sub nemişcarea aparentă a pietrei ar fi putut să desluşească pulsul vieţii, fantastica tensiune interioară ce lovea pereţii în ritmuri beethoveniene. În vreme ce zidurile de afară, ferestrele, razele anemice ale soarelui ce pătrundeau prin ele nu-ţi evocau nimic. Ce-ţi pasă ţie de astea, se apostrofă singur. Vezi mai bine de nevastă-ta.

Un val de supărare, porni să se ridice din fiinţa lui şi întoarse furios capul spre Diana pentru a rupe în cele din urmă vălul chinuitor al tăcerii, pentru a-i cere explicaţii, explicaţii definitive, amănunţite despre purtarea ei, despre muţenia şi închistarea ei.

Nu era pentru prima oară când încerca să-i ceară lămuriri.

Repetase în sinea sa de zeci de ori frazele, începând cu cele mai duioase: Diana, ce-i cu tine, spune-mi, ce te frământă? şi terminând cu cele mai aspre, cu ocări: ce dracu’ ai, şi-a vârât dracul coada, du-te la naiba! Cuvinte într-adevăr indispensabile în astfel de ocazii.

Uite, şi acum, în culmea furiei, cuvintele astea i se înfăţişau primele pe limbă, gata să pătrundă în toate frazele pe care le-ar fi rostit, pregătite să dezlănţuie furtuna. Dar el, la fel ca şi în alte dăţi, nu numai că nu le întrebuinţă împotriva ei, ci, asemeni celui care, dornic să curme o neînţelegere, ia vina asupra sa, le folosi contra propriei persoane. Privea încă spre nevastă-sa şi, în loc de a se răsti la ea, îşi spuse: ce dracu’ e cu mine!?

Ce dracu’ am, repetă. Şi, la fel ca altădată, renunţă la a-i mai cere explicaţii. Mai târziu se linişti singur. Poate că ulterior ocazia se va ivi de la sine. Nu ştia nici el de ce amânase explicaţia. Acum i se părea că găsise un oarecare motiv: îi era frică. Era o frică asemănătoare celei ce-l încercase într-o noapte de iarnă la Tirana, la o şedinţă de spiritism, pe când se pregăteau să audă glasul unui prieten mort cu multă vreme în urmă. Nu ştia nici singur de ce, dar explicaţia Dianei i se părea că va fi ceva asemănător, ca venită de pe altă lume.

Trăsura trecuse de mult de satul blestemat. El îşi repetă un singurul motiv care-l făcuse să amâne explicaţia nevesti-sii fusese frica. Mi-e frică de răspunsul ei, gândi, mi-e frică, dar de ce?

Un sentiment de culpabilitate îl cuprindea tot mai mult în timpul acestei călătorii. Simţământ iscat în realitate demult, mult mai demult. Plecase la drum tocmai pentru a se elibera de el. Iată însă că

— 211 —

se întâmplase pe dos, în loc de a se elibera era stăpânit tot mai covârşitor de el. Acum pare-se, frica de explicaţia Dianei, care ar fi putut avea legătură cu sentimentul lui de vinovăţie, îl cutremură. Nu, mai bine las-o să tacă de-a lungul acestui calvar, las-o să nu scoată o vorbă, numai să nu-mi spună lucrurile de care mă tem.

Drumul era stricat de ambele părţi şi trăsura se legăna întruna.

Treceau pe lângă nişte băltoace întinse rămase după topirea zăpezilor, când ea îl întrebă:

— Unde o să mâncăm?

El se întoarse mirat. În simplitatea lor cuvintele i se părură calde.

— Unde s-o putea, îi răspunse. Tu ce crezi?

— E bine aşa.

Ar fi vrut să se apropie brusc de ea, dar îl reţinu o sfială ciudată, ca şi când ar fi avut alături un obiect de gips, uşor de spart.

— S-ar putea ca diseară să tragem la un han, spuse fără să se întoarcă. Ce zici?

— Cum vrei tu, îi răspunse ea.

