Privea încontinuu afară, vrând parcă să-şi maltrateze ochii cu lumina de acolo, care, deşi cenuşie, era totuşi puternică, şi uită

pentru un timp de coridoarele străbătute de paşi neauziţi şi de „şşt linişte”, toate acestea din pricina celor doi musafiri de aseară pentru care, nelămurit, nutrea un început de antipatie.

În general, pentru el, cina fusese plictisitoare. Nu-i fusese nici foame. Simţise în stomac un fel de crampe, un gol pe care încercase să-l umple, dar, dimpotrivă, cu cât înghiţea mai mult şi mai în silă, cu atât mai puternică îi era senzaţia de gol.

Mark Ukaçjerra îşi dezlipi privirea de pe geam şi se uită o vreme la rafturile grele, de stejar, ale bibliotecii. Majoritatea cărţilor de pe ele erau vechi, o parte religioase, unele în latineşte sau în albaneza veche. Pe o poliţă aparte, jos, se aflau ediţii contemporane, referindu-se direct sau indirect la Kanun şi la kulla din Orosh. Erau cărţi scrise în întregime despre kanun sau reviste în care fuseseră publicate fragmente de lucrări sau articole, studii sau poezii.

Într-adevăr, principala sarcină a lui Mark Ukaçjerra erau problemele gjakmarrjei, dar tot el se ocupa şi de arhiva kullei. Arhiva

— 185 —

fusese pusă în partea de jos a bibliotecii, cea zăvorâtă, protejată pe dinăuntru cu plăci metalice. Se găsea acolo întreaga documentaţie a kullei; actele, tratatele secrete, corespondenţa cu demnitari străini, înţelegerile cu guvernele albaneze, cu prima republică, cu cea de-a doua, cu casa regală, acordurile cu guvernatorii sau comandanţii trupelor de ocupaţie turci, sârbi, austrieci. Documentele erau scrise în câteva limbi, dar majoritatea în albaneza veche. Un lacăt mare, a cărui cheie se afla de obicei atârnată la gâtul lui, lucea arămiu între cele două uşiţe.

Mark Ukaçjerra făcu încă un pas în direcţia bibliotecii şi mâna lui, cu un gest pe jumătate jucăuş, pe jumătate nervos atinse şirul de cărţi şi de reviste recente. Ştia să scrie şi să citească, dar nu într-atât încât să poată să-şi dea seama ce scria în ele despre Orosh. Unul dintre prelaţii mănăstirii de maici aflate în apropiere venea o dată pe lună şi sorta după conţinut cărţile şi revistele sosite la kullă. Tot el le clasa în favorabile şi nefavorabile. Cu alte cuvinte în cărţi unde se scria de bine despre Orosh şi cărţi în care se scria de rău. Cantitatea primelor varia mereu în raport cu celelalte. De obicei, cele favorabile erau mai multe, dar nici cele din a doua nu erau puţine. Erau momente în care acestea din urmă sporeau considerabil şi ameninţau să le egaleze pe celelalte.

Mâna lui Mark atinse încă o dată cu nervozitate şirul de cărţi şi răsturnă două-trei. Erau acolo nuvele, piese de teatru, şi legende despre Rrafsh, care, după cum spunea preotul, îţi alinau sufletul, dar erau şi din acelea înveninate, a căror existenţă în bibliotecă prinţului se explica cu greu. Dac-ar fi fost după el, Mark Ukaçjerra le-ar fi pus demult pe foc. Dar prinţul era îngăduitor. Nu numai că nu le ardea sau nu le arunca măcar de la fereastră, ci avea chiar momente când le şi răsfoia în treacăt. El era însă stăpânul şi stăpânul ştie ce face.

