facă nimic. Nici chiar să gândească.

Ziua trecu precum începuse, la fel a doua şi a treia. Se învârti în câteva rânduri prin jurul casei şi privi cu ochi imobili când gardul stricat de multă vreme, când colţul din dreapta al acoperişului, spart în iarna aceea. Dar n-ar fi vrut să facă nimic. Din păcate, i se părea

— 201 —

inutil să le repare.

Erau ultimele zile ale lui martie. Se apropia aprilie. Cu o jumătate albă, cu alta neagră. Aprilie-moarte. Dacă n-avea să fie ucis, se va închide în turnul de veghe. Ochii îi vor slăbi în întuneric, aşa că, dacă

va supravieţui, tot nu va mai vedea lumea.

După ce somnolă o vreme, gândurile i se mai limpeziră puţin. Şi primul lucru la care se gândi fu posibilitatea de a scăpa de moarte şi de orbire. Exista o singură cale. Se gândi îndelung la ea: să se facă

tăietor de lemne ambulant. Asta deveneau de regulă muntenii fugiţi din Rrafsh. Toporul pe spinare (cu coada vârâtă adânc sub gulerul sumanului, iar fierul strălucitor, asemenea unei creste, după ceafă), deci toporul pe spinare şi pribegia din oraş în oraş, strigând dezlânat şi trist: „Tăiem lemne!”. Nu, mai bine să rămână în aprilie-moarte (acum părea convins că acest cuvânt, ce exista doar în conştiinţa lui, era înţeles şi chiar folosit de toţi), mai bine să rămână aici decât să

plece, sărman tăietor de lemne, pe străzile ploioase ale oraşelor, lângă

ferestre zăbrelite de pivniţe, cernite veşnic de un praf negru (văzuse odată la Shkodra un tăietor de lemne muncind lângă o asemenea fereastră), nu, de o sută de ori mai bine în aprilie-moarte.

Dimineaţă, era penultima zi a lui martie, în vreme ce cobora treptele de piatră ale casei, se trezi faţă în faţă cu taică-său. N-ar fi vrut ca înainte de a-şi vorbi să fie tăcere şi totuşi între ei se aşternu tăcerea, Apoi, ca din spatele unui zid, îi auzi vorbele:

— Ăă, făcu tatăl, vrei să-mi spui ceva, Gjorgu?

Atunci fiul zise:

— Tată, în zilele care mi-au mai rămas aş vrea să mă duc să mai văd o dată înălţimile.

Tatăl îl privi lung în ochi. Tăcu. Pentru mine, acum, e totuna, îşi spuse Gjorgu, somnoros. La urma-urmei, nu făcea să se certe cu taică-său pentru o nimica toată. Destul se înfruntaseră în tăcere până atunci. Două săptămâni mai devreme, două mai târziu, ce mai conta? Adevărat, se putea şi fără să vadă munţii. Îi păru rău că

adusese vorba. Se pregăti să spună: lasă, tată, dar, între timp, bătrânul dispăru în casă.

Coborî imediat cu o pungă în mână. Era tare mică în comparaţie cu cea pentru taxa pe sânge. I-o întinse.

— Du-te, Gjorgu. Drum bun!

Gjorgu luă punga.

— Mulţumesc, tată.

Tatăl continua să-l privească.

— 202 —

— Vezi, nu uita, îi spuse încet. Răgazul tău se sfârşeşte în şaptesprezece aprilie.

Rostea cuvintele cu mare greutate.

— Nu uita, fiule, repetă.

Călătorea de câteva zile. Ţinuturi şi ţinuturi. Hanuri la margine de drum. Figuri necunoscute. Izolat în satul său, îşi imaginase Platoul, mai ales iarna, ca pe ceva împietrit. Nu era însă aşa. Platoul era animat. Unii se deplasau dinspre margini spre centru, alţii invers.

