Respiraţia i se îndesi, ca în momentele apropierii lor intime, şi oftă.
— Ce e? o întrebă el.
— Nimic, răspunse ea încet. Doar puţină teamă.
— Adevărat? râse el. Cum aşa?
— Nu ştiu.
El clătină din cap ca şi când propriul râs nu ar fi fost altceva decât un băţ de chibrit aprins în faţa ochilor, pe care încerca să-l stingă.
— Dacă-i pe-aşa, atunci pot să-ţi spun, Diana, că, deşi ne aflăm în împărăţia morţii, poţi să fii sigură că niciodată în viaţa ta nu vei fi mai apărată ca astă-seară nu numai de nenorociri, dar şi de cea mai nevinovată ofensă. Pentru că niciun cuplu regal n-a avut vreodată
străji mai devotate, mai dispuse să se sacrifice, în prezent şi-n viitor, cum vom avea noi în seara asta. Tot mai eşti neliniştită?
— Nu despre asta, vorbeam, zise Diana, îndreptându-se pe canapea. Teama mea e de alt fel, nici eu nu-mi dau seama prea bine.
Ceva mai devreme ai vorbit despre zei, soartă şi fatalitate. Toate astea sunt impresionante, dar, în acelaşi timp, înspăimântătoare. N-aş vrea să pricinuiesc nimănui necazuri.
— O, făcu el vesel. Ca pe orice suveran, coroana te atrage, dar te şi sperie. Mi se pare logic pentru că, la urma-urmei, o coroană
scânteiază, dar şi apasă.
— Destul, Besian, spuse ea cu glas împăciuitor. Nu râde de mine.
— Nu râd, zise el pe acelaşi ton jucăuş. Şi eu am aceeaşi stare ca şi tine. Oaspetele, jurământul şi sângele sunt asemeni articulaţiilor tragediei antice şi, dacă le pătrunzi în mecanismul lor, înseamnă că
accepţi posibilitatea tragediei. Totuşi, noi n-avem de ce ne teme, Diana. Dimineaţa vom lepăda coroana, ne vom uşura de povara ei, dar asta până în seara următoare.
— 156 —
El îi simţi degetele mângâindu-i ceafa şi-şi lăsă capul pe creştetul ei. Oare cum vom dormi acolo, se întrebă ea, împreună sau separat, după care spuse tare:
— Mai avem mult?
Besian Vorps deschise puţin uşa trăsurii pentru a-l întreba pe surugiul a cărui prezenţă o ignoraseră până atunci. Împreună cu răspunsul, înăuntru pătrunse un val de aer rece.
— Ne apropiem, zise Besian.
— Brr, ce frig, făcu ea.
Afară, seara, care până atunci păruse nesfârşită, devenea tot mai opacă. Fornăiturile cailor se auzeau tare şi Diana îşi imagină spuma înflorindu-le boturile, în vreme ce se opinteau spre aşezarea necunoscută în care trebuiau să ajungă.
Începuse să înnopteze când trăsura se opri şi ei coborâră. După
zgâlţâiturile drumului, lumea părea acum mută şi complet nemişcată. Birjarul arătă cu mâna în direcţia unei case de pe partea cealaltă a drumului, dar celor doi, cu picioarele complet amorţite, li se păru imposibil să ajungă până acolo.
O bucată de vreme se învârtiră în jurul trăsurii, urcară şi coborâră
din ea, ocupându-se, când de genţile de voiaj, când de valize, până
ce, în fire, o porniră spre kullă într-un cortegiu ciudat, ei doi înainte, ţinându-se la braţ şi în urma lor, cu valizele de piele în mâini, surugiul.
Când fură aproape, Besian îşi lăsa soţia în urmă şi, cu paşi ce femeii i se părură total nesiguri, se avântă înainte. Poarta îngustă era închisă, ferestruicile păreau părăsite şi Dianei îi trecu fulgerător prin minte întrebarea: oare or fi primit telegrama noastră?
