din încasările pe aceeaşi perioadă a anului trecut. Şi asta în vreme ce numai intendentul turmelor şi al păşunilor, cel al împrumuturilor şi mai ales cel al morilor şi minelor, care se îngrijea de muncile mecanizate, începând cu ţesutul şi terminând cu potcovitul, vărsaseră sume considerabile la casieria generală. El, în schimb, intendentul principal (veniturile celorlalţi se strângeau doar din proprietăţile kullei, în vreme ce la ale sale contribuia întregul Platou), el, deci, intendentul principal, a cărui contribuţie era altădată egală
cu suma comună, depusă de toţi ceilalţi, acum cu greu dădea jumătate din totalul lor.
Iată de ce, la cina de aseară, privirea prinţului fusese mai amară
decât vorbele. Privirea aceea părea că spune: tu eşti intendentul sângelui, deci tu trebuie să fii cel care stârneşte gjakmarrja, tu trebuie s-o revigorezi, s-o aprinzi, s-o deştepţi, s-o iriţi când o simţi că se clatină sau se moleşeşte. Tu, însă, faci exact pe dos. Asta nu se poate. Aşa grăia privirea prinţului. O, doamne, suspină adânc în faţa ferestrei Mark Ukaçjerra. De ce nu-l lasă în pace? Parcă puţine-i sunt grijile?
Încercă să nu se mai gândească la asta, se aplecă la ultimul raft al bibliotecii şi, deschizând uşiţa grea, scoase de acolo un registru neobişnuit de voluminos, legat în piele. Era Cartea sângelui. Degetele lui răsfoiră o bucata de vreme paginile groase, acoperite cu un scris mărunt, pe două coloane înguste. Parcurse din ochi, repede, miile de nume ale căror silabe se asemănau una cu alta precum pietricelele de pe prundiş. Acolo se găseau notate, de la început de tot şi temeinic, toate răzbunările de pe Platou, datoriile de sânge pe care familiile sau neamurile şi le aveau una alteia, plăţile de amândouă
părţile, datoriile neonorate ce împingeau gjakmarrja zece, douăzeci sau, uneori, chiar o sută douăzeci de ani, socoteli nesfârşite sau alte datorii şi alte plăţi, generaţii întregi dispărute, „stejarul sângelui”, cum se numea sângele venit din partea tatălui şi „stejarul fierii”, cel venit din ramura mamei, omor plătit cu omor, cutare pentru cutare, unul pentru altul, dinte pentru dinte, patru perechi de morţi, patrusprezece, douăzeci şi patru şi iarăşi o datorie neplătită, un mort neplătit care, asemeni berbecului înaintaş din fruntea turmei, conducea turma viitorilor morţi.
Cartea era veche, poate cât şi kulla. Nu lipsea nimic din ea şi era deschisă atunci când soseau pentru cercetări trimişii familiilor sau neamurilor care până atunci trăiseră în afara vendettei, dar brusc,
— 189 —
dintr-o îndoială, dintr-o bănuială, dintr-o şoaptă sau dintr-un vis urât îşi pierdeau liniştea. Atunci „Intendentul sângelui”, Mark Ukaçjerra, după cum procedaseră zecile de intendenţi dinaintea lui, deschidea voluminosul registru, căuta pagină cu pagină şi poziţie cu poziţie numele familiei aceleia şi se oprea într-un târziu undeva. „Da, aveţi o datorie de sânge. În anul cutare, luna cutare v-a rămas o moarte neplătită.” În momentele acelea ochii „Intendentului sângelui”
priveau cu un aer mânios spre cei vinovaţi. Privirea lui părea a spune: liniştea v-a fost mincinoasă, bieţii de voi!
