— 221 —

mi le-aţi expus, nu vă mai faceţi meseria de chirurg, dar răniţii îi puteţi îngriji, nu?

— Nu, zise medicul. Asta mi-ar mai fi îndulcit niţel hapul. Nu mă

ocup de asta câtuşi de puţin. Pricepeţi? Câtuşi de puţin. Muntenii şi-au doftoricit singuri rănile toată viaţa lor, ceea ce se întâmplă şi azi, cu rachiu, cu tutun, în cel mai barbar chip, cum ar fi, de, pildă, scoaterea plumbului cu plumb etc. Deci, ei n-au nevoie niciodată de medic. Eu sunt aici pentru altceva, pricepeţi? Eu nu sunt aici ca medic şi nici ca infirmier, ci ca ajutor de jurist. Vi se pare curios?

— Nu chiar, îi răspunse Besian Vorps. Cunosc şi eu oarecum kanunul şi îmi dau seama cam cu ce vă ocupaţi.

— Cu număratul rănilor şi cu clasificatul lor, spuse medicul brusc.

Besian avu impresia că celălalt devenise pentru prima oară nervos.

Se întoarse către Diana, dar nu reuşi să-i întâlnească privirea. Fără

îndoială că discuţia asta nu i-a priit deloc, îşi zise, dar acum fie ce-o fi. Să se termine totul cât mai repede şi să plecăm de aici.

— Poate ştiţi că, după cum prevede kanunul, rănirea se răscumpără cu bani. Fiecare rană se plăteşte separat şi preţul ei depinde de locul unde se află. O rană la cap se plăteşte, de pildă, de două ori mai scump decât cele pe trup, care, la rândul lor, se clasifică

în două categorii: de la mijloc în sus şi de la mijloc în jos. Slujba mea ca ajutor al lui Ali Binaku în asta constă: fixez numărul rănilor şi locul în care se află.

Îl privi pe Besian Vorps, apoi pe nevastă-sa, ca şi când ar fi vrut să

vadă dacă vorbele lui ajunseseră până la ei.

— Rănirile creează probleme la judecată mai ceva decât omorul însuşi, continuă medicul. Poate ştiţi că, după kanun, rănirea, dacă

nu se răscumpără cu bani, este egală cu o jumătate de omucidere.

Deci, un rănit, conform kanunului, este pe jumătate mort, cu alte cuvinte pe jumătate umbră. De aici, două răniri neplătite sunt egale cu o moarte. Într-un cuvânt, dacă cineva răneşte două persoane dintr-o familie, sau de două ori pe aceeaşi, acela, dacă nu plăteşte despăgubirea, este dator cu o moarte.

Medicul tăcu din nou pentru a le da timp celor doi să-i priceapă

cuvintele.

— Şi toată treaba asta creează probleme extrem de încurcate, în special de ordin economic, urmă el. Mă priviţi cu uimire, dar, eu repet: în special de ordin economic. Există familii care nu pot plăti două răniri şi acceptă să dea în locul lor un mort. Sunt altele în stare să-şi ruineze complet economia, să plătească. Chiar şi douăzeci de

— 222 —

răni ale victimei, numai pentru a avea posibilitatea ca, după

însănătoşirea rănitului, să-l poată răpune. E curios, într-adevăr, dar sunt altele şi mai şi. Am cunoscut pe cineva la Lugjet e Zeza care şi-a întreţinut ani în şir familia din despăgubirile primite din partea celor ce nu reuşeau decât să-l rănească. A scăpat de câteva ori cu viaţă şi atunci i-a trecut prin cap că ar putea scăpa mereu de glonţ cu experienţa pe care o avea, creând astfel, primul în lume, o profesiune nouă, profesiunea celui ce trăieşte de pe urma propriilor răni.

— Ce oroare! murmură Besian Vorps. Se întoarse către Diana şi o zări mai palidă ca de obicei. De s-ar sfârşi cât mai repede discuţia asta, îşi spuse. Acum, camera de la han, soba şi găleata cu apă

atârnată deasupra focului i se părură, ca de pe altă lume. Să plecăm, îşi zise din nou. Să plecăm cât mai repede de aici.

