— Şi tu vrei?

— Fireşte.

Ce minunat e, îşi spuse el. Îi venea să strângă la piept căpşorul acela iubit, care-l chinuise atât în ultimele zile. O duioşie necunoscută vreodată îi străbătu întreaga fiinţă. După destule nopţi în care dormiseră separat aveau să se culce împreună, în hanul singuratic de munte, la răscrucea drumurilor pustii. Ceea ce se petrecea era, bineînţeles, de bun augur. Pentru că altfel n-ar fi încercat un asemenea sentiment acut şi delicat, ce nu apare decât rar în viaţă: senzaţia că posezi pentru prima oară femeia iubită. Atât de străină îi păruse ea în zilele din urmă, încât avea impresia că o va descoperi la fel ca şi atunci, la începutul legăturii lor. Şi, în dorinţa de-acum găsea mai multă ardoare şi puritate. Nu se spune degeaba că tot răul duce spre bine.

Simţi o mişcare în spate şi îi apărură dinainte, venind dintr-o lume banală, câteva obiecte rotunde cu miros nesuferit, complet inutile.

Erau farfuriile cu ouă prăjite.

Besian privi în sus.

— Aveţi o cameră mai bună?

— Da, domnule, spuse hangiul, cu destulă siguranţă în glas. Am chiar o cameră cu sobă.

— Adevărat? Dar ăsta-i un miracol.

— Da, aşa e, urmă hangiul. În toate hanurile din ţinut poţi găsi cu greu o cameră cât de cât ca asta.

Am avut într-adevăr noroc, gândi Besian.

— După ce veţi termina de mâncat o s-o puteţi vedea, domnule, zise hangiul.

— Cu multă plăcere.

Nu-i era foame. Nici Diana nu mâncă ouăle prăjite. Ceru brânză, la care renunţă pentru că era tare, apoi lapte bătut şi la urmă alte ouă, fierte de astă dată. Besian ceru ceea ce cerea şi ea, fără a se atinge de nimic.

Imediat după masă urcară la etaj pentru a vedea camera. Aceasta, care după spusele hangiului părea cea mai confortabilă din ţinut, nu era altceva decât o odaie extrem de simplă, cu două ferestre spre nord, ambele cu ramă de lemn şi un pat mare, acoperit cu o cuvertură de lână. Avea, într-adevăr, sobă, şi încă cu cenuşă în ea.

— 214 —

— Camera e bună, zise Besian, adresându-i o privire întrebătoare nevesti-sii.

— Putem face focul în sobă? îl întrebă ea pe hangiu.

— Desigur, doamnă. Imediat.

Besian avu impresia că privirea ei fu străbătută, pentru întâia oară

după atâta vreme, de o luminiţă jucăuşă.

Hangiul ieşi, dar se întoarse iute cu un braţ de lemne. Tot el aprinse, neîndemânatic, focul, lucru care dovedea că făcea asta destul de rar. Cei doi priveau ca şi când n-ar mai fi văzut niciodată

aşa ceva. În cele din urmă hangiul ieşi, iar Besian simţi din nou lovitura aceea înfundată în partea de jos a pieptului. Privirea îi trecu fugitiv de câteva ori peste patul masiv, căruia pledul de lână alb ca laptele îi dădea un aer familial. Diana stătea în picioare în faţa focului, întoarsă cu spatele spre el. Cu teamă, ca şi când s-ar fi apropiat de o femeie necunoscută, Besian făcu doi paşi către ea şi-i puse palma pe şold. Ea îşi aşeză mâinile cruciş şi rămase aşa nemişcată în timp ce el începu s-o sărute pe gât şi împrejurul gurii.

Uneori zărea reflexele roşietice ale focului pe obrazul ei. În sfârşit, când mângâierile lui deveniră mai stăruitoare, ea murmură cu glas liniştit:

— Nu acum.

— De ce?

— În cameră e tare frig… Apoi, trebuie să fac baie.

— Ai dreptate, spuse el, sărutându-i buclele. Se desprinse de ea şi ieşi fără să spună nimic. Paşii lui pe scară îi trădau fără greş

bucuria. Se întoarse repede cu o găleată imensă în mână, plină-ochi cu apă.

— Mulţumesc, îi zise Diana şi zâmbi.

Ca beat, el puse găleata pe foc, apoi îşi aminti de ceva, se aplecă

dinaintea sobei pentru a vedea înăuntru, repetă mişcarea, de câteva ori apărându-se cu palma de scântei, până ce găsi, pare-se ceea ce căuta, căci strigă:

— Uite unde era.

Diana se aplecă şi ea şi zări un cârlig înnegrit de funingine fixat chiar deasupra focului, precum în majoritatea caselor de la ţară.

Besian ridică găleata şi sprijinindu-se cu o mână de peretele sobei, încercă cu cealaltă să atârne vasul în cârlig.

— Atenţie, îi strigă Diana, ai să te arzi.

Dar el atârnase deja găleata şi-şi privea bucuros mâna ce i se înroşise de la căldură.

— 215 —

— Te-ai fript?

— Deloc.

Cineva urca scara. Era surugiul, care aducea valizele. Privindu-l cu un zâmbet distrat, Besian îşi zise că toţi oamenii aceia ce urcau şi coborau scara cu lemne, geamantane şi genţi nu făceau altceva decât să contribuie la fericirea lui. Simţea că nu poate sta în loc.

— Mergem să bem o cafea până se încălzeşte apa? o întrebă.

— Cafea? Cum vrei tu, spuse Diana, Poate c-ar fi bine să ne plimbăm un pic. Mă simt tare ameţită de drum.

Nu peste mult timp coborâră scara de lemn scârţâitoare şi Besian îi spuse hangiului să aibă grijă de foc pentru că ei doreau să se plimbe puţin.

— Cu ocazia asta vreau să ştiu dacă aveţi vreun loc mai acătării pe aici, ceva care merită să fie văzut.

— Ceva mai acătării? Hangiul dădu din cap că nu. Nu, domnule, de jur-împrejur e aproape pustiu.

— Aşa?

— Da. Doar… Staţi un pic. Sunteţi cu trăsura, nu? Atunci, e altceva. La o jumătate de oră de aici. Cel mult trei sferturi de oră, dacă bidiviii sunt obosiţi, se află Ujebardha de Sus, cu lacurile alpine.

— Ujebardha de Sus, e la jumătate de oră de-aici? întreba Besian mirat.

— Întocmai, domnule. Jumătate, cel mult trei sferturi de oră.