— Se duce preotul împreună cu Ali Binaku.

Preotul porni primul. Ali Binaku îl urmă. După ce făcu doi trei paşi se opri şi se adresă oamenilor:

— Să nu se apropie nimeni. Cei de acolo pot trage.

Besian văzu că era ţinut încă de umeri. Ce se întâmplă cu mine, gemu adânc. În ochii săi lumea se goli, rămânând doar cele două

siluete mişcătoare, preotul şi Ali Binaku, precum şi turnul de veghe spre care se îndreptau cei doi.

Vocile dimprejur se auzeau asemeni unui şuierat îndepărtat de vânt dintr-o altă lume. În preot nu pot trage, e apărat de kanun, în Ali Binaku, însă, da. Dar nu cred s-o facă. El e cunoscut de toţi.

Preotul şi Ali Binaku se aflau la jumătatea drumului, când Diana apăru în uşa turnului. Besian nu reţinu decât în parte cele petrecute atunci. A fost o neîncetată încercare a lui de a păşi înainte, de a scăpa din strânsoarea celorlalţi şi câteva glasuri: aşteaptă să se mai îndepărteze de turn, să ajungă la pietrele albe. Apoi îl zări pe medic, ce apăru şi dispăru undeva, după care încercă iar să înainteze şi aceleaşi glasuri străduindu-se să-l liniştească.

În cele din urmă Diana ajunse la pietrele acelea şi oamenii îl eliberară pe Besian, deşi careva spuse:

— Nu-l lăsaţi, oameni buni, s-o ucidă!

Diana era albă la faţă precum hârtia. Pe chip nu i se citea nici groază, nici suferinţă, nici ruşine, ci o indiferenţă înfricoşătoare dominându-i privirea. Besian îi căută cu încordare vânătăile pe buze şi pe gât, dar nu zări aşa ceva, după cum nici veşmântul nu-i era sfâşiat. Ar fi răsuflat, poate, uşurat, dacă n-ar fi observat goliciunea

— 227 —

ochilor ei.

Cu o mişcare nici furioasă, dar nici tandră, o prinse de braţ şi, păşind înaintea ei, o trase către trăsură. Urcară unul după altul fără

o vorbă şi fără a saluta pe nimeni.

Trăsura gonea pe drum. De câtă vreme călătoreau, oare, aşa, de un minut, de un secol? Besian Vorps se întoarse în cele din urmă

spre nevastă-sa.

— De ce taci? o întrebă. De ce nu-mi spui cum s-a întâmplat?

Ea stătea afundată în canapea, privind înainte ca şi când el nici n-ar fi fost acolo. Atunci, bărbatul o prinse furios de cot.

— Vorbeşte, ce-ai făcut acolo?

Ea nici nu răspunse şi nici nu-şi trase cotul pe care el i-l strângea ca în cleşte.

— De ce ai intrat acolo, strigă el fără glas. Să vezi cât de groaznic e? Ca să te răzbuni pe mine? Sau pentru a-l căuta pe munteanul acela, pe Gjorgu… Gjorgu… Turn după turn am să te caut… Ă?

Toate aceste întrebări i le-a pus mai apoi, puţin schimbate, dar în aceeaşi ordine, însă ea nu i-a răspuns la niciuna şi el a priceput că

motivele bănuite erau cele reale. Brusc, bărbatul simţi că-l cuprinde o oboseală mai profundă ca oricând.

Afară însera. Amurgul însoţit de ceaţă se lăsa cu iuţeală peste drum. Prin geamul trăsurii i se păru că vede în negură un om călare pe catâr. Obrazul galben al drumeţului, pe care lui Besian i s-a părut a-l recunoaşte, se mişcă puţin în paralel cu trăsura. Încotro s-o duce oare, prin înserarea asta, „Intendentul sângelui”? se întrebă Besian.

Dar tu, încotro? se întrebă apoi în forul său interior. Singur pe Platoul acesta străin, în negura bântuită de fantasme, încotro?…

Peste jumătate de oră trăsura trase în faţa hanului. Unul în urma celuilalt, cei doi urcară treptele de lemn şi intrară în cameră. Focul încă mai ardea, iar găleata cu apă, pe care, cu siguranţă, hangiul o umpluse din nou, se afla deasupra focului, complet înnegrită de funingine. O lampă cu petrol lumina vag odaia. Lăsară şi focul şi găleata în plata domnului. Diana se dezbrăcă şi se întinse pe pat, acoperindu-şi ochii cu braţul. El rămase în picioare lângă fereastră şi doar din când în când se întorcea pentru a-i privi mâna albă, mâneca dantelată căzută spre umăr, cu care ea continua să-şi acopere jumătate din figură. Ce să-i fi făcut oare polifemii aceia aproape orbi?

Se întrebă. Şi îşi dădu seama că întrebarea aceasta ar putea să-i umple întreaga viaţă.

— 228 —

Rămaseră te han în noaptea aceea şi a doua zi fără să iasă din cameră. Hangiul le aduse mâncarea acolo, mirat din cale-afară că

nu-i mai cereau să le facă focul.

În dimineaţa celei de-a treia zile (era în 17 aprilie), surugiul duse valizele la trăsură şi cei doi, soţ şi soţie, după ce plătiră şi se salutară

destul de rece cu hangiul, porniră la drum.

Plecau din Rrafsh.

