— 178 —
canapeaua din biroul lui. Şi poate că asta se explica prin faptul că tot ceea ce era legat de kulla spre care se îndreptau ca musafiri părea învăluit în ceaţă.
— Nu este tocmai un prinţ, zise Besian. Şi totuşi, dintr-un anume punct de vedere e mai mult decât un prinţ, nu numai pentru că
familia sa este mult mai veche decât familia regală, ci mai ales pentru modul în care ea stăpâneşte necondiţionat Platoul.
Continuă să-i argumenteze că aceasta era o stăpânire de o factură
aparte, prin mijlocirea kanunului, fără asemănare în niciun alt colţ al pământului. Încă din vremuri imemoriale, nici poliţia, nici administraţia centrală nu au pătruns aici. Kulla nu dispunea nici de poliţie, nici de administraţie şi totuşi Platoul îi era supus în întregime. Astfel fusese pe vremea Turciei, ba şi înainte, şi după
aceea, sub stăpânirea sârbească şi austriacă; la fel în timpul primei republici şi tot astfel după ea, în anii republicii a doua, până acum, sub monarhie. Ba chiar, cu câţiva ani în urmă, un grup de deputaţi încercaseră pentru ultima oară să instituie pe Platou organe administrative locale, dar tentativa eşuase. Trebuie să milităm pentru răspândirea kanunului în întreaga ţară, spuseseră apărătorii Oroshului, nu să încercăm să-l smulgem dintre stâncile lui, pentru că în lume nu există forţa capabilă să-l destrame.
Diana îl întrebă din nou ceva despre origina princiară a stăpânilor kullei, dar lui Besian i se păru că întrebarea fusese pusă cu uşurinţa cu care femeile obişnuiesc să iscodească dacă bijuteriile primite în dar sunt într-adevăr din aur.
Îi răspunse că nu crede că stăpânii de la Orosh s-ar trage dintr-o străveche familie princiară albaneză. Cel puţin nu se cunoaşte nimic în sensul acesta. Originea lor se pierde în negura vremii. După
părerea sa ar fi două posibilităţi: ar putea proveni fie dintr-o veche familie feudală, mai puţin cunoscută, ce supravieţuise vitregiilor timpului, fie dintr-o spiţă obişnuită, care, generaţie după generaţie, se ocupase cu interpretarea kanunului. Se ştie că asemenea case, cunoscute oarecum drept locuri de competenţă juridică, ceva între oracol şi arhivă judecătorească, acumulaseră cu trecerea vremii puteri discreţionale, până ce li s-a uitat originea şi s-au transformat în stăpânitori.
— Am spus că interpretau kanunul, explică mai departe Besian, pentru că kulla din Orosh este considerată şi în zilele noastre drept protectoarea kanunului.
— Ea se află în afara lui? întrebă Diana. Parcă aşa mi-ai spus
— 179 —
odată.
— Da, chiar aşa şi este. Doar ea, pe întregul Platou, nu se supune kanunului.
— Există multe legende triste despre kullă, nu?
Besian se gândi o vreme.
— Adevărul e că pare firesc ca o astfel de kullă seculară să fie înconjurată de o atmosferă atât de misterioasă..
— Ce bine, spuse Diana bucuroasă, devenind pentru el, ca prin minune, la fel de apropiată ca mai-nainte.
Besian răsuflă din greu, ca după un efort considerabil.
O strânse iar lângă sine şi o privi cu dragoste amestecată eu reproş, vrând parcă să-i spună: de ce mă chinui îndepărtându-te de mine, când eşti atât de aproape?
Ea avea acelaşi surâs pe care el i-l zărea doar în parte, în vreme ce restul era pierdut în depărtare.
Besian privi afară.
— În curând va însera, zise.
— Cred că până la Orosh nu mai e mult, spuse Diana.
Se aplecară amândoi spre fereastra trăsurii. Pe cerul după-amiezii târzii trona o nemişcare de plumb. Norii păreau a fi îngheţat odată
pentru totdeauna acolo sus şi, chiar dacă în jur se mai putea vedea o oarecare mişcare, aceasta nu era în cer, ci pe pământ. Culmile muntoase se perindau alene, odată cu înaintarea trăsurii.
Cei doi se prinseră de mână, în vreme ce privirile lor scotoceau orizontul în căutarea kullei. Misterul ei îi apropia şi mai mult.
— Uite, uite! exclamară în două-trei rânduri aproape într-un glas, dar nu era ea, ci doar siluetele piscurilor sau norii atârnând peste ele.
Jur-împrejur era pustiu, de-ai fi zis că oamenii, viaţa însăşi se retrăseseră pentru a nu tulbura singurătatea kullei din Orosh.
— Dar unde să fie? făcu Diana descurajată.
Căutau cu privirea în fiece colţ de zare şi apariţia kullei printre spărturile norilor, sus, pe cer. Le-ar fi părut la fel de normală ca şi în mijlocul piscurilor pământene.
Lumina lămpii de bronz pe care o purta omul ce-i întâmpinase la etajul al doilea al kullei se zbătea sinistru pe pereţi.
— Pe aici, domnule, spuse omul pentru a treia oară, îndepărtând lampa în aşa fel încât să lumineze mai bine. Duşumeaua era pardosită cu scânduri ce păreau că scârţâie şi mai tare la ora aceea
— 180 —
de după miezul nopţii. Pe aici, domnule.
În cameră se afla o altă lampă de bronz, al cărei fitil coborât lumina slab zidurile şi desenul covorului vişiniu. Diana oftă fără voie.
— Vă aduc imediat şi valizele, zise omul şi dispăru în tăcere.
Cei doi rămaseră un timp în picioare, privindu-se la început unul pe altul, apoi cercetând camera.
— Cum ţi s-a părut prinţul? întrebă el încet.