Uite, chiar şi după cina de aseară, arătându-le musafirilor odăile din preajma camerei de oaspeţi, ajungând aici, le spusese: „De câte ori n-au vărsat venin asupra Oroshului, dar Oroshul nu s-a clintit şi nu se va clinti în veci”, Şi în loc să se îngrijească de foişoarele kullei, se ocupa de raftul cu cărţi şi reviste, ca şi când acolo s-ar fi aflat nu numai secretul ofensivei, ci şi cel al defensivei (Oroshului. „Câte guverne n-au căzut, continuase prinţul. Şi câte împărăţii n-au fost şterse de pe faţa pământului. Dar kulla a rezistat.”

Celălalt, scriitorul, pe care Mark l-a antipatizat încă de la început, şi frumoasa lui soţie, se aplecau să vadă titluri cărţilor şi ale

— 186 —

revistelor şi nu spuneau nimic. După cum auzise Mark în timpul discuţiei de la cină, Besian Vorps scrisese despre Rrafsh într-o asemenea manieră încât nu se înţelegea dacă de bine sau de rău.

Într-un cuvânt, texte hibride. Dar poate că tocmai pentru asta prinţul îl invitase la Orosh, chiar şi cu soţia, ca să afle ce avea în cap şi să-l atragă de partea lui.

„Intendentul sângelui” întoarse spatele bibliotecii şi privi din nou afară. Dacă ar fi fost după el, n-ar fi avut prea multă încredere în musafirul acela. Nu era vorba numai de simţământul tulbure de antipatie pe care l-a simţit încă din momentul când i-a zărit urcând scările cu genţile de piele în mâini. Nu. Era şi altceva, un soi de frică

în faţa lor, mai ales în faţa soţiei oaspetelui. „Intendentul sângelui”

zâmbi amar. Oricui i s-ar părea ciudat auzind că el, Mark Ukaçjerra, căruia rar i-a fost teamă în viaţă chiar şi de lucrurile ce-i făceau să

pălească pe cei mai curajoşi, ar fi putut încerca un sentiment de frică

faţă de o femeie. Şi iată că aşa era. I-a fost frică de ea. Ceva din cele discutate în jurul mesei rămânea în afara înţelegerii ei, lucru uşor de constatat dacă-i priveai ochii. O parte din cuvintele cumpătate ale stăpânului sau prinţul, pe care le considerase din totdeauna lege, îşi pierdeau puterea, se scufundau uşor, dispăreau imediat ce ajungeau la ochii ei. Se poate oare aşa ceva? se întrebase el în câteva rânduri şi-şi răspunsese tot singur: nu, nu se poate, e doar în închipuirea mea. Dar o scrutase din nou cu privirea şi-şi dădu seama că avusese dreptate la început. În ochii ei cuvintele se dilatau, îşi pierdeau credibilitatea. Şi-n urma lor se surpa în linişte o parte din kullă, el însuşi, Mark Ukaçjerra şi după el… Asta se petrecea pentru prima oară; iată de ce, pesemne, i se făcuse frică. Pentru că-n camera de oaspeţi a prinţului fuseseră găzduiţi fel de fel de musafiri de seamă, începând cu trimişii papei şi apropiaţii regelui Zogu şi terminând cu învăţaţii bărboşi cărora li se spunea filosofi şi savanţi, dar niciunul dintre ei nu-i provocase lui Mark, un simţământ asemănător.

Poate că acesta fusese şi motivul pentru care ieri seară prinţul vorbise mai mult ca de obicei. Era binecunoscut faptul că prinţul vorbea extrem de puţin, uneori deschidea gura doar pentru a ura bun-venit, după care îi lăsa pe alţii să anime discuţia. Dar aseară, sesizând parcă vidul ce-i înghiţea cuvintele, îşi nesocotise obiceiul. Şi în faţa cui! În faţa unei femei! Nu e femeie, ci vrăjitoare, Frumoasă ca o zână şi rea ca o vrăjitoare. Altfel n-ar fi reuşit să diminueze puterea stăpânului său. Adevărul e că se greşise atunci când fusese acceptată, contrar obiceiului, în camera bărbaţilor. Nu degeaba

— 187 —

interzice kanunul intrarea femeilor în camera de oaspeţi. Dar, din nenorocire, goana după senzaţional atinsese asemenea proporţii încât se făcea prezentă şi aici, în leagănul kanunului, la Orosh.

