— Priveşte, scot pietrele vechi şi le pun pe cele noi, îi explică
Besian Dianei.
Din când în când se auzeau lovituri de cazma. Cineva striga:
— Aduceţi copiii. Aduceţi copiii să vadă.
Diana privea absentă fixarea pietrelor de hotar. Brusc, printre sumanele negre ale sătenilor, văzu apropiindu-se sacoul cadrilat şi-l prinse de mânecă pe Besian, ca pentru a-i cere ajutorul. El o privi întrebător, dar ea nu reuşi să-i explice nimic, deoarece geometrul fu
— 170 —
chiar atunci în faţa lor. Zâmbetul îi accentua buimăceala de beţiv din priviri.
— Ce comedie, zise şi arătă înspre ţărani. Ce tragi-comedie!
Sunteţi scriitor, nu-i aşa? Vă rog să scrieţi despre această idioţenie.
Besian îl privi chiorâş şi nu-i răspunse.
— Iertaţi-mă că v-am acostat fără pic de tact. Ă? Iertaţi-mă, vă rog, în special dumneavoastră, doamnă.
Făcu o plecăciune niţeluş teatrală şi Diana simţi mirosul alcoolului.
— Ce doriţi? îl întrebă aspru, nescuzându-şi dispreţul.
Celălalt deschise de câteva ori gura să spună ceva, dar privirea ei îl intimida pesemne, căci nu reuşi să scoată nicio vorbă. Se întoarse spre munteni şi rămase o clipă aşa, fără să-şi schimbe expresia feţei, pe care îi mai stăruia un zâmbet vag şi răutăcios.
— Chiar că-ţi vine să urli, murmură peste puţin. Nicicând şi nicăieri geometria n-a fost ofensată mai zdravăn.
— Cum?
— Cum să nu vorbesc astfel? Uite, eu sunt geometru. Pentru asta am studiat, pricepeţi? Am făcut topografie. Şi totuşi cutreier de mulţi ani munţii ăştia, fără a-mi face meseria. Pentru că muntenii nu vor să ştie de profesiunea mea. Aţi văzut cu ochii dumneavoastră cum îşi rezolvă ei problemele de hotar. Cu bolovani, cu blesteme, cu vrăji şi cu dracu’ mai ştie ce. Iar uneltele mele stau de ani şi ani închise în valize. Le-am lăsat la han, le-am azvârlit într-un colţ. Într-o bună zi precis că mi le vor fura, dacă n-au făcut-o încă. Dar n-am să permit ca lucrurile să ajungă până acolo. O să iau măsuri, o să le vând şi banii o să-i beau mai-nainte de a rămâne fără ele. O, ce zi nenorocită!
Plec, domnule, îmi face semn Ali Binaku, patronul meu. Iertaţi-mă, domnule scriitor, dacă v-am greşit cu ceva, iertaţi-mă, frumoasă
doamnă. Adio.
— Ciudat tip, spuse Besian după ce celălalt se îndepărtă.
— Acum ce facem? întrebă Diana.
Îl căutară din ochi pe surugiu în mijlocul mulţimii răcite şi acesta veni imediat ce le întâlni privirea.
— Plecăm?
Besian dădu afirmativ din cap.
Se apropiară de trăsură, în vreme ce bătrânul mângâia cu palma pietrele noului hotar, bolborosind o formulă de blestem contra celor ce vor cuteza să le urnească din loc.
Urcând în cupeu, Diana simţi că atenţia sătenilor, fixată un timp
— 171 —
asupra plantării pietrelor de hotar, revine asupra lor. Urcă prima, în vreme ce Besian îi saluta pentru ultima oară cu mâna pe Ali Binaku şi pe ajutoarele sale.
Diana era puţin obosită şi drumul până la han îl făcură în linişte.
— Bem o cafea înainte de a pleca? o întrebă Besian.
— Cum vrei tu, zise Diana.
Pe când le aducea cafeaua, hangiul le povesti cazuri de judecăţi faimoase cu Ali Binaku în rolul principal, cazuri transmise din gură
în gură în tot ţinutul. Se vedea de la o poştă că era tare mândru de muşteriul său.
— De câte ori vine pe-aici, la hanul meu poposeşte, spuse.
— Dar de fapt, unde locuieşte? îl întrebă Besian, mai mult ca să
zică şi el ceva.
— Niciunde, răspunse hangiul. Ăsta e Ali Binaku, peste tot şi nicăieri. E mereu pe drum pentru că mereu şi peste tot există
duşmănie şi ură, iar oamenii au mereu nevoie de judecător.
Vorbi întruna despre Ali Binaku şi despre vrajba eternă ce-i înrăieşte pe oameni, vorbi chiar şi după ce aduse cafeaua şi continuă
să vorbească în timp ce lua ceştile şi banii şi tot aşa mai. Apoi, însoţindu-i pe oaspeţi afară.
