îl recunoscu pe

„Intendentul sângelui”, servitorul îşi acoperi îngrozit gura cu palma.

Mark Ukaçjerra urcă mai departe şi, când ajunse sus, trecu fără o vorbă pe lângă omul înlemnit, ba chiar fără să întoarcă nici măcar capul.

Era rudă apropiată cu prinţul şi, pentru că la repartizarea sarcinilor din kullă îi fusese încredinţată administrarea gjakmarrjei, i se spunea „Intendentul sângelui”. Servitorii, deşi unii dintre ei tot rude, îndepărtate, cu prinţul, îl priveau pe intendent cu teamă, aproape ca şi pe prinţ. Uluiţi, îşi cercetară tovarăşul, care scăpase ca prin urechile acului, amintindu-şi cu părere de rău de alte asemenea cazuri când, pentru neatenţii mai mici, plătiseră amarnic. Dar

„Intendentul sângelui”, deşi după un ospăţ copios cu musafirii, era negru la faţă în dimineaţa aceea. Se vedea imediat că e cătrănit şi că

se gândeşte în altă parte. Fără a privi pe nimeni, împinse uşa camerei spaţioase de lângă odaia musafirilor şi intră.

În cameră era frig. Prin geamurile ferestrelor înalte şi înguste cu rame din lemn de stejar nevopsite pătrundea o lumină ce-l făcu să-şi spună că ziua de afară îi era neprielnică. Se dădu mai aproape de fereastră şi privi norii nemişcaţi. Cer de februarie, deşi intraseră în martie. Gândul acesta îi spori nervozitatea, ca şi când până şi anotimpul l-ar fi nedreptăţit numai pe el.