Mark Ukaçjerra simţi din nou golul acela nesuferit în stomac.

Vrăjmăşia surdă se contopea cu greaţa din viscere şi împreună

încercau să se reverse undeva, dar, neavând unde, se întorceau iar în stomac şi-l făceau să sufere. Îi venea să vomite. Băgase de seamă

încă demult că vântul blestemat ce venea de departe, din oraşele şi satele nu de ieri, de azi lipsite de bărbăţie, căta să spurce şi să

doboare kanunul. Şi asta de când începuseră să cutreiere munţii asemenea femei dichisite, cu părul castaniu sau blond, ce-ţi trezeau pofta de viaţă chiar negându-ţi onoarea, cocoţate în trăsuri simandicoase, taman trăsuri-bordel, împreună cu bărbaţii lor ce puteau fi orice în afară de bărbaţi. Şi, pe deasupra, păpuşilor acestea pline de ifose li se permitea să pună piciorul în camera bărbaţilor şi tocmai unde, exact aici, la Orosh, în inima kanunului. Nu, toate acestea nu erau întâmplătoare. Ceva se clătina în jur, se năruia. În vreme ce toţi ceilalţi îi cer socoteală pentru împuţinarea cazurilor de gjakmarrja… Tocmai aseară stăpânul îi spusese, printre altele, înciudat: „Unii oameni ar vrea să vadă în impas kanunul strămoşilor”, şi-l privise cruciş pe Mark. Ce vroia să spună stăpânul de la Orosh cu privirea aceea? Nu cumva el, Mark Ukaçjerra, era vinovat de slăbiciunea arătată în ultima vreme de kanun, în special de gjakmarrja? Oare prinţul nu vedea ce se întâmplă în oraşele de la câmpie? E adevărat că veniturile provenite din taxa sângelui se împuţinaseră în anul acela, dar nu era el singurul vinovat pentru asta, aşa cum recolta mare de porumb nu se datora doar intendentului moşiei. Dacă vremea ar fi fost proastă, ce porumb ar mai fi cules? Vremea a fost însă prielnică şi prinţul l-a lăudat pe vechil. Sângele nu curge ca ploaia din cer. Motivele împuţinării lui sunt complet misterioase. Avea şi el, desigur, partea lui de vină în toate acestea. Dar lucrurile nu depindeau numai de el. Ah, dacă i-ar fi dat puteri mai mari şi mână liberă în câteva direcţii, s-ar fi lăsat bucuros verificat până la ultima lescaie. Atunci da, ar fi ştiut ce are de făcut. În vreme ce acum, deşi mulţi tremurau de figura lui sinistră, teritoriul puterii lui nu era prea întins. Iată de ce socotelile sângelui se duceau de râpă în Rrafsh. Numărul omuciderilor scăzuse an de an, dar primele luni ale anului acela fuseseră catastrofale.

Simţise lucrul acesta şi aşteptase cu sufletul la gură ca ajutorul său să termine calculele începute cu câteva zile în urmă. Concluziile

— 188 —

fuseseră mai proaste decât se aşteptase: nu se strânseseră nici 70%

din încasările pe aceeaşi perioadă a anului trecut. Şi asta în vreme ce numai intendentul turmelor şi al păşunilor, cel al împrumuturilor şi mai ales cel al morilor şi minelor, care se îngrijea de muncile mecanizate, începând cu ţesutul şi terminând cu potcovitul, vărsaseră sume considerabile la casieria generală. El, în schimb, intendentul principal (veniturile celorlalţi se strângeau doar din proprietăţile kullei, în vreme ce la ale sale contribuia întregul Platou), el, deci, intendentul principal, a cărui contribuţie era altădată egală

cu suma comună, depusă de toţi ceilalţi, acum cu greu dădea jumătate din totalul lor.

