Câteodată curiozitatea îl împingea să asculte cu orele ceea ce scria acolo, ca în cazul dezbaterii iniţiate de o revistă, în cadrul căreia era analizată întrebarea dacă legile aspre ale kanunului exacerbau gjakmarrja sau, din contră, o limitau. Unii scriau că vreo câteva dintre preceptele fundamentale ale kanunului, precum acela care spunea că sângele nu se uită niciodată şi că sângele se spală doar cu sânge, stârneau vendetta, erau, deci, nişte precepte barbare. Alţii, pe

— 191 —

de altă parte, scriau că asemenea precepte, la prima vedere înfiorătoare, în realitate erau dintre cele mai umane, pentru că, făcând lege din spălarea sângelui cu sânge, îl opreau pe ucigaş cu morala; nu ucide, căci vei fi şi tu ucis.

Scrierile de felul acesta erau oarecum acceptate de Mark Ukaçjerra, dar mai existau şi altele care-l scoteau din sărite. O

asemenea mâzgălitură, ce i-a gonit prinţului somnul nopţi în şir, însoţită şi de un tabel cu cifre, apăruse în urmă cu patru luni întruna din revistele acestea blestemate. În tabel figurau, cu o exactitate ciudată, veniturile totale obţinute de kulla din Orosh din taxa pe sânge în ultimii patru ani; se făceau comparaţii cu celelalte venituri obţinute din vânzarea porumbului, animalelor, pământului, din exploatarea minelor, din dobânzile la împrumuturi şi se trăgeau câteva concluzii alarmante. Una dintre ele era, că chipurile, în anii noştri, alături de decăderea generală, erau falsificate chiar şi pietrele de temelie ale kanunului, besa, gjakmarrja, oaspetele, care, din nişte noţiuni măreţe, sublime în viaţa albanezului, cu trecerea anilor se alteraseră, transformându-se încetul cu încetul într-o maşinărie inumană, până ce deveniseră, conform părerii redactorului, o întreprindere capitalistă cu profit.

În articol erau utilizate multe cuvinte străine, pe care Mark nu le înţelegea, dar preotul i le explicase cu răbdare. Aşa, de exemplu, scria despre „industria sângelui”, „sângele ca marfă”, „mecanismul gjakmarrjei”, iar titlul articolului era fioros: „Vendettologia”.

Desigur că prinţul, prin oamenii săi de la Tirana, a reuşit să

interzică imediat difuzarea revistei, totuşi autorul articolului, cu toate insistenţele, n-a putut fi aflat. Interzicerea difuzării revistei nu l-a liniştit pe Mark Ukaçjerra. Faptul că asemenea lucruri puteau fi scrise, ba chiar şi gândite de o minte omenească, era îngrozitor.

Ceasul mare de pe perete bătu de şapte ori. Mark se apropie din nou de fereastră şi aşa, în picioare, cu privirea pierdută în depărtarea piscurilor simţi cum creierul i se goleşte sub noianul gândurilor. Dar, ca de obicei, totul se sfârşeşte repede. Încet-încet, o negură cenuşie îi acapară conştiinţa. Era mai mult o ceaţă decât un gând. Era ceva ambiguu, tulbure, vag, nedefinit. Când apărea într-un colţ de creier, dispărea dintr-altul. Şi Mark simţea că senzaţia aceasta putea dura ore, ba chiar şi zile întregi.

Nu era prima oară când conştiinţa i se bloca astfel în faţa enigmei Platoului. Acesta reprezenta pentru ei toţi o lume normală, justificată. Cealaltă parte a lumii, cea „de jos”, nu era decât un tărâm

— 192 —

mlăştinos, de unde nu veneau decât boli şi putreziciune.

Stând nemişcat lângă fereastră, ca şi în alte dăţi, încercă să-şi înfăţişeze aşa, degeaba, întinderea nesfârşită a Rrafshului, începând din centrul Albaniei şi continuând dincolo de frontierele de stat. Tot podişul acesta depindea de Mark, pentru că taxa sângelui se aduna de pe tot cuprinsul lui şi totuşi Platoul reprezenta pentru intendent o enigmă. Celorlalţi intendenţi le era uşor să vorbească. Porumbul se vede, şi viţa de vie se vede când este atinsă de mană, şi minele, când secătuiesc, doar ogorul pe care a avut ghinionul să-l administreze el este invizibil. Uneori avea impresia că descâlcea enigma, că o ţinea captivă în creier până ce, în fine, o dezlega, dar ea, lent, precum norii ce plutesc fără noimă pe cer, îi scăpa. Atunci gândul i se întorcea din nou la ogorul morţii, încercând în zadar să înţeleagă ce-l făcea roditor şi ce-l istovea. Era o altfel de uscăciune, mai teribilă ca orice, apărând ades după ploile iernii.