Oamenii se împrăştiară în grupuri mici pe maidan, ei doi, Besian şi Diana, rămăseseră cu medicul.

— Poate că ştiţi, reîncepu acesta (nu ştiu şi nu vreau să ştiu nimic, vru să-l întrerupă Besian), că, conform kanunului, când doi inşi trag unul într-altul şi unul dintre ei moare iar celălalt este rănit, rănitul trebuie să plătească surplusul de sânge al mortului. În concluzie, aşa cum v-am spus la început, adesea, în spatele acestui decor aproape mitic trebuie căutat interesul material. Poate că vă par cinic, dar în zilele noastre sângele a devenit o marfă precum toate cele.

— O, nu, îl contrazise Besian. Lucrurile nu trebuie luate atât de uşor. Desigur că partea economică îşi are ponderea sa în explicarea multor fenomene, totuşi nu-i trebuie exagerată importanţa şi, legat de problema aceasta aş vrea să vă întreb dacă dumneavoastră sunteţi cel care a scris articolul despre gjakmarrja, interzis de cenzură.

— Nu, spuse medicul fără şovăială. Datele eu le-am furnizat, dar articolul a fost scris de altcineva.

— În el, din câte-mi amintesc, existau chiar cuvintele „sângele a devenit marfă”.

— E un adevăr incontestabil.

— L-aţi citit pe Marx? îl iscodi Besian.

Celălalt nu-i răspunse, mulţumindu-se să-l privească ţintă, de parcă ar fi vrut să întrebe la rândul său: dar tu, tu care mă tot chestionezi pe mine, tu l-ai citit?

Besian privi spre Diana şi simţi că trebuie să-l contrazică pe medic.

— Dar dumneavoastră aţi explicat chiar şi cazul judecat astăzi simplificând enorm lucrurile, zise în încercarea de a găsi un motiv de

— 223 —

contrazicere.

— Deloc, făcu medicul. Am spus-o şi o repet: drama judecată azi n-a fost decât o problemă economică.

— Economică, bineînţeles, numai că e vorba aici de economia sângelui.

— Sânge sau altă marfă, n-are importanţă. Pentru mine e o chestiune economică şi nimic altceva.

— Nu-i acelaşi lucru.

— Ba da.

Vocea medicului devenise tăioasă şi omul se congestionase la faţă.

Besian se simţea ofensat.

— Este o explicaţie extrem de naivă, ca să nu spun cinică, replică

el.

Privirea medicului era ca de gheaţă.

— Naiv sunteţi dumneavoastră, zise, naiv şi cinic laolaltă, dumneavoastră şi arta pe care o faceţi.

— Nu strigaţi.

— Ba o să strig să se audă până la cer, spuse medicul, coborând totuşi glasul. Deşi acum, printre şuierături, vocea sa părea şi mai ameninţătoare. Cărţile dumneavoastră, arta dumneavoastră au mirosul sângelui. În loc de a face ceva pentru muntenii ăştia nenorociţi, dumneavoastră le aplaudaţi moartea, căutaţi în ea motive excitante, căutaţi esteticul, frumuseţea ei. Nu vedeţi că asta e frumuseţea care ucide, cum a spus un scriitor tânăr, pe care dumneavoastră, cu siguranţă că nu-l agreaţi. Dumneavoastră îmi amintiţi de teatrele din palatele aristocraţiei ruse în care scena este atât de măre încât pot juca pe ea sute de persoane, iar sala minusculă, doar cât să-ncapă familia princiară. Îmi amintiţi de aristocraţii aceia. Împingeţi un popor întreg să joace o piesă spoită cu sânge şi, în vremea asta, staţi în lojă şi priviţi împreună cu damele dumneavoastră.

Besian observă că Diana lipsea. O fi pe undeva, pe-aici, poate cu geometrul, îşi spuse el buimăcit.