Iată de ce, la cina de aseară, privirea prinţului fusese mai amară

decât vorbele. Privirea aceea părea că spune: tu eşti intendentul sângelui, deci tu trebuie să fii cel care stârneşte gjakmarrja, tu trebuie s-o revigorezi, s-o aprinzi, s-o deştepţi, s-o iriţi când o simţi că se clatină sau se moleşeşte. Tu, însă, faci exact pe dos. Asta nu se poate. Aşa grăia privirea prinţului. O, doamne, suspină adânc în faţa ferestrei Mark Ukaçjerra. De ce nu-l lasă în pace? Parcă puţine-i sunt grijile?

Încercă să nu se mai gândească la asta, se aplecă la ultimul raft al bibliotecii şi, deschizând uşiţa grea, scoase de acolo un registru neobişnuit de voluminos, legat în piele. Era Cartea sângelui. Degetele lui răsfoiră o bucata de vreme paginile groase, acoperite cu un scris mărunt, pe două coloane înguste. Parcurse din ochi, repede, miile de nume ale căror silabe se asemănau una cu alta precum pietricelele de pe prundiş. Acolo se găseau notate, de la început de tot şi temeinic, toate răzbunările de pe Platou, datoriile de sânge pe care familiile sau neamurile şi le aveau una alteia, plăţile de amândouă

părţile, datoriile neonorate ce împingeau gjakmarrja zece, douăzeci sau, uneori, chiar o sută douăzeci de ani, socoteli nesfârşite sau alte datorii şi alte plăţi, generaţii întregi dispărute, „stejarul sângelui”, cum se numea sângele venit din partea tatălui şi „stejarul fierii”, cel venit din ramura mamei, omor plătit cu omor, cutare pentru cutare, unul pentru altul, dinte pentru dinte, patru perechi de morţi, patrusprezece, douăzeci şi patru şi iarăşi o datorie neplătită, un mort neplătit care, asemeni berbecului înaintaş din fruntea turmei, conducea turma viitorilor morţi.

Cartea era veche, poate cât şi kulla. Nu lipsea nimic din ea şi era deschisă atunci când soseau pentru cercetări trimişii familiilor sau neamurilor care până atunci trăiseră în afara vendettei, dar brusc,

— 189 —

dintr-o îndoială, dintr-o bănuială, dintr-o şoaptă sau dintr-un vis urât îşi pierdeau liniştea. Atunci „Intendentul sângelui”, Mark Ukaçjerra, după cum procedaseră zecile de intendenţi dinaintea lui, deschidea voluminosul registru, căuta pagină cu pagină şi poziţie cu poziţie numele familiei aceleia şi se oprea într-un târziu undeva. „Da, aveţi o datorie de sânge. În anul cutare, luna cutare v-a rămas o moarte neplătită.” În momentele acelea ochii „Intendentului sângelui”

priveau cu un aer mânios spre cei vinovaţi. Privirea lui părea a spune: liniştea v-a fost mincinoasă, bieţii de voi!

Dar asta se întâmpla rar de tot. De regulă datoriile se ţineau minte generaţie după generaţie de către toţi membrii familiei. În primul rând ele stăruiau în memorie, putând fi uitate doar în cazul unor evenimente extraordinare şi de durată precum nenorocirile comune, războaiele, strămutările, epidemiile de ciumă, atunci când moartea se devaloriza, îşi pierdea măreţia, regulile, unicitatea şi, devenind firească şi generală, se transforma în ceva banal, fără valoare. În iureşul acesta noroios şi monoton al morţii se întâmpla să se uite vreo datorie de sânge. Dar, chiar şi atunci, cartea rămânea acolo, la adăpostul kullei din Orosh şi, oricâtă vreme ar fi trecut, oricâţi lăstari proaspeţi ar fi dat trupul familiei aceleia, venea o zi a îndoielilor, a şoaptelor sau a unui coşmar, în care totul avea să reînceapă.

Mark Ukaçjerra continua să răsfoiască registrul. Din când în când privirile i se opreau asupra anilor de avânt ai gjakmarrjei sau, din contră, la perioadele de declin. Deşi le ştia şi le mai comparase de zeci de ori, acum, răsfoind din nou cartea, clătina din cap enigmatic.

