— Dar dumneavoastră, îl întrerupse pe medic, dumneavoastră

personal, medic fiind, dumneavoastră care aţi înţeles lucrurile acestea aşa cum se cuvine, dumneavoastră de ce luaţi parte la această mistificare? De ce trăiţi de pe urma ei?

— În ceea ce mă priveşte aveţi dreptate, zise medicul. Eu nu sunt altceva decât un biet nenorocit. Dar, cel puţin, ştiu ce reprezint şi nu otrăvesc lumea cu scrisul meu.

— 224 —

Besian o căută iar pe Diana din ochi, dar nu o zări. Pe de o parte, mai bine că n-a auzit toate idioţeniile astea, se bucură el. Medicul vorbea înainte şi Besian încercă să-l urmărească, dar, când vru să

spună ceva şi el, în loc de a-i răspunde celuilalt, zise, ca şi când ar fi vorbit singur:

— Unde e nevastă-mea?

O căută din priviri prin grupul de oameni care se învârteau întruna pe maidanul din faţa bisericii.

— Diana! strigă în zadar.

Câţiva inşi întoarseră capul.

— Poate c-a intrat, din curiozitate, în biserică, zise medicul.

— S-ar putea.

Mergeau înainte, dar Besian se simţea dezorientat. Nu trebuia să

plecăm de la han, îşi spuse.

— Scuzaţi-mă, făcu medicul condescendent. Poate c-am sărit peste cal.

— Nu face nimic. Unde oare să se fi dus?

— Nu vă necăjiţi. Trebuie să fie pe-aici. Nu vă simţiţi bine? Sunteţi palid la faţă.

— N-am nimic.

Besian simţi cum mâna medicului i se aşază pe braţ, vru s-o îndepărteze, dar îşi uită imediat intenţia. Câţiva copii se apropiaseră

de grupul de oameni în care se aflau Ali Binaku şi geometrul, arătând ceva cu degetul. Besian îşi simţea limba coclită. Lacurile, îi săgeta prin minte. Covorul acela de frunze moarte, sinistru de putrede, cu tuciul lor de aur calp…

Se îndreptă cu paşi mari spre Ali Binaku. S-a înecat? se întrebă de departe. Dar feţele oamenilor aveau o încrâncenare neobişnuită.

Niciunul nu se grăbi să-l consoleze.

— Ce este? îi întrebă deznădăjduit şi, neştiind nici el însuşi de ce, privindu-le doar chipurile, în loc de a întreba „ce a păţit?” întrebă „ce a făcut?”.

Răspunsul se desprinse cu greu dintre maxilarele acelea zăvorâte fără milă. Trebuiră să-i repete de câteva ori până să priceapă: Diana Vorps pătrunsese în turnul de veghe.

Cum se petrecuse lucrul acesta? Nici atunci şi nici mai târziu, când întâmplarea începu să circule povestită de martori (şi se văzu imediat că e vorba de soiul acela de întâmplări care, pornind de la realitate şi filtrate prin imaginaţie, scoase deci din rândul faptelor

— 225 —

obişnuite, aveau tendinţa de a se transforma în folclor), aşadar, nici în momentul acela şi nici mai apoi nu se pricepu prea bine cum a ajuns tânăra femeie din capitală să pătrundă în turnul în care nu călca niciodată nimeni din afară. Ba chiar, ceea ce părea şi mai credibil decât pătrunderea ei acolo, era faptul că nimeni n-o văzuse intrând sau, mai precis, ceva-ceva se observase, şi anume că plecase din grup, că se învârtise de jur-împrejur, dar nimeni nu stătuse să-i urmărească mişcările, cu excepţia câtorva copii. Poate că nici ea însăşi, întrebată cum de a ajuns până acolo şi a reuşit în cele din urmă să intre, nu ar fi fost în atare să dea o explicaţie. Dintre puţinele cuvinte care se spune că ar fi rămas de la ea, în Rrafsh s-a bănuit că, în momentele acelea, femeia a suferit un fel de desprindere de tot ce-o înconjura, un fel de volatilizare, ce i-a uşurat atât luarea hotărârii, cât şi realizarea ei. Ba chiar nu ar fi exclus ca starea aceasta să fi favorizat şi pierderea ei din atenţia generală, atenţie care ar fi împiedicat-o să facă pasul fatal. În realitate, după cum îşi amintesc unii, acum, ea s-a îndepărtat de grup şi s-a apropiat de turn cu mişcări uşoare, asemeni fluturelui ce se apropie de lampa fierbinte. Plutea prin aer ca împinsă de vânt şi aşa, pe nesimţite, ca o frunză, a intrat sau, mai bine spus, a căzut pe pragul turnului…

Negru la faţă, Besian Vorps înţelese, în final, cele întâmplate.

Primul lucru pe care a încercat să-l facă a fost să dea buzna înainte pentru a-şi scoate soţia de acolo, dar câteva braţe puternice l-au prins de umeri.

— Lăsaţi-mă, strigă el cu glas răguşit.

Chipurile celor din jurul său erau aidoma pietrelor încremenite dintr-un zid. Printre ele se distingea obrazul alb al lui Ali Binaku.

— Daţi-mi drumul, i se adresă acestuia, deşi Ali Binaku nu era printre cei care-l ţineau.

— Liniştiţi-vă, domnule, zise Ali Binaku. Nu puteţi merge acolo, pentru că acolo nimeni nu poate pătrunde în afară de preot.

— Dar acolo se află soţia mea, strigă Besian. Singură printre acei…

— Aşa este. Trebuie făcut ceva, dar dumneavoastră nu puteţi merge acolo. Puteţi fi împuşcat, înţelegeţi? Puteţi fi ucis.

— Atunci să fie chemat preotul sau cine dracu’ poate intra în turn!

— Preotul a şi fost anunţat, spuse Ali Binaku.

— Vine, uite-l că vine.

În jurul lor se strânseseră o mulţime de oameni. Besian îl zări printre ei pe surugiul care-l privea cu ochii holbaţi, aşteptând un ordin din partea lui. Dar Besian privi în altă parte.

— 226 —

— Îndepărtaţi-vă, se întoarse Ali Binaku spre mulţime.

Câţiva se retraseră mai încolo, unde se opriră.

Preotul se apropie suflând din greu. Figura lui flască, cu pungi grele sub ochi, părea extrem de îngrijorată.

— De câtă vreme e înăuntru? întrebă el.

Ali Binaku privi întrebător în jur. Câteva glasuri răspunseră în cor.

Unul spuse jumătate de oră, altul un sfert. Majoritatea ridicară din umeri.

— Nu contează, spuse Ali Binaku. Important e că trebuie făcut ceva.

Se sfătui îndeaproape cu preotul. Besian auzi cuvintele lui Ali Binaku:

— Atunci vin şi eu cu dumneavoastră şi se simţi mai în siguranţă.

În mulţime se auziră şoapte: