— 158 —
preferată despre oaspete şi ospeţie, explicându-i că noţiunea de
„oaspete”, ca orice noţiune importantă, avea, alături de înţelesul sublim, şi un altul, absurd. În seara aceasta, aici, suntem atotputernici precum zeităţile, îi spusese el, putem face tot ce ne trece prin cap, putem chiar să şi ucidem pe cine vrem şi pentru toate vina va cădea asupra stăpânului casei, pentru că el ne-a ospătat, totuşi există oprelişti şi pentru noi, zeii. Şi ştii care? Nouă, cărora ni se permite orice, chiar şi omuciderea, două lucruri ne sunt interzise: primul, să ştergem farfuria cu pâine, al doilea, să atingem ulciorul de lângă vatră. Diana îşi stăpânise cu greu râsul. E comic, şoptise printre dinţi, e mai mult decât comic. Ai dreptate, îi răspunsese el, totuşi e adevărul-adevărat. Dacă astă-seară eu aş face aşa ceva, stăpânul casei va sări în picioare, se va apropia de fereastră şi, cu un urlet groaznic, va anunţa satul că ospitalitatea i-a fost pângărită. Şi că din acel moment oaspetele i-a devenit duşman de moarte. Dar de ce, întrebase Diana, de ce aşa? Besian ridicase din umeri. Nu ştiu, spusese, nu ştiu ce să-ţi răspund, Poate că e în dialectica lucrurilor ca noţiunilor esenţiale să li se adauge un clenci, nu pentru a le submina, ci pentru a le da veridicitate. Astfel îi spusese Besian, iar ea privise cu coada ochiului în jur, intenţionând în două-trei rânduri să-i zică: esenţiale, într-adevăr, sunt toate acestea, dar nu s-ar putea să
fie ceva mai multă curăţenie? La urma-urmei, pentru ca o femeie să
se poată compara cu zânele are nevoie de o salle de bain, nu? Dar tăcuse, nu pentru că i-ar fi lipsit curajul, ci pentru că nu voia să-l smulgă din atmosfera aceea de basm. Acela a fost unul dintre gândurile, puţine la număr, pe care nu i le-a spus. În general îi spunea orice gândea, iar el ştia asta şi nu-i lua niciodată în nume de rău dacă auzea lucruri care nu-i conveneau, pentru că, îi fond, ofensa era taxa sincerităţii ei.
Diana, se învârti poate pentru a suta oară în culcuş. Încâlceala gândurilor nu-i venise în ultimele ceasuri, ci încă de sus, din odaia pentru oaspeţi. Şi totuşi încercase să fie atentă la tot ce se discutase, deşi gândurile începuseră să-i zboare care încotro. Acum, când şi le rumega (şi zâmbi singură pentru a doua oară), simţi cum somnul ba se apropie, ba o părăseşte, speriat de scârţâitul duşumelei sau de vreo pişcătură. Într-un rând gemu, întrebându-se: de ce m-ai adus aici? se miră apoi singură de o asemenea întrebare, pentru că era încă trează şi-şi auzise şoapta, deşi nu într-atât încât să-şi priceapă
şi vorbele. Acum, somnul i se desfăşura înainte sub forma urcuşului de dimineaţă, acoperit cu farfurii ce nu trebuiau şterse cu pâine şi ea
— 159 —
făcu tocmai ceea ce nu se cuvenea să facă, întinse mâna către ele, gest ce provocă un urlet de groază.
E groaznic, îşi spuse şi deschise ochii. În faţa sa, pe peretele întunecat, zări un pătrat mai luminos. Minute în şir, ca hipnotizată, fixă cu privirea pătratul decolorat. Unde să fi fost până acum, de ce nu l-am observat mai dinainte? Pesemne că afară se lumina de ziuă.
Diana nu reuşea să-şi ia ochii de la fereastra îngustă. În bezna chinuitoare a odăii, lumina aceea tulbure îi păru un mesaj providenţial. Diana simţi cum sub efectul ei liniştitor coşmarurile îşi iau zborul. În pătratul acela cenuşiu ea bănui nenumărate dimineţi, altfel lumina n-ar fi putut fi atât le clară, de calmă şi de odihnitoare.
Privegheată de el, Diana adormi imediat.
Trăsura străbătea din nou ţinutul de munte. Era a zi cenuşie, cu un orizont închis, ce se afunda în piscurile alpine. Însoţitorii de-abia o porniseră înapoi şi cei doi soţi, cu feţele marcate de oboseala nopţii trecute, ieşiţi de sub nimbul ospitalităţii, se regăsiră iar singuri pe canapeaua de catifea.