Gest de supărare, şi de ameninţare, ca şi când omul s-ar fi certat pe muţeşte cu secolele trecute. Iată anii 1611–1628, cu cel mai mare număr de omucideri din tot secolul al şaptesprezecelea. Şi anul 1639

cu cele mai puţine: un total de 722 pe întregul Rrafsh. Acela a fost anul de spaimă a două răscoale, când sângele a curs valuri, dar era altfel de sânge, din afara kanunului. Apoi perioada din 1640 până în 1690, cincizeci de ani la rând în care, an de an, sângele ce cursese din abundenţă până atunci, picurase cu greu şi tot mai puţin. S-ar fi părut că gjakmarrja se stingea. Dar tocmai în vremea în care aceasta părea a fi la capătul puterilor, vendetta izbucnise cu forţe sporite.

Anul 1691: dublarea omuciderilor. Anul 1693: triplarea lor. 1694: împătrirea lor. Kanunul suferise o modificare esenţială. Răzbunarea, care până atunci căzuse asupra primei-puşti, deci asupra celui ce făptuise omorul, se întinsese acum peste întreaga familie. Ultimii ani ai secolului ce se sfârşea şi primii ai noului secol erau însângeraţi de

— 190 —

la un capăt la altul. Lucrurile continuaseră astfel până pe la mijlocul secolului, când apăruseră semnele unui nou declin. Iată anul de

„secetă” 1754. Mai apoi, 1799. În veacul următor, trei ani la rând, 1878, 1879, 1880, dar aceştia au fost ani de războaie în care, de regulă, gjakmarrja scădea în intensitate. Sângele acelor ani nu privea kulla şi nici kanunul, era deci sânge furat.

Anul acesta pornise cum nu se putea mai rău. Mark fu cât pe ce să tresară amintindu-şi ziua de şaptesprezece martie. Şaptesprezece martie, repetă el în gând. Dacă n-ar fi fost omorul de la Breziftoht, ziua aceea ar fi rămas fără sânge. Prima zi asemenea zi, albă aproape de un secol, poate de două. De trei sau de cinci secole, poate chiar de la apariţia gjakmarrjei. Şi acum, răsfoind paginile cărţii, i se păru că-i tremură degetele. Uite, în ziua de şaisprezece martie fuseseră opt omucideri, în optsprezece, unsprezece, în nouăsprezece şi douăzeci câte cinci, în vreme ce ziua de şaptesprezece martie a fost cât pe ce să rămână fără niciuna. Ideea că ar fi putut veni o asemenea zi îl îngrozi pe Mark Ukaçjerra. Şi nu lipsise mult să se întâmple întocmai. Nenorocirea s-ar fi petrecut, cu siguranţă, dacă nu ar fi apărut un anume Gjorgu, Gjorgu care a însângerat şi acea zi. Şi aşa a mântuit-o… De aceea, cu o zi în urmă, când venise pentru a plăti birul de sânge, Mark Ukaçjerra îl privise în ochi într-un fel deosebit, cu bunătate şi recunoştinţă, încât celălalt rămăsese uluit.

Mark Ukaçjerra puse în cele din urmă cartea în raftul de jos al bibliotecii. Privirea îi lunecă pentru a zecea oară peste volumele şi revistele recente. În timp ce le aranja, preotul care se ocupa de ele îi citea diverse pasaje din cărţile autorilor ostili kanunului. În ele, spre uimirea şi necazul lui Mark Ukaçjerra, erau criticate pe faţă uneori, alteori mai pe ocolite părţi din kanun, ba câteodată chiar şi kulla din Orosh. Hm, mormăia Mark în timpul lecturii, treci mai departe. Şi turbarea ce-l cuprindea treptat învăluia în vârtejul ei nu doar pe cei care scriau murdăriile şi calomniile acelea, ci pe toţi locuitorii oraşelor de câmp. Ba chiar înseşi oraşele şi câmpiile şi, de ce nu, toate câmpiile lumii.