Mark Ukaçjerra oftă. Cu privirea pierdută în depărtare încercă să-şi închipuie întinderea enormă a marelui Platou. Întindere fragmentată de povârnişuri, râuri, prăpăstii, troiene de zăpadă, poieni, dar pe el, Mark Ukaçjerra, toate acestea îl lăsau indiferent.

Pentru el, Rrafshui cel mare nu avea decât două părţi: cea prin care colinda moartea şi cealaltă, fără ea. Prima, ţinuturi, obiecte şi oameni, se desfăşura acum lin, ca şi-n alte dăţi, prin conştiinţa lui: Mii de pâraie, mici şi mari, curgând de la apus spre răsărit sau de la sud la nord, pe malurile cărora izbucniseră neînţelegerile şi apoi vendetta: Sute de jgheaburi de moară, mii de pietre de hotar în jurul cărora încolţiseră cu uşurinţă certurile şi moartea; Zeci de mii de cumetrii, dintre care multe rupte din diferite motive şi care aduceau un singur lucru: doliul; Toţi bărbaţii din Rrafsh, mândri, aprinşi la mânie, jucându-se cu moartea precum te joci cu popicele, duminica.

Şi altele, asemenea lor. În timp ce partea de pe urmă, cea stearpă, era, din nenorocire, la fel de întinsă: Cimitire ce păreau că, satule de moarte, n-o mai acceptau, pentru că în ele era interzis să ucizi, să te sfădeşti şi chiar să sporovăi; Cei nerăzbunaţi, declaraţi astfel din cauza modului în care muriseră sau împrejurărilor morţii; Preoţii, ce nu puteau fi ucişi; Femeile din Rrafsh, toate.

Ori de câte ori Mark îşi lăsa liberă imaginaţia, o făcea în cea mai mare taină. Dacă şi femeile s-ar prinde în joc, precum bărbaţii… Mai târziu i se făcuse ruşine, simţise chiar că-l cuprinde groaza, dar momentele acestea fuseseră rare şi erau pricinuite mai ales de disperarea cu care privea, la sfârşit de lună sau de trimestru,

— 193 —

coloanele de cifre. Ostenit, încercă să se gândească la altceva, dar gândurile făceau ce făceau şi se întorceau de unde plecaseră. De astă

dată, fără a blasfemia kanunul, pline de uimire. Nu pricepea, de exemplu, cum de se putea ca nunţile, de obicei atât de voioase, provocau adesea sfadă şi începuturi de gjakmarrja, în vreme ce parastasele, sumbre, aproape niciodată. Gândul îi zbură de la asta şi încercă să facă o comparaţie între vendettele recente şi cele vechi.

Ambele tipuri aveau părţi bune şi rele. Cele vechi, precum ogorul pe care-l lucrezi de mulţi ani, erau sigure, dar oarecum lente şi calculate, cele noi, din contră, erau explozive şi uneori, în interval de un an, dădeau atâţia morţi cât cele vechi în douăzeci. Dar, nepotolite cum erau, se puteau opri brusc printr-o împăcare. În vreme ce vendettele vechi cu greu puteau fi stinse. Generaţiile se învăţau cu ele încă din leagăn şi astfel, neputând să-şi imagineze existenţa fără

ele, nici nu le trecea prin cap că ar putea să le oprească. Nu degeaba se spunea: „gjakmarrja, după al doisprezecelea an este ca stejarul, anevoie îl poţi smulge”. Oricum, Mark Ukaçjerra ajunsese la concluzia că ambele tipuri de vendetta (cel vechi, cu persistenţa lui, cel nou, cu dinamismul amintit), se sprijineau unul pe altul şi că

domolirea unuia îl influenţa şi pe celălalt. Iată, de pildă în ultima vreme era greu să realizezi care dintre ele dăduse mai mult înapoi.

„O, doamne, strigă el tare. Dacă o să urmeze la fel, sfârşitul meu e aproape.”

Gongul singuratic al ceasului îl făcu să se cutremure. Numără

bătăile. Şase. Şapte, opt… În spatele uşii, pe coridoare, nu se auzea altceva decât un fâşâit uşor de mătură. Musafirii încă mai dormeau.

Lumina zilei, deşi ceva mai intensă, păstra totuşi răceala vrăjmaşă

a spaţiului din care venea. „O, doamne”, murmură el atât de profund de astă dată încât i se păru că pieptul i se zbate asemeni colibei pe cale să se năruie. Privirea îi rămase pierdută pe acelaşi cer gri ce se întindea uniform peste creste şi-şi spuse că era imposibil de aflat dacă cerul umbrea muntele sau acesta din urmă, cerul.