Capitolul al şaptelea

Dimineaţa lui 17 aprilie îl prinse pe Gjorgu pe Drumul Mare, întorcându-se la Breziftoht. Deşi călătorea fără întrerupere încă din zori, înţelese că până în satul lui ar mai fi avut cel puţin încă o zi de mers, în vreme ce răgazul i se sfârşea la amiază.

Ridică ochii spre cer în căutarea soarelui pe care norii îl acopereau fără a reuşi totuşi să-l ascundă. Amiaza nu e departe, îşi spuse, coborându-şi privirea pe pământ. Drumul părea sângeriu. Mergând, cugeta că, dacă răgazul i s-ar fi sfârşit spre seară, ar fi putut ajunge acasă cel mai devreme pe la miezul nopţii. Dar răgazul său, ca şi majoritatea celorlalte, sfârşea la prânz. Se ştie că în cazul acesta, dacă cel ce beneficia de luna de pace era ucis chiar în ultima zi a răstimpului, se cerceta în ce direcţie se afla umbra lăsată de ţeasta sa pe pământ în momentul căderii, spre apus sau spre răsărit. În cazul în care umbra era îndreptată spre răsărit însemna că el fusese ucis după prânz, deci după scurgerea termenului stabilit. În caz contrar era evident că fusese ucis înainte de vreme, mişeleşte.

Gjorgu privi iar în sus. Soarta sa era legată în ziua aceea de cer, de mişcarea soarelui pe boltă. Apoi, ca şi înainte, scrută drumul, care, din cauza sforţării ochilor, părea scăldat în lumină. Privi în urmă, dar peste tot stăruia haloul acela trandafiriu. S-ar fi părut că trăsura neagră pe care o căutase în zadar trei săptămâni la rând prin Rrafsh n-avea să se arate nici în ultima zi a vieţii sale de om liber. De câte ori i se păruse că o va întâlni, de tot atâtea ori ea dispăruse ca luată

de vânt. Fusese văzută pe Drumul Umbrelor, la Hanul din Shala, pe Drumul Mare al Steagurilor, dar nu reuşise defel să dea de urma ei.

Când ajungea în zona în care se spunea că fusese văzută, ea se afla deja în ţinutul vecin, iar când el se întorcea pentru a-i tăia drumul la vreo răscruce, ea o lua pe neaşteptate în direcţia opusă.

— 229 —

Uneori uita de ea, dar i-o amintea drumul însuşi. Acum însă, nu mai avea nicio speranţă. Căci chiar dacă ea ar fi umblat toată viaţa prin Rrafsh, el avea să se închidă în turnul de veghe şi n-ar mai fi putut-o vedea; apoi, dacă, prin absurd, el ar ieşi cumva din turn, în ziua aceea ochii îi vor fi aproape orbi, astfel că în locul ei va zări doar o pată tulbure precum soarele, care, din spatele norilor părea un buchet de trandafiri striviţi.

Gjorgu îşi luă gândul de la ea. Ai lui îl aşteptau îngrijoraţi în cursul dimineţii, dar el nu putea ajunge înainte de amiază. La prânz ar fi trebuit să-şi întrerupă călătoria şi să se ascundă în aşteptarea nopţii. Acum el era un ucigaş căutat şi umbletul lui încoace şi încolo trebuia să se petreacă doar noaptea şi pe drumuri lăturalnice.

Kanunul nu numai că nu lua asta drept un semn de frică, ci, dimpotrivă, o socotea înţelepciune şi bărbăţie, pentru că prudenţa, în afara faptului că apăra viaţa ucigaşului, îl împiedica să umble pe unde i-ar fi fost voia, îndârjind astfel şi mai mult familia victimei.

Alături de sentimentul datoriei împlinite, ucigaşul trebuia să se mai simtă şi vinovat în faţa obştei. Oricum, chiar de la amiază ar fi trebuit să găsească un ascunziş unde să stea până la căderea serii. În ultimele zile, prin hanurile în care dormise i se păruse că zăreşte în câteva rânduri pe cineva din neamul Kryeqyqe. Poate că i se păruse, poate că era adevărat: îi puseseră pe urme pe careva ce avea să-l ucidă imediat după expirarea răgazului, atunci când, de regulă, cel urmărit nu şi-a luat încă toate măsurile de apărare.

Oricum trebuie să mă păzesc, îşi zise el şi-şi ridică ochii pentru a treia oară spre cer. Tocmai atunci i se păru că aude un zgomot îndepărtat. Se opri şi ascultă cu atenţie, dar degeaba. Porni din nou şi zgomotul se auzi iar. Era un fel de duduit înfundat, când mai slab, când mai puternic. O fi vreo cascadă, presupuse. Şi chiar asta era.

Apropiindu-se şi zărind-o rămase ca fermecat. O cascadă mai încântătoare nici că văzuse vreodată. Era altfel decât celelalte, fără

spumă şi clocot, căzând liniştit din stânca verde în vale, ca pletele de fată. Gjorgu îşi aminti de părul frumoasei femei de la oraş. Luminată

de soare, cascada ar fi fost aidoma părului ei.

Rămase o vreme pe podeţul de lemn sub care apele prăvălite de stâncă curgeau aşezat, lin, lipsite de solemnitate. Nu-şi putea lua ochii de la cascadă. Cu o săptămână în urmă, într-unul dintre hanurile în care înnoptase, auzise că în lume există ţări în care apele cascadelor dădeau lumină electrică. Un muntean tânăr le povestise altor doi drumeţi că aflase asta de la cineva, care, şi el, aflase de la

— 230 —