Dar asta se întâmpla rar de tot. De regulă datoriile se ţineau minte generaţie după generaţie de către toţi membrii familiei. În primul rând ele stăruiau în memorie, putând fi uitate doar în cazul unor evenimente extraordinare şi de durată precum nenorocirile comune, războaiele, strămutările, epidemiile de ciumă, atunci când moartea se devaloriza, îşi pierdea măreţia, regulile, unicitatea şi, devenind firească şi generală, se transforma în ceva banal, fără valoare. În iureşul acesta noroios şi monoton al morţii se întâmpla să se uite vreo datorie de sânge. Dar, chiar şi atunci, cartea rămânea acolo, la adăpostul kullei din Orosh şi, oricâtă vreme ar fi trecut, oricâţi lăstari proaspeţi ar fi dat trupul familiei aceleia, venea o zi a îndoielilor, a şoaptelor sau a unui coşmar, în care totul avea să reînceapă.
Mark Ukaçjerra continua să răsfoiască registrul. Din când în când privirile i se opreau asupra anilor de avânt ai gjakmarrjei sau, din contră, la perioadele de declin. Deşi le ştia şi le mai comparase de zeci de ori, acum, răsfoind din nou cartea, clătina din cap enigmatic.
Gest de supărare, şi de ameninţare, ca şi când omul s-ar fi certat pe muţeşte cu secolele trecute. Iată anii 1611–1628, cu cel mai mare număr de omucideri din tot secolul al şaptesprezecelea. Şi anul 1639
cu cele mai puţine: un total de 722 pe întregul Rrafsh. Acela a fost anul de spaimă a două răscoale, când sângele a curs valuri, dar era altfel de sânge, din afara kanunului. Apoi perioada din 1640 până în 1690, cincizeci de ani la rând în care, an de an, sângele ce cursese din abundenţă până atunci, picurase cu greu şi tot mai puţin. S-ar fi părut că gjakmarrja se stingea. Dar tocmai în vremea în care aceasta părea a fi la capătul puterilor, vendetta izbucnise cu forţe sporite.
Anul 1691: dublarea omuciderilor. Anul 1693: triplarea lor. 1694: împătrirea lor. Kanunul suferise o modificare esenţială. Răzbunarea, care până atunci căzuse asupra primei-puşti, deci asupra celui ce făptuise omorul, se întinsese acum peste întreaga familie. Ultimii ani ai secolului ce se sfârşea şi primii ai noului secol erau însângeraţi de
— 190 —
la un capăt la altul. Lucrurile continuaseră astfel până pe la mijlocul secolului, când apăruseră semnele unui nou declin. Iată anul de
„secetă” 1754. Mai apoi, 1799. În veacul următor, trei ani la rând, 1878, 1879, 1880, dar aceştia au fost ani de războaie în care, de regulă, gjakmarrja scădea în intensitate. Sângele acelor ani nu privea kulla şi nici kanunul, era deci sânge furat.
Anul acesta pornise cum nu se putea mai rău. Mark fu cât pe ce să tresară amintindu-şi ziua de şaptesprezece martie. Şaptesprezece martie, repetă el în gând. Dacă n-ar fi fost omorul de la Breziftoht, ziua aceea ar fi rămas fără sânge. Prima zi asemenea zi, albă aproape de un secol, poate de două. De trei sau de cinci secole, poate chiar de la apariţia gjakmarrjei. Şi acum, răsfoind paginile cărţii, i se păru că-i tremură degetele. Uite, în ziua de şaisprezece martie fuseseră opt omucideri, în optsprezece, unsprezece, în nouăsprezece şi douăzeci câte cinci, în vreme ce ziua de şaptesprezece martie a fost cât pe ce să rămână fără niciuna. Ideea că ar fi putut veni o asemenea zi îl îngrozi pe Mark Ukaçjerra. Şi nu lipsise mult să se întâmple întocmai. Nenorocirea s-ar fi petrecut, cu siguranţă, dacă nu ar fi apărut un anume Gjorgu, Gjorgu care a însângerat şi acea zi. Şi aşa a mântuit-o… De aceea, cu o zi în urmă, când venise pentru a plăti birul de sânge, Mark Ukaçjerra îl privise în ochi într-un fel deosebit, cu bunătate şi recunoştinţă, încât celălalt rămăsese uluit.
