un altul, iar drumeţii ce ascultau repetaseră: Să se facă lumină din apă?! Eşti în toate minţile, omule?! Ce, apa e petrol, să poată da lumină?! Apa stinge focul, nu-l aprinde! Dar munteanul se încăpăţână că aşa auzise şi că nu exagera cu nimic, că se poate face lumină chiar din apă, dar nu din orice fel de apă, pentru că şi între ape există deosebiri ca şi între oameni, ci numai din apa miraculoasă

a cascadelor. Nebuni sunt cei care ţi-au spus, şi încă mai nebun eşti tu, crezându-i, l-au bruftuit drumeţii. Ceea ce nu l-a împiedicat pe muntean să afirme că, dacă ar fi aşa (conform cuvintelor celuilalt, auzite de la primul), deci, dacă asta s-ar înfăptui, kanunul se va mai îmblânzi, moartea va cutreiera mai puţin prin Rrafsh, aşa cum sarea pământului dispare sub biciul ploii. Nebun eşti, nebun de legat, repetau drumeţii, dar Gjorgu fusese tentat să-l creadă pe necunoscut.

Plecă cu greu de lângă cascadă. Drumul se întindea nesfârşit, aproape fără coturi, uşor arămiu în zare.

Ridică iar ochii spre cer. Peste încă puţină vreme răgazul de treizeci de zile lua sfârşit şi el avea să iasă de sub scutul jurământului. În afara timpului, îşi spuse. I se păru ciudat că omul poate ieşi din propriul său timp. Încă un pic, repetă şi ridică iar ochii spre cer. Trandafirii striviţi din spatele norilor începuseră să se ofilească încetul cu încetul. Gjorgu zâmbi cu amărăciune, ca şi când ar fi vrut să-şi spună: n-ai încotro!

Între timp, trăsura în care călătoreau Vorps-ii alerga pe Drumul Mare al Steagurilor, cel mai lung dintre drumurile ce străbăteau Platoul. Stâncile acoperite în parte de chiciură rămâneau mereu în urmă şi, privindu-le, Besian Vorps îşi spuse că iată, în cele din urmă, părăseau împărăţia morţii. Din când în când privea profilul Dianei.

Palidă, într-o nemişcare pe care zguduiturile trăsurii n-o atenuau, ci, din contră, o făceau mai evidentă, femeia îi trezea uneori frică. Era complet străină, înstrăinată, doar înveliş material al cărui spirit rămăsese acolo sus.

Ce mi-a trebuit s-o aduc în Rrafshul acesta blestemat? se întrebă

el poate pentru a suta oară. Un singur moment de comuniune cu Platoul şi a pierdut-o. Mecanismul acela monstruos a atins-o insensibil şi a răpit-o, transformând-o în sclava lui, în cel mai bun caz într-o zână bună.

Zgomotul roţilor trăsurii se dovedi a fi muzica cea mai potrivită ca acompaniament al îndoielilor, lui, al frământărilor şi căinţei. Îşi

— 231 —

pusese fericirea la încercare ca şi când ar fi vrut să se convingă că o merită sau nu. O trecuse prin porţile infernului, fragila fericire, încă

din primăvara dintâi. Dar ea n-a rezistat încercării.

Calm, uneori îşi spunea că în realitate niciun alt sentiment, niciun alt bărbat n-ar fi reuşit să stingă simţămintele Dianei faţă de el. Şi dacă se întâmplase (doamne, cât de amare erau cuvintele „se întâmplase”!), s-a întâmplat nu pentru că s-ar fi ivit un altul, ci dintr-un motiv îngrozitor de vag. Era ceva tulbure, drama a milioane de vieţi, secole de-a rândul, şi tocmai de asta părea un fapt ireparabil.

Asemenea rândunicii lovite de locomotivă, ea se izbise de drama Platoului şi nu-i putuse supravieţui.

Câteodată, cu o linişte de care se temea şi singur, îşi spunea că

Platoul îşi ceruse pesemne tributul. Pentru cărţile lui, pentru zânele şi vrăjitoarele descrise în ele, pentru loja minusculă de unde urmărise spectacolul unui întreg popor însângerat.

Poate că pedeapsa m-ar fi putut găsi oriunde, chiar şi la Tirana, îşi spuse încercând să se liniştească singur. Pentru că Rrafshul îşi întinde tentaculele până departe, peste toată ţara şi oricând.

Îşi ridică mâneca pardesiului şi privi ceasul. Era chiar vremea prânzului.

Gjorgu privi în sus şi descoperi în spatele norilor pata liliachie. E

chiar amiaza, îşi zise. Răgazul său se isprăvise.

Din doi paşi uşori ieşi din Drumul Mare şi o porni peste ţarini. De-acum trebuia neapărat să găsească un loc unde să aştepte lăsarea nopţii. Pe ambele părţi drumul era pustiu şi totuşi a merge în continuare pe el i s-ar fi părut a fi contrar kanunului.