Privirea lui Mark Ukaçjerra ascundea întrebări şi avertismente, dar în acelaşi timp, cerea şi îndurare. Ce se întâmplă cu tine, părea a se adresa privirea lui imensităţii ce i se dezvăluia dinainte, ce ţi s-a-ntâmplat?

Crezuse întotdeauna că poate pătrunde cu mintea secretele Platoului, despre care se spunea că ar fi unul dintre cele mai mari şi mai sumbre din Europa şi care, după ce se întindea pe mii de kilometri pătraţi în Albania, ieşea dincolo de graniţe, în teritoriile

— 194 —

albaneze din Kosovo, numite de slavi, „Vechea Serbie”. Aşa crezuse, dar în ultima vreme descoperea din ce în ce mai des în înfăţişarea Rrafshului ceva straniu. Gândul îi gonea nebuneşte pe versanţi, ca şi cum ar fi vrut să descopere de unde se ivise taina aceea, ba, şi mai rău, sfidarea din lumina de afară. Mai cu seamă când vântul iernii se pornea să şuiere, iar crestele păreau şi mai însingurate, peisajul îi era de-a dreptul ostil.

Ştia că mecanismul morţii se afla acolo, întocmit în vremuri imemoriale, moară străveche ce măcina zi şi noapte, ale cărei secrete, el, ca intendent al sângelui, le cunoştea mai bine ca oricine. Totuşi, asta nu-l ajuta să-şi depăşească nedumerirea. Şi atunci, parcă spre a se convinge de contrariu, înfrigurat, începea să străbată iar cu gândul în lung şi-n lat întinderea friguroasă ce se desfăşura în creierul său sub o înfăţişare oarecum ciudată, ceva între o hartă şi un sicriu îndoliat.

Acum, stând în faţa rafturilor bibliotecii, îşi aminti, de harta aceea lugubră. Într-un relief înţepenit i se dezvălui în minte totalitatea câmpiilor din Rrafsh. Acestea se împărţeau în două categorii mari: în ogoare şi în terenuri lăsate în paragină din pricina gjakmarrjei. Toate acestea ţineau de o aritmetică simplă. Cei care trebuiau să se răzbune îşi lucrau ţarina, pentru că ei erau la rând să ucidă şi deci nimeni nu-i împiedica să iasă fără teamă la câmp. Din contră, cei urmăriţi îşi lăsau ogorul în paragină deoarece erau siliţi să se închidă

în turnul de veghe pentru a se apăra. Situaţia se răsturna însă

imediat atunci când cei dintâi comiteau omorul. Atunci ei, cei ce răzbunaseră pe careva deveneau datornici, erau urmăriţi şi se închideau prin urmare în turnul de veghe, lăsându-şi pământul nelucrat. Duşmanii lor, dimpotrivă, încetau de a mai datora ceva, ieşeau din turnul de veghe şi, pentru că ei erau la rând să ucidă, îşi lucrau câmpul fără teamă. Ceea ce continua până la omorul următor, când totul se lua de la capăt.

Ori de câte ori avea ocazia să călătorească cu treburi prin Platou, Mark Ukaçjerra nu uita niciodată să compare întinderea ogoarelor lucrate cu a celor rămase în paragină. De obicei, cele lucrate predominau. Ele constituiau aproape trei sferturi din totalitatea pământului arabil. Existau însă perioade în care raportul se schimba în favoarea celor nelucrate, care ajungeau la treizeci la sută, patruzeci şi uneori cincizeci la sută. Se ţineau minte chiar doi ani în care suprafaţa loturilor în paragină depăşise suprafaţa celor lucrate.

Lucrul acesta se petrecuse încă demult. Încetul cu încetul, odată cu

— 195 —

rărirea cazurilor de gjakmarrja, numărul ogoarelor în paragină se micşorase. Aceste pământuri erau bucuria ochiului lui Mark Ukaçjerra. Ele dovedeau atotputernicia kanunului. Familii întregi acceptau să-şi lase pământul sterp şi să moară de foame din respect pentru kanun, tot aşa cum existau şi familii care procedau invers, îşi amânau răzbunarea lună de lună şi an de an doar pentru a putea aduna o cantitate suficientă de porumb care să le asigure supravieţuirea o cât mai lungă perioadă de timp. Eşti liber să-ţi aperi bărbăţia, eşti liber să trăieşti dezonorat, spunea kanunul. Între porumb şi sânge fiecare alegea ce-i era pe plac. Unii, spre ruşinea lor, alegeau porumbul, alţii, dimpotrivă, glonţul.