Mark Ukaçjerra puse în cele din urmă cartea în raftul de jos al bibliotecii. Privirea îi lunecă pentru a zecea oară peste volumele şi revistele recente. În timp ce le aranja, preotul care se ocupa de ele îi citea diverse pasaje din cărţile autorilor ostili kanunului. În ele, spre uimirea şi necazul lui Mark Ukaçjerra, erau criticate pe faţă uneori, alteori mai pe ocolite părţi din kanun, ba câteodată chiar şi kulla din Orosh. Hm, mormăia Mark în timpul lecturii, treci mai departe. Şi turbarea ce-l cuprindea treptat învăluia în vârtejul ei nu doar pe cei care scriau murdăriile şi calomniile acelea, ci pe toţi locuitorii oraşelor de câmp. Ba chiar înseşi oraşele şi câmpiile şi, de ce nu, toate câmpiile lumii.
Câteodată curiozitatea îl împingea să asculte cu orele ceea ce scria acolo, ca în cazul dezbaterii iniţiate de o revistă, în cadrul căreia era analizată întrebarea dacă legile aspre ale kanunului exacerbau gjakmarrja sau, din contră, o limitau. Unii scriau că vreo câteva dintre preceptele fundamentale ale kanunului, precum acela care spunea că sângele nu se uită niciodată şi că sângele se spală doar cu sânge, stârneau vendetta, erau, deci, nişte precepte barbare. Alţii, pe
— 191 —
de altă parte, scriau că asemenea precepte, la prima vedere înfiorătoare, în realitate erau dintre cele mai umane, pentru că, făcând lege din spălarea sângelui cu sânge, îl opreau pe ucigaş cu morala; nu ucide, căci vei fi şi tu ucis.
Scrierile de felul acesta erau oarecum acceptate de Mark Ukaçjerra, dar mai existau şi altele care-l scoteau din sărite. O
asemenea mâzgălitură, ce i-a gonit prinţului somnul nopţi în şir, însoţită şi de un tabel cu cifre, apăruse în urmă cu patru luni întruna din revistele acestea blestemate. În tabel figurau, cu o exactitate ciudată, veniturile totale obţinute de kulla din Orosh din taxa pe sânge în ultimii patru ani; se făceau comparaţii cu celelalte venituri obţinute din vânzarea porumbului, animalelor, pământului, din exploatarea minelor, din dobânzile la împrumuturi şi se trăgeau câteva concluzii alarmante. Una dintre ele era, că chipurile, în anii noştri, alături de decăderea generală, erau falsificate chiar şi pietrele de temelie ale kanunului, besa, gjakmarrja, oaspetele, care, din nişte noţiuni măreţe, sublime în viaţa albanezului, cu trecerea anilor se alteraseră, transformându-se încetul cu încetul într-o maşinărie inumană, până ce deveniseră, conform părerii redactorului, o întreprindere capitalistă cu profit.
În articol erau utilizate multe cuvinte străine, pe care Mark nu le înţelegea, dar preotul i le explicase cu răbdare. Aşa, de exemplu, scria despre „industria sângelui”, „sângele ca marfă”, „mecanismul gjakmarrjei”, iar titlul articolului era fioros: „Vendettologia”.
Desigur că prinţul, prin oamenii săi de la Tirana, a reuşit să
interzică imediat difuzarea revistei, totuşi autorul articolului, cu toate insistenţele, n-a putut fi aflat. Interzicerea difuzării revistei nu l-a liniştit pe Mark Ukaçjerra. Faptul că asemenea lucruri puteau fi scrise, ba chiar şi gândite de o minte omenească, era îngrozitor.
Ceasul mare de pe perete bătu de şapte ori. Mark se apropie din nou de fereastră şi aşa, în picioare, cu privirea pierdută în depărtarea piscurilor simţi cum creierul i se goleşte sub noianul gândurilor. Dar, ca de obicei, totul se sfârşeşte repede. Încet-încet, o negură cenuşie îi acapară conştiinţa. Era mai mult o ceaţă decât un gând. Era ceva ambiguu, tulbure, vag, nedefinit. Când apărea într-un colţ de creier, dispărea dintr-altul. Şi Mark simţea că senzaţia aceasta putea dura ore, ba chiar şi zile întregi.