— Cum ai dormit? o întrebă el. Ai putut să dormi?
— Oarecum. Spre ziuă.
— Aproape că nici eu n-am dormit.
— Eram sigură.
Besian îi luă mâna şi i-o ţinu într-a sa. Era pentru prima dată de la căsătorie când dormeau separat. Îi privi fugitiv profilul. Era palidă.
Vru s-o îmbrăţişeze, dar simţi o reţinere.
Îşi pironi o vreme privirea pe fereastra trăsurii, apoi, fără a întoarce capul, privi din nou cu coada ochiului profilul soţiei sale.
Mai mult decât palid, chipul ei trăda indiferenţă. Palma femeii stătea inertă în palma sa. Vru s-o întrebe ce ai? dar cuvintele rămaseră
nerostite. În adânc, în afundul fiinţei sale auzi un semnal de alarmă
imperceptibil.
Să presupunem că nu era chiar o indiferenţă, ci mai mult o absenţă sau probabil începutul unei înstrăinări, dacă s-ar fi putut spune aşa.
În legănatul ritmic al trăsurii, Besian îşi spuse că poate nu era niciuna din acestea. Desigur, niciuna. Era vorba de ceva mai simplu, de doza aceea de însingurare, de solitudine pe care o posedă fiecare dintre noi şi care, la urma-urmei, constituie unul dintre secretele alienării noastre. Da-da, Diana se lăsase cuprinsă de însingurare în dimineaţa aceasta şi noua situaţie îl surprinse deoarece fusese
— 160 —
obişnuit s-o simtă mereu lângă el şi fără ascunzişuri.
Lumina mohorâtă a zilei se strecura, cu zgârcenie în trăsură şi, pe lângă asta, catifeaua din jurul lor absorbea o parte din ea, făcând interiorul şi mai obscur. Besian Vorps îşi spuse că aceasta e prima fază a înfrângerii, cea în care nu se înţeleg prea bine dimensiunile prejudiciului. Pentru că el însuşi se credea atât de sensibil, încât să
poată vedea începutul dezintegrării acolo unde alţii nu văd încă
nimic.
Zâmbi în sinea sa şi din asta pricepu că nu este câtuşi de puţin trist. În fond, el îi păruse ei întotdeauna puţin înstrăinat şi nu vedea nimic rău în faptul că s-ar fi putut întâmpla acelaşi lucru şi cu ea. Ba chiar în felul acesta o dorea mai mult.
Besian se surprinse oftând. Vor fi şi alte asemenea zile în viaţa lor, când fie el, fie ea se vor izola temporar şi, cu siguranţă, după aceea totul va fi ca mai-nainte.
O, doamne, dar ce-am pierdut de mă lamentez atâta? râse în sinea sa. Neexprimat în niciun fel, râsul se rostogoli în interior cu un vuiet înfundat. Şi, ca pentru a se convinge de stupizenia îngrijorării sale, privi pe furiş pentru a patra oară profilul soţiei, dornic să descopere pe el confirmarea ultimului gând. Dar chipul frumos al Dianei Vorps nu exprima nimic.
Când trăsura opri la marginea drumului, aveau deja destule ore de călătorie. Fără a le da timp să-şi arate nedumerirea, surugiul coborî şi se apropie de uşa de pe partea lui Besian. O deschise şi spuse că
ajunseseră într-un loc în care se putea prânzi.
Doar atunci cei doi băgară de seamă că se aflau în faţa unei clădiri cu acoperiş ţuguiat, ce părea a fi han.
— Până la kulla din Orosh mai avem încă patru-cinci ore de drum, îi explică surugiul lui Besian, şi, ca să prânzim, nu cred să mai fie vreun alt loc mai acătării. Şi apoi caii trebuie să se odihnească şi ei niţeluş.
Fără să răspundă, Besian coborî primul şi-i întinse mâna soţiei pentru a o ajuta să coboare şi ea. Cu un salt uşor Diana ajunse lângă
el. Ţinându-şi soţul de braţ, privi în direcţia hanului. Dinăuntru ieşiseră trei-patru oameni care-i priveau pe noii-sosiţi cu interes. Un altul, strecurându-se ultimul pe poartă, se apropie călcând strâmb.
— Poftiţi, domnilor, zise.