Unii de la stânga la dreapta, alţii de la dreapta la stânga. Unii urcau, alţii coborau, dar majoritatea urcau şi coborau în timpul aceleiaşi călătorii şi făceau asta atât de des, încât la sfârşit nu mai ştiau nici ei dacă drumul urcase sau coborâse.

Uneori, Gjorgu socotea scurgerea zilelor. Timpul îi părea a trece ciudat. Până la o anumită oră îşi închipuia că ziua e lungă, lungă, apoi brusc, precum picăturile de apă care cad pe neaşteptate de pe floarea de piersic atunci când o scuturi, ziua se frângea şi pierea.

Venise şi aprilie, dar primăvara se lăsa aşteptată. Uneori, aura albăstrie de peste culmi îi părea atât de insuportabilă, încât simţea cum se sufocă. Ei, da, e aprilie, spuneau pretutindeni drumeţii ocazionali când se întâlneau prin hanuri. Primăvara e în drepturile ei, deşi cam întârziată anul acesta. Iar el îşi amintea de cuvintele lui taică-său despre termenul răgazului sau, mai precis, nu de toate, ci doar de acel „fiule” de la sfârşit, apoi i se strecura în creier ciotul de timp de la întâi la şaptesprezece aprilie şi ideea că toţi aveau un aprilie întreg, numai al lui era înjumătăţit. În fine, încerca, să-şi ia gândul de la toate acestea şi trăgea cu urechea la discuţiile drumeţilor, cărora, spre uimirea lui, pâinea şi sarea puteau să le lipsească din tolbă, poveştile, însă, nu.

Prin hanuri puteai să auzi tot felul de întâmplări şi istorii despre oameni şi vremuri. El şedea întotdeauna puţin la o parte şi, mulţumit că nu-l băgau în seamă, asculta. Câteodată gândul îi zbura aiurea, făcea încercări de a lua fragmente din povestirile auzite şi a le strecura în viaţa lui sau, dimpotrivă, fragmente din viaţa lui se străduia să le alăture povestirilor celorlalţi. Uneori alăturarea se făcea firesc, alteori nu.

Poate că ar fi urmat aşa până la sfârşit, dacă nu s-ar fi petrecut ceva. Într-o zi, la un han numit Hanul Nou (cele mai multe se numeau fie Hanul Vechi, fie Hanul Nou), auzi vorbindu-se despre o trăsură… O trăsură îmbrăcată pe dinăuntru în catifea neagră… O

— 203 —

trăsură de la oraş, cu uşile sculptate… Oare n-o fi ea? se întrebă şi rămase nemişcat pentru a auzi mai bine. Da, ea era. Vorbeau despre femeia frumoasă cu ochi albaştri şi păr castaniu.

Gjorgu se înfioră. Privi în jur, fără să ştie nici el de ce. Era un han murdar, mirosind a fum amărui şi a şiac ud şi, de parcă asta n-ar fi fost de ajuns, cel care vorbea despre ea răspândea împreună cu vorbele duhoare de tutun şi de ceapă. Gjorgu se uită în toate părţile, parcă întrebându-se: stai niţel, e oare potrivit locul acesta pentru a-i pronunţa numele? Dar ei vorbeau mai departe şi râdeau. Gjorgu încremeni ca un animal prins în capcană, auzind şi neauzind, cu un bubuit în urechi. Şi deodată, cutremurându-se, pricepu motivul adevărat al plecării sale la drum. Motiv pe care se străduise să şi-l ascundă. Pe care îl gonise din gând, cu stăruinţă, îl strivise, îl afundase tot mai adânc, dar el se ivise iar, exact în fondul existenţei lui: plecase de acasă nu pentru a cutreiera munţii, ci, în primul rând, pentru a o întâlni încă o dată pe femeia aceea. Căutase, fără să ştie de ce, trăsura cu sculpturi şi canapele luxoase ce gonea şi gonea mereu prin Rrafsh, în timp ce el şoptea în ascuns, de departe: unde zbori, trăsură-fluture? În realitate, trăsura îmbrăcată în negru, cu mânerele uşilor de bronz şi cu lateralele sculptate îi amintea de sarcofagul pe care-l văzuse cândva, în timpul singurei călătorii făcute la Shkodra, în Biserica Mare, cu ocazia procesiunii acompaniate de acordurile grave ale orgii. Şi în trăsura-fluture-sicriu sclipise privirea femeii cu păr castaniu, ce-l învăluise pe Gjorgu în dulceaţa ei cutremurătoare, fără seamăn pe lume. Privise şi fusese privit de multe femei până atunci, cu ochi senzuali, sfioşi, îmbătători, jucăuşi, alinători, şireţi, plini de orgoliu, dar ochi ca ai ei nu mai întâlnise.