Bărbatul simţi un sentiment duios ridicându-i-se din interior. Nu cumva toate acestea erau mult mai simple, iar el, din obişnuinţa de a despica firul în patru, văzuse începutul unei drame acolo unde, probabil, nu era decât oboseala drumului, o banală durere de cap sau altele asemănătoare?

— În orice han, repetă, în primul han care ne va ieşi în cale, da?

Ea dădu din cap în semn că era de acord.

Într-adevăr, poate că e mai bine aşa, îşi spuse el bucuros. Ultimele nopţi şi le petrecuseră printre oameni necunoscuţi, prieteni ai prietenilor lor sau, mai precis, la un şir de prieteni ce-şi avea începutul într-un punct; amicul la care Vorps-ii trăseseră în prima noapte a călătoriei lor, unicul pe care-l cunoşteau. Şi în fiecare noapte se repeta aproape acelaşi lucru: cuvinte de bun-sosit, camera de oaspeţi, discuţiile despre vreme, despre vite, despre stat. Urma cina întovărăşită de vorbe amabile, după mâncare cafeaua şi, dimineaţa, însoţitul tradiţional până la marginea satului. La urma-urmei toate acestea puteau deveni plictisitoare pentru o tânără abia căsătorită.

Un han, exclamă el în forul interior. Un han obişnuit la marginea drumului, iată salvarea. Cum de nu-i trecuse prin cap ceva mai-nainte? Prostule, se apostrofă singur, bucuros. Un han, fie el şi murdar, cu miros de capră, un han putea să-i apropie, înconjurându-i, dacă nu cu confortul pe care n-aveau cum să-l pretindă, cel puţin

— 212 —

cu mizeria lui, unde, uneori, se naşte mai repede farmecul drumeţiei în doi.

Hanul le apăru înainte pe neaşteptate. Se afla în mijlocul unui câmp pustiu, unde Drumul Crucii tăia Drumul Mare al Steagurilor şi nu avea în jur nici sate, nici alt semn de viaţă.

— Ai ceva de mâncare? strigă Besian de cum îi trecu pragul.

Hangiul, înalt cât o prăjină, cu ochii mijiţi, îi răspunse printre dinţi:

— Fasole rece.

Omul se mai însufleţi când o zări intrând pe Diana, urmată de surugiul ce-i ducea una dintre genţi, dar mai ales când auzi nechezatul cailor de la trăsură. Se frecă la ochi şi spuse cu glas hodorogit:

— Poftiţi, domnilor! Pot să vă prăjesc ouă cu brânză. Am şi rachiu.

Se aşezară în capul unei mese lungi de lemn, care, precum majoritatea meselor prin hanuri, ocupa cea mai mare parte din sala principală. Doi munteni, stând direct pe duşumea, în colţ, priveau curioşi către noii veniţi. O femeie tânără dormea cu fruntea sprijinită

de leagănul copilului. Alături de ea, pe câteva straiţe colorate, cineva lăsase o lăută.

Aşteptându-l pe hangiu să le aducă mâncarea, cei doi soţi priveau tăcuţi, în jur.

— Celelalte hanuri erau mai animate, spuse Diana într-un târziu.

Aici e linişte.

— Mai bine aşa, nu? Besian îşi privi ceasul. Deşi e o oră la care…

Avea gândul dus aiurea şi bătea cu degetele darabana în masă. Dar nu-i urât, ce zici?

— E frumos, mai ales la exterior.

— Are acoperişul ţuguiat, cum îţi place ţie. Iarnă zăpada alunecă

pe el.

Ea făcu da din cap. Expresia chipului îi era mai familiară acum, deşi femeia părea obosită.

— Dormim aici la noapte?

Punându-i această întrebare, Besian simţi cum bătăile inimii îi deveniră mai iuţi. Ce se întâmplă cu mine? se întrebă. Când o invitase pentru prima oară acasă la el, ea fiind pe atunci fată (asta se petrecuse imediat după ce se cunoscuseră), a fost mai puţin nesigur decât acum, deşi acum Diana îi era soţie legitimă. Să înnebuneşti, nu alta, îşi spuse el.

— Cum vrei tu, zise Diana.

— 213 —

— Ce?

Ea îi privi mirată.

— Ai întrebat dacă dormim aici la noapte, nu?