Străinii care s-au întâmplat să treacă pe-acolo n-au scăpat ocazia s-o vadă.

— Tu ce spui? se întoarse Besian către nevastă-sa. Deşi suntem plictisiţi de călătoria în trăsură, merită totuşi să vedem satul ăla. Şi mai ales faimoasele lacuri.

— Mi le amintesc de la lecţiile de geografie, spuse ea.

— Acolo e un aer minunat. Şi pe urmă, până ne vom întoarce, în cameră va fi cald… Se întrerupse pentru a o privi în ochi într-un fel aparte.

— Mergem, acceptă ea.

Hangiul ieşi să-l strige pe surugiu, care se ivi repede cu o expresie oarecum nemulţumită pe faţă. Trebuia să înhame iar caii abia deshămaţi. Dar nu protestă. Urcând în trăsură, Besian îi aminti încă

o dată hangiului să aibă grijă de foc. În clipa când trăsura smuci

— 216 —

înainte, îi trecu prin cap că poate greşise renunţând atât de lesne la camera găsită cu greu, dar se linişti imediat spunându-şi că, după o plimbare plăcută, Diana se va simţi negreşit bine dispusă.

După-amiaza răspândea o lumină calmă peste ţarini. Nuanţa purpurie a cerului, provenind cine ştie de unde, dădea impresia că

este mai cald decât era de fapt.

— Ziua creşte, zise el, iar în sinea sa se întrebă: de ce-oi fi spus aşa? Noroc cu timpul ăsta… Zilele-s mai lungi de-acum.

Cuvinte rostite de nenumărate ori, mijlocul cel mai sigur de a întreţine o discuţie cu cineva de-abia cunoscut. Nu cumva oare îşi deveniseră atât de străini încât să ajungă să ceară ajutorul unor astfel de banalităţi? Ah, destul, îşi porunci singur, ca şi când s-ar fi trezit dintr-un coşmar. Nici vorbă de aşa ceva.

Ujebardha de Sus li se dezvălui mai curând decât se aşteptau.

Casele de piatră păreau acoperite cu muşchi. Zăpada nu se topise peste tot, iar pământul părea şi mai negru în vecinătatea ei.

Trăsura îşi urmă drumul către lacuri fără a trece prin sat. Când cei doi coborâră, auziră bătând clopotul bisericii. Diana se opri cea dintâi. Se întoarse căutând dincotro veneau sunetele, dar biserica, nu se zărea. Doar peticele negre de pământ, alternând dramatic cu porţiunile de zăpadă netopită se înfăţişau privirilor ei în locul bisericii. La le întoarse spatele şi se sprijini de umărul lui. Se apropiară de unul dintre lacuri.

— Câte sunt în total? întrebă Diana.

— Mi se pare că şase.

Păşeau peste stratul gros de frunze cafenii, alcătuit din generaţiile întregi de frunze ale anotimpurilor trecute putrede, lovite parcă de-o boală nobilă. Sub greutatea trupului ei, Besian simţi că nevastă-sa ar fi vrut să-i spună ceva. Foşnetul frunzelor sub picioare îi uşura singurătatea.

— Iată şi celălalt lac, zise ea deodată, arătând spre sclipirea lichidă

ce apăruse printre brazi şi, chiar în momentul în care el întorsese capul într-acolo, continuă: Cu siguranţă că tu, Besian, vei scrie frumos despre Rrafsh.

El se cutremură ca şi când l-ar fi împuns cineva în spate. Strigătul

„cum?” i se opri în gâtlej. Nu, mai bine să nu audă din nou întrebarea. Avu impresia că o potcoavă incandescentă îl loveşte în frunte.

— După călătoria asta, urmă ea pe un ton calm, e firesc… ceva mai aproape de…

— 217 —

— Desigur, făcu el, desigur.

Potcoava fierbinte se mai afla încă pe fruntea lui. O parte din enigmă i se dezvălui… Puţin din misterul tăcerii… În realitate, enigma nici nu existase… Aproape că ştia, aproape că aştepta ca ea să-i ceară lucrul acesta înainte de prima noapte a renăscute lor iubiri, ca o răsplată a înţelegerii, a pactului…

— Te înţeleg, Diana, spuse, având în glas o stranie oboseală, fireşte că-mi este grozav de greu, dar te înţeleg…

— Ce minunăţie, îl întrerupse ea. Ce bine am făcut venind aici.

Bărbatul păşea fără a privi în jur şi astfel ajunseră la cel de-al doilea lac, după care se întoarseră. Pe drum el îşi reveni şi gândul îi zbură tot mai năvalnic la camera călduroasă şi la soba ce-i aştepta la han.

Ajunseră în locul în care lăsaseră trăsura, dar nu se urcară în ea, ci îşi continuară drumul pe jos pentru a vedea şi satul.

Primii oameni întâlniţi fură două femei ce-şi duceau cofele cu apă.

Sătencele se opriră şi-i priviră o vreme. În contrast cu frumuseţea peisajului, casele de piatră păreau şi mai sumbre. Pe uliţe şi mai ales pe maidanul din faţa bisericii zăriră alţi oameni. Iţarii înguşti, albi ca laptele, cu găitane negre cusute lateral, semănând straniu cu semnele care desemnează pericolul de electrocutare, redau perfect nervozitatea din mersul lor.

— Aici s-a întâmplat ceva, zise Besian.

Priviră puţin în direcţia oamenilor, vrând să priceapă ce se petrecuse. Dar întâmplarea părea să fi fost oarecum discretă şi solemnă.

— Acela să fie oare turnul de veghe? întrebă Diana.

— Poate. Aşa s-ar părea.

Diana se opri pentru a vedea mai bine construcţia aceea mai dosnică.

— Dacă munteanului pe care l-am văzut atunci, cel despre care am discutat azi, i-a expirat răgazul zilele acestea, el s-a închis, cu siguranţă, într-un turn de veghe, nu? întrebă iar Diana.

— Fireşte, răspunse Besian, fără a-şi lua ochii de la grupul de oameni.

— Şi, dacă la expirarea răgazului omul se află departe de satul său, poate să se închidă în orice turn de veghe?

— Cred că da. E acelaşi lucru ca şi în cazul călătorilor pe care-i prinde noaptea pe drum şi intră în primul han ce le iese înainte.

— Deci, el ar fi putut să intre şi în turnul acesta?

— 218 —

Besian zâmbi.

— S-ar putea, deşi nu cred. Există multe turnuri de veghe şi, apoi, pe muntean l-am întâlnit foarte departe de aici.

Diana întoarse încă o dată capul spre turnul de veghe şi, în locul de unde porneşte privirea, în colţul ochilor, bărbatul avu impresia că

zăreşte un soi de dorinţă şi un început de zâmbet. Tot atunci băgă de seamă că din grupul de oameni cineva le făcea cu mâna. Un sacou cadrilat, câteva chipuri cunoscute.

— Ia te uită cine e, spuse Besian şi arătă cu capul într-acolo.

— Ali Binaku, zise Diana încet, încât nu se înţelese dacă dorea sau nu revederea aceea.