Erau departe şi aproape în acelaşi timp, enigmatici şi limpezi, străini şi trişti. În privirea aceea, alături de patima neomenească, era ceva de uragan, ceva ce te zvârlea în zare, dincolo de nori, dincolo de viaţă, de unde puteai vedea în linişte.

În nopţile lui (pe care bucăţi de somn încercau să i le umple haotic, aşa cum puţinele stele încearcă să umple cerul negru de toamnă) privirea aceea era singurul lucru ce nu-i dispărea de sub pleoape. Stătea doar cu ea, briliant pierdut, încropit din toată lumina lumii.

Da, străbătea imensul Platou pentru a vedea încă o dată ochii aceia. Iar oamenii vorbeau despre ea ca despre lucrul cel mai obişnuit, în mijlocul hanului murdar, plin de fum amărui, cu gurile lor duhnind a dinţi stricaţi. Gjorgu sări în picioare, îşi smulse puşca

— 204 —

de pe umăr, o descărcă asupra lor o dată, de două ori, de patru ori. Îi ucise pe toţi. Apoi pe cei ce le săreau în ajutor, împreună cu hangiul şi cu jandarmii ce se aflau întâmplător acolo, după care ieşi în fugă

pe uşă şi trase în cei ce-l urmăreau, în alţii, prin cătune, sate şi ţinuturi… Toate acestea le văzu în gând, în vreme ce în realitate nu făcu decât să se ridice şi să iasă pe uşa hanului. Aerul rece îi limpezi fruntea. Stătu aşa o vreme, cu ochii mijiţi, în timp ce prin minte îi trecură fără voie câteva vorbe pe care le auzise odată, cu ani în urmă, într-o zi ploioasă de septembrie, stând la rând în faţa depozitului de porumb al comunei: se spune că fetele de la oraş te sărută pe gură.

Pentru că o parte din timp gândul îi zburase încoace şi încolo, avea tot mai mult impresia că drumul pe care mergea nu avea continuitate, era plin de goluri şi întreruperi mari. Adesea se regăsea pe un alt drum sau într-un alt han, crezându-se încă pe drumul sau la hanul de unde pornise cu câteva ore în urmă. Şi aşa, ceas după

ceas şi zi după zi, pentru că judecata i se depărta tot mai mult de cele reale, călătoria sa aducea tot mai mult cu o peregrinare prin vis.

Acum nu-şi mai ascundea faptul că era în căutarea trăsurii ei. Nici chiar de ceilalţi. Întrebase în câteva rânduri:

— Nu cumva aţi văzut o trăsură sculptată… cu nişte… cum să le spun…

— Cum? făceau oamenii, zi mai clar. Ce trăsură?

— Da, răspundea el, o trăsură mai altfel decât altele… îmbrăcată

în catifea neagră… împodobită cu bronz… ca un sicriu…

— Vorbeşti serios sau eşti nebun, omule? se mirau ei.

Într-un rând îi povestiră că văzuseră o trăsură asemănătoare, dar reieşi că fusese cea a episcopului din ţinutul vecin, care călătorea, cine ştie de ce, pe o astfel de vreme.

Pot să stea ei prin hanuri murdare, pot avea dinţii înnegriţi, numai să ştie ceva despre ea, îşi spunea el.