În vremea asta, Besian se oprise în faţa porţii şi ridicase capul pentru a striga, pare-se, după obicei: Stăpânul casei primeşte oaspeţi? În alte circumstanţe, văzându-şi soţul în rolul acesta, Diana ar fi râs cu poftă, dar acum simţea că o împiedică ceva. Poate umbra kullei (piatra are umbră grea, spun bătrânii), ce-i apăsa umerii.
Besian Vorps ridică pentru a doua oară capul şi, brusc, trupul său îi păru femeii slab şi lipsit de apărare la picioarele zidului acela rece, secular, căruia el se pregătea să-i glăsuiască.
Miezul nopţii trecuse demult, dar Diana nu putea să doarmă. Se învârtea întruna sub cele două velinţe de lână, care îi dădeau când o senzaţie de cald, când una de frig. Îi aşternuseră direct pe duşumeaua de scândură, la etajul întâi al kullei, împreună cu fetele
— 157 —
şi femeile. Besian dormea la etajul al doilea, în camera de oaspeţi. Cu siguranţă că nici pe el nu-l lua somnul.
Jos, sub podea, se auzea muget de vite. Auzindu-l, la început se speriase, dar una dintre neveste, cea de lângă ea, îi spusese în şoaptă: stai liniştită, e Kazil. Îşi aminti de la lecţiile de zoologie că
vitele îşi rumegă astfel hrana mâncată în timpul zilei şi se linişti, ceea ce nu-i aduse însă somnul.
Prin cap i se învălmăşeau în dezordine şi confuz frânturi de gând sau de discuţii auzite demult sau doar cu câteva ceasuri în urmă.
Într-un rând crezu că motivul insomniei este însăşi perindarea lor haotică şi încercă oarecum să le rânduiască. Lucrul acesta se dovedi a fi deosebit le anevoios. Cum reuşea să pună în ordine un gând, un altul se răzvrătea imediat, sărind din propria-i matcă. Un timp încercă să se concentreze asupra planului călătoriei lor, aşa cum i-l expusese Besian înaintea plecării. Începu să socotească câte zile aveau să-şi petreacă în munţi, îşi aminti casele la care vor înnopta, unele complet necunoscute, ca de pildă kulla din Orosh unde vor trage mâine seară şi vor fi găzduiţi de misteriosul stăpân al masivului muntos din Nord. Diana încercă să-şi imagineze toate acestea, dar tocmai atunci gândul i-o luă din nou razna, şi puse palma pe tâmplă, ca pentru a-i opri zvâcnetul năvalnic ce i se păru a fi legat de revolta creierului, dar simţi că presiunea palmei îi sporeşte senzaţia de ameţeală. Îşi retrase degetele de pe tâmplă şi lăsă gândul să-i hoinărească o vreme încotro îi era voia. Ceea ce se dovedi însă
insuportabil. Trebuie să mă gândesc la ceva oarecum cunoscut, îşi spuse. Şi începu să-şi reamintească cele discutate cu câteva ore înainte în odaia de oaspeţi. Le voi rumega pe toate, gândi, ca taurul ce mugeşte jos în staul. Lui Besian i-ar plăcea, cu siguranţă, o asemenea comparaţie. El se dovedise destul de tandru cu ea sus, în camera de oaspeţi. Îi explicase totul, cerând mai întâi voie stăpânului casei. Pentru că în odaia aceea, supranumită şi camera bărbaţilor, nu se admite vorba în şoaptă sau la ureche. Acolo, după cum îi spusese Besian, sunt găzduite doar „discuţii bărbăteşti”, iar nu bârfe şi nici gânduri spuse pe jumătate şi fiecare cuvânt e aprobat cu „aşa este” sau „bine ai spus”. Uite, ascultă cu atenţie la cele ce se vorbesc, îi şoptise Besian. Şi ea ascultase şi văzuse că el avea dreptate. Dacă
locuinţa albanezului este o cetate în înţelesul deplin al cuvântului, iar alcătuirea internă a familiei, conform kanunului, se aseamănă
structurii statale, e de la sine înţeles că şi vorba albanezului are ceva din stilul oficial. Apoi, în timpul cinei, Besian reluase discuţia