Câmpul se întindea cât vedeai cu ochii. În depărtare se zăreau ogoare cultivate şi pomi, dar de jur-împrejur nu exista niciun ascunziş. Cum voi găsi primul tufiş, mă voi ascunde în el, cugetă

Gjorgu, ca şi când ar fi vrut să se convingă singur că-şi continua drumul nu din trufie, ci pentru că nu-şi găsea adăpost.

Câmpul se pierdea în zare. Omul se simţi cuprins de o linişte ciudată, mai degrabă de un vid mut. Era singur sub cerul care acum părea aplecat niţel spre asfinţit din pricina apăsării soarelui. Îl înconjura aceeaşi zi, acelaşi aer şi aceeaşi strălucire roşietică, deşi răstimpul răgazului său expirase şi el pătrunsese într-un alt timp.

Privea indiferent în jur. Iată, acesta este timpul de dincolo de legământ. Timpul etern ce nu-i mai aparţinea, fără zile, fără

anotimpuri şi ani, un timp universal, cu care el n-avea nimic de-a

— 232 —

face. Complet străin, neavând semne pentru el, nici veşti, ţinându-i secretă ziua osândei, aflată undeva, pe-aproape, zi necunoscută, întrun ţinut necunoscut.

În vreme ce se gândea la acestea, zări în depărtare o clădire cenuşie pe care o mai văzuse într-un rând. E Hanul din Rreza, îşi spuse când fu ceva mai aproape. De acolo şi până la fântâna al cărui nume îl uitase drumul era sub jurământ. Cel puţin el aşa ştia.

Drumurile jurate n-aveau anunţuri şi nici alte semne şi totuşi le cunoşteau cu toţii. Ca să fie mai sigur ar fi putut să-l întrebe pe primul trecător ce i-ar fi ieşit în cale.

Gjorgu grăbi pasul. Creierul îi ieşi din amorţeală. Avea să ajungă la drumul jurat, pe care se va oploşi până seara, fără să mai fie nevoie să se ascundă în tufişuri. Între timp, cine ştie, trăsura de catifea ar putea să treacă pe acolo. Într-un rând, după cum aflase, ea fusese văzută la Hanul din Shala.

Da, da, aşa va face. Gjorgu privi în stânga, apoi în dreapta, se asigură că şi drumul şi câmpul erau pustii, după care, păşind uşor, străbătu porţiunea până la Drumul Mare şi intră pe el. Făcu asta pentru a ajunge cât mai repede la drumul jurat, până la care, altfel, i-ar fi trebuit o oră de mers.

Atenţie, îşi porunci. Acum capul îşi lasă umbra spre răsărit. Dar Drumul Mare continua să fie pustiu. Mergea repede, fără să se gândească la nimic. Departe, pe drum, zări câteva siluete negre, ce păreau nemişcate. Când se mai apropie văzu că erau doi bărbaţi şi o femeie călare pe catâr.

— Drumul ăsta e jurat, oameni buni? îi întrebă Gjorgu când se întâlniră.

— Jurat, băiete, răspunse cel mai în vârstă dintre ei. De o sută de ani e jurat între Hanul Rreza şi Fântâna Vrăjitoarelor.

— Mulţumesc, zise Gjorgu.

— Să fii sănătos, băiete, îi ură bătrânul, privindu-i în treacăt panglica neagră de pe mânecă. Drum bun!

În vreme ce păşea cât putea de repede, Gjorgu se întrebă ce s-ar fi făcut cei în situaţia lui pe care îi prindea ziua umblând prin Rrafsh, dacă n-ar fi existat asemenea drumuri, singurele lor adăposturi, scăparea lor de urmăritori.

Partea de drum sub jurământ nu de deosebea prin nimic de drumul celălalt. Acelaşi caldarâm vechi, stricat ici-colo de copite şi viituri, aceleaşi gropi şi aceleaşi tufişuri pe margine. Şi totuşi, lui Gjorgu i se păru că nuanţa aurie a prafului de-aici avea ceva ciudat

— 233 —

în ea. Inspiră adânc şi îşi rări paşii. Aici voi aştepta înserarea, gândi.

O să mă odihnesc pe vreo piatră sau mă voi preumbla în sus şi-n jos până diseară. Oricum, era mai bine decât să stea pitulat în tufiş. Şi apoi… s-ar fi putut ivi trăsura. Nutrea speranţa vagă că o va zări încă

o dată. În vreme ce în visul său lucrurile luau amploare: să apară

trăsura, să oprească şi cei doi din ea să-i spună: hai, munteanule, urcă în trăsură dacă eşti obosit, să facem o bucată de drum împreună…

Când şi când Gjorgu privea cerul. În cel mult trei ore avea să

însereze. Pe drum treceau munteni singuratici sau în grupuri mici, pe jos sau pe cai. Departe, în zare, zări două-trei puncte nemişcate.

Erau cu siguranţă ucigaşi care, ca şi el, aşteptau căderea nopţii pentru a porni mai departe. Cei de acasă or fi îngrijoraţi, îşi spuse el.

Din urmă se apropia un muntean, mergând încet în urma unui bivol. Bivolul era complet negru.

Gjorgu mergea mai încet decât celălalt şi omul îl ajunse din urmă.

— Ziua bună! îl salută munteanul, când fu aproape.