— Nu ştiu ce să-ţi spun, îi răspunse Diana aproape în şoaptă. În alte împrejurări i-ar fi spus că i s-a părul niţeluş straniu, poate chiar artificial, asemeni limbajului invitaţiei, dar explicaţiile acestea la o oră atât de târzie i se părură fără sens. Nu ştiu ce să-ţi spun, repetă.
Celălalt însă, „intendentul sângelui”, cum îi spuneau, nu mi-a plăcut deloc.
— Nici mie, zise Besian.
Privirea lui şi mai apoi a ei se opriră în câteva rânduri fugitiv la patul greu din lemn de stejar, acoperit cu o cergă de lână colorată în roşu închis. Pe perete, la capătul patului, se afla o cruce din acelaşi lemn.
Besian se apropie de una dintre ferestre. Era încă acolo când în uşă apăru omul cu lampa de bronz în mână. În mâna cealaltă omul ducea cu greu cele două valize.
Tocmai le lăsa pe duşumea, când Besian, întors cu spatele cum era, cu obrazul aproape lipit de geam, îl întrebă:
— Ce-i aia de colo?
Păşind uşor, omul se apropie. Diana îi zări o bucată de vreme pe amândoi, pe jumătate aplecaţi deasupra pervazului, privind în jos ca-ntr-o prăpastie.
— E un fel de cameră, domnule; un fel de hambar, nu ştiu cum să-i spun, în care aşteaptă cei sosiţi din toate colţurile Rrafshului pentru a plăti taxa pe sânge.
— Aha, auzi Diana glasul soţului. Faptul că stătea aproape lipit de fereastră făcea ca vocea să-i pară puţin străină. Este faimoasa anticameră a ucigaşilor.
— A răzbunătorilor, domnule.
— Da, a răzbunătorilor… Ştiu, ştiu. Am auzit despre ea.
Besian continuă să stea lângă fereastră. Celălalt se retrase câţiva paşi, neauzit.
— Noapte bună, domnule! Noapte bună, doamnă!
— Noapte bună, spuse Besian cu acelaşi glas îndepărtat.
— Noapte bună, răspunse Diana, cu privirea la valiza deschisă.
— 181 —
Îşi răscoli o vreme lucrurile cu gesturi molatice, dar nu ştiu ce să
scoată de acolo. Cina fusese abundentă şi acum simţea în stomac o greutate dezagreabilă. Privi cerga roşie de pe pat şi îşi lăsă iar privirea peste interiorul valizei, neştiind cu ce să se îmbrace pentru noapte.
Tot mai scotocea printre lucruri, când auzi glasul bărbatului:
— Vino să priveşti şi tu!
Diana se ridică şi se apropie de fereastră. El se mişcă pentru a-i face loc şi ea simţi cum întreaga fiinţă îi este străbătută de răceala geamului. Dincolo de el noaptea părea că atârnă deasupra prăpastiei.
— Uită-te acolo, o îndemnă Besian cu voce slabă.
Ea privi în întuneric, dar nu zări nimic. Simţi doar imensitatea nopţii ce-o înfiora.
— Acolo, spuse el, atingând geamul cu mâna, jos… nu vezi o luminiţă?
— Unde?
— Acolo jos… jos de tot.
În cele din urmă zări o lumină slabă, mai degrabă un punct roşiatic în buza prăpastiei.
— O văd, şopti ea. Ce e?
— Faimoasa încăpere în care ucigaşii aşteaptă zile sau uneori săptămâni întregi pentru a li se lua birul pe sânge. E haiatul, anticamera ucigaşilor.
Respiraţia Dianei se îndesi lângă umărul lui.
— De ce aşteaptă atât de mult? îl întrebă.
— Nu ştiu. Kulla nu primeşte taxa imediat. Poate pentru că-n haiat trebuie să aştepte mereu câte cineva. Dar ţie ţi-e frig! Pune-ţi ceva pe umeri.
— Munteanul acela… de la han, a trecut pe-aici?
— Da, sigur. Nu ne-a vorbit hangiul şi despre asta?
— Da. A trecut în urmă cu trei zile spre kullă, aşa ne-a spus hangiul.
— Îhâm, aşa e.
Dianei îi scăpă un oftat.
— Deci a fost şi el acolo.
— Toţi ucigaşii de pe Platou, fără excepţie, trec prin anticamera aceea, zise el.