Nu era prima oară când conştiinţa i se bloca astfel în faţa enigmei Platoului. Acesta reprezenta pentru ei toţi o lume normală, justificată. Cealaltă parte a lumii, cea „de jos”, nu era decât un tărâm
— 192 —
mlăştinos, de unde nu veneau decât boli şi putreziciune.
Stând nemişcat lângă fereastră, ca şi în alte dăţi, încercă să-şi înfăţişeze aşa, degeaba, întinderea nesfârşită a Rrafshului, începând din centrul Albaniei şi continuând dincolo de frontierele de stat. Tot podişul acesta depindea de Mark, pentru că taxa sângelui se aduna de pe tot cuprinsul lui şi totuşi Platoul reprezenta pentru intendent o enigmă. Celorlalţi intendenţi le era uşor să vorbească. Porumbul se vede, şi viţa de vie se vede când este atinsă de mană, şi minele, când secătuiesc, doar ogorul pe care a avut ghinionul să-l administreze el este invizibil. Uneori avea impresia că descâlcea enigma, că o ţinea captivă în creier până ce, în fine, o dezlega, dar ea, lent, precum norii ce plutesc fără noimă pe cer, îi scăpa. Atunci gândul i se întorcea din nou la ogorul morţii, încercând în zadar să înţeleagă ce-l făcea roditor şi ce-l istovea. Era o altfel de uscăciune, mai teribilă ca orice, apărând ades după ploile iernii.
Mark Ukaçjerra oftă. Cu privirea pierdută în depărtare încercă să-şi închipuie întinderea enormă a marelui Platou. Întindere fragmentată de povârnişuri, râuri, prăpăstii, troiene de zăpadă, poieni, dar pe el, Mark Ukaçjerra, toate acestea îl lăsau indiferent.
Pentru el, Rrafshui cel mare nu avea decât două părţi: cea prin care colinda moartea şi cealaltă, fără ea. Prima, ţinuturi, obiecte şi oameni, se desfăşura acum lin, ca şi-n alte dăţi, prin conştiinţa lui: Mii de pâraie, mici şi mari, curgând de la apus spre răsărit sau de la sud la nord, pe malurile cărora izbucniseră neînţelegerile şi apoi vendetta: Sute de jgheaburi de moară, mii de pietre de hotar în jurul cărora încolţiseră cu uşurinţă certurile şi moartea; Zeci de mii de cumetrii, dintre care multe rupte din diferite motive şi care aduceau un singur lucru: doliul; Toţi bărbaţii din Rrafsh, mândri, aprinşi la mânie, jucându-se cu moartea precum te joci cu popicele, duminica.
Şi altele, asemenea lor. În timp ce partea de pe urmă, cea stearpă, era, din nenorocire, la fel de întinsă: Cimitire ce păreau că, satule de moarte, n-o mai acceptau, pentru că în ele era interzis să ucizi, să te sfădeşti şi chiar să sporovăi; Cei nerăzbunaţi, declaraţi astfel din cauza modului în care muriseră sau împrejurărilor morţii; Preoţii, ce nu puteau fi ucişi; Femeile din Rrafsh, toate.
Ori de câte ori Mark îşi lăsa liberă imaginaţia, o făcea în cea mai mare taină. Dacă şi femeile s-ar prinde în joc, precum bărbaţii… Mai târziu i se făcuse ruşine, simţise chiar că-l cuprinde groaza, dar momentele acestea fuseseră rare şi erau pricinuite mai ales de disperarea cu care privea, la sfârşit de lună sau de trimestru,
— 193 —
coloanele de cifre. Ostenit, încercă să se gândească la altceva, dar gândurile făceau ce făceau şi se întorceau de unde plecaseră. De astă
dată, fără a blasfemia kanunul, pline de uimire. Nu pricepea, de exemplu, cum de se putea ca nunţile, de obicei atât de voioase, provocau adesea sfadă şi începuturi de gjakmarrja, în vreme ce parastasele, sumbre, aproape niciodată. Gândul îi zbură de la asta şi încercă să facă o comparaţie între vendettele recente şi cele vechi.