Mark Ukaçjerra avusese des ocazia să vadă ogoarele unor familii vrăjmaşe, situate unele lângă altele. Şi, întotdeauna, acelaşi tablou: unul lucrat, celălalt înţepenit. Bulgării de pământ întorşi de plug îi păreau lui Mark Ukaçjerra expresia ruşinii. Şi aburii emanaţi de ei şi mirosul şi moliciunea femeiască îi sporeau senzaţia de dezgust. În vreme ce ogorul sterp de alături, cu crăpăturile lui asemenea, uneori, unor riduri, alteori unor fălci pecetluite, aproape că-l făceau să

plângă de bucurie. Şi peste tot acelaşi peisaj: ogoare şi pământuri sterpe, unele de o parte a drumului, altele de cealaltă, aproape lipite, străine, privindu-se unele pe altele cu ură. Şi cel mai incredibil lucru era că peste un anotimp, peste două, soarta lor se inversa: pământul în paragină devenea ogor, ogorul se părăginea.

Poate pentru a zecea oară în dimineaţa aceea Mark Ukaçjerra oftă.

Gândul îi era încă departe. Părăsise câmpul şi ajunsese la drumurile pe care le străbătuse în parte cu piciorul sau călare în timpul călătoriilor sale. Marele Drum al Stâncilor Blestemate, Drumul Umbrelor, Drumul Drinului, Drumul Rău, Drumul Mare al Steagurilor, Drumul Crucii. Pe ele călătoreau zi şi noapte oamenii din Rrafsh. Anumite porţiuni din aceste drumuri erau jurate, sub protecţie permanentă. Astfel, partea dintre Podul de Piatră şi Castanii cei Mari din Drumul Mare al Steagurilor era sub protecţia satelor Nikaj şi Shala. Oricine ar fi păţit ceva străbătându-l trebuia răzbunat de cei din Nikaj şi Shala. Tot aşa, pe Drumul Umbrelor, porţiunea dintre Câmpiile Reka şi Moara Surdului. La fel Drumul lui Kurraj până la Izvorul Rece. Hanurile din Nikaj şi Shala aşijderea. Hanul Vechi, pe Drumul Crucii, cu excepţia stânei. Hanul Văduvei, împreună cu porţiunea de patru sute de paşi de drum de la poarta de nord. Cele opt guri ale Fântânii Zânelor, patruzeci de paşi la stânga şi la dreapta. Hanul din Rreza. Poiana Greierilor.

— 196 —

Încercă să-şi amintească pe rând toate celelalte locuri aflate sub protecţia cuiva, pe cele sub protecţia tuturor, adică zonele în care era interzis să ucizi din răzbunare, cum sunt morile, fără excepţie, patruzeci de paşi la dreapta şi la stânga lor, toate fântânile şi patru sute de paşi în jur, pe motiv că zgomotul roţii şi cel al apei îl împiedică pe cel vizat să audă avertismentul. Kanunul nu uita niciodată nimic. Mark Ukaçjerra îşi frământase de multe ori mintea să priceapă dacă asemenea locuri limitau sau, din contră, sporeau numărul de omucideri. Uneori i se părea că acestea, protejând pe faţă

orice trecător, ţineau moartea la distanţă, alteori, dimpotrivă, credea că tocmai drumul sau hanul sub protecţie, prin regula că protectorul poate, răzbuna pe oricine ar fi fost ucis aici, declanşa noi răzbunări.

Toate astea erau, după mintea lui, neclare şi ambigue, ca şi multe alte precepte ale kanunului.

Aceleaşi întrebări şi le pusese cândva în legătură cu baladele numeroase despre gjakmarrja, care circulau în susul şi în josul Platoului. Existau mulţi rapsozi prin sate şi ţinuturi. Nu era drum pe care să nu-i întâlneşti şi han în care să nu-i auzi. Cu greu puteai deduce dacă preamăreau sau blamau moartea. Găseai şi una şi alta.

Acelaşi lucru se putea spune despre legende, întâmplări vechi sau mai recente, povestite în serile de iarnă la foc şi care apoi se răspândeau împreună cu drumeţii, pentru a reveni iar în vreo noapte, transformate la fel ca şi drumeţul de odinioară, încărunţit de ani. O parte dintre aceste povestiri le găsea uneori publicate în revistele acelea oribile, rânduite în coloane precum în sicrie. Pentru că Mark Ukaçjerra considera că toate cele publicate prin cărţi nu erau altceva decât leşurile celor povestite oral sau în tovărăşia lăutei.