răzbată la suprafaţă un val de supărare. Nu cumva faci toate astea degeaba? Degeaba, doar ca să mă chinuieşti? Nu? Dar valul supărării se retrase la iuţeală.

De câteva ori în ultimele zile ea întorsese capul cu nerăbdare pentru a-i privi pe muntenii pe lângă care trecea trăsura. Într-un rând, el crezuse că gestul ei era menit a-l descoperi pe tânărul de la han, dar constatarea aceasta i se păru complet ridicolă. Şi acum, când ea întrebă despre el, i se păru la fel.

Oprirea bruscă a trăsurii îi întrerupse şirul gândurilor.

— Ce e? întrebă, neadresându-se cuiva anume.

Surugiul, care coborâse, apăru imediat în faţa ferestrei. Făcea un

— 208 —

semn spre drum. Doar atunci Besian Vorps zări o ţărancă bătrână pe jumătate aşezată, pe jumătate întinsă în drum. Femeia privea către ei şi spunea ceva. Besian Vorps deschise portiera.

— E o bătrână, acolo, pe drum, care zice că nu poate să se mişte, îi explică surugiul.

Besian Vorps coborî şi, după ce făcu câţiva paşi pentru a-şi dezmorţi picioarele, se apropie de bătrâna care gemea şi-şi ţinea genunchiul cu mâinile.

— Ce ai, mamă? o întrebă Besian.

— Of, cârcel blestemat, făcu ea. Toată dimineaţa am zăcut aici, fiule.

Era îmbrăcată în straie de pânză cu lucrătură de mână, ca toţi locuitorii din ţinut, şi de sub broboadă îi ieşea un smoc de păr cărunt.

— Toată dimineaţa am aşteptat să treacă vreun creştin care să mă

ajute să mă urnesc.

— De unde eşti? o întrebă surugiul.

— Din satul de acolo. Bătrâna arătă cu mâna undeva, înainte. Nu-i departe, chiar pe drumul ăsta.

— Te luăm în trăsură, zise Besian.

— Mulţumesc, fiule.

O ridică împreună cu surugiul, ţinând-o cu grijă de subsuori şi o duseră la trăsură. Din spatele geamului, Diana îi urmărea cu atenţie.

— Ziua bună, fată, spuse bătrâna când fu în trăsură.

— Bună ziua, maică, îi răspunse Diana şi-i făcu loc să şadă.

— Of, făcu bătrâna când trăsura se urni, toată ziulica pe drum, singură de tot. Niciun suflet, nicăieri. Am zis că aici o să mor.

— Chiar aşa, zise Besian, şi mie mi s-apărut drumul cam pustiu.

E mare satul dumitale?

— Mare, spuse bătrâna şi se întunecă la faţă. Coşcogea satul, adevărat, da’ la ce bun?

Besian cercetă cu privirea chipul încruntat al bătrânei. Preţ de o clipă i se păru că citeşte pe el vrăjmăşia împotriva tuturor celor din sat, pentru că nimeni nu trecuse pe acolo s-o ajute, uitând cu toţii de ea. Dar ceea ce provocase supărarea bătrânei era mai profund decât o simplă sfadă.

— Coşcogea satul, dar cei mai mulţi bărbaţi îi are închişi în turnul de veghe. De asta am rămas singură-cuc drum, de-am crezut că n-o să mai ajung acasă.

— Gjakmarrja?

— 209 —

— Da, fiule, gjakmarrja. Niciodată n-a făcut prăpăd ca acum. S-au tot împuşcat şi tăiat în satul nostru, dar măcel ca acuma n-a mai fost.

Bătrână oftă din rărunchi.

— Din două sute de case, doar douăzeci nu-s prinse.

— Cum aşa?

— O să vezi şi tu, fiule. Satul e pustiu de tot, ca pe vremea ciumei.

Besian se apropie de fereastră, dar satul încă nu se zărea.

— Acum două săptămâni mi-am îngropat un nepot, urmă

munteanca, sărmănelul de el, şi încă ce flăcău…

Începu să povestească ceva despre nepot şi despre moartea lui, dar, în vreme ce vorbea, în mod straniu, vorbele ei începură să-şi piardă şirul. Şi nu numai atât. Cuvintele se distanţau ciudat, ca şi când între ele ar fi pătruns un altfel de aer, tânguitor şi hipnotic.

Precum fructul înainte de coacere, vorbele bătrânei erau gata să

treacă din starea lor obişnuită într-o alta, nouă: într-un fel de pre-cântec sau pre-bocet. Pesemne că aşa sunt create cântecele, îşi spuse Besian.

Nu-şi mai lua privirea de la ea. Transformarea aceasta lăsase urme şi pe chipul bătrânei. Ochii aveau plânsul în ei, dar un plâns fără

lacrimi.

Trăsura intrase de-acum în sat. Zgomotul roţilor producea un ecou sumbru pe drumul pustiu. Pe ambele laturi înălţau case de piatră, care, la lumina zilei, păreau şi mai pustii.

— Asta e casa Shkrelilor, aia de colo a Krasniqilor. Şi unii şi alţii şi-au uitat rostul şi nu mai ştiu cine e la rând să ucidă, iar acum stau cu toţii închişi, le explică bătrână. Casa de acolo, cea înaltă, cu două caturi, este a Vidhdreqikor, care sunt în sfadă cu Bungii, a căror casă, vedeţi, aia zidită pe jumătate din bolovani negri, se zăreşte cu greu. Uite şi casa Markailor şi pe-a Dodanailor, în gjakmarrja una cu alta. În primăvara asta şi ăia şi ăia au scos pe poartă câte doi morţi. Alea de colo sunt casele Ukailor şij Kryezezilor, una după alta, atât de aproape încât ajunge plumbul de la una la cealaltă; ăştia n-au nevoie să iasă din casă, trag pe fereastră şi nu numai în bărbaţi, ci şi în femei şi fete.

Munteanca vorbi astfel o vreme, iar cei doi priveau când pe o parte, când pe alta, încercând să priceapă această urbanistică

ciudată a sângelui, după cum explica bătrâna. Niciun semn de viaţă, nu răzbătea din liniştea aspră a caselor acelea. Soarele spălăcit, ce cădea pieziş pe pietrele zidurilor, făcea şi mai jalnică pustietatea.

— 210 —

Bătrâna coborî în apropiere de centrul satului şi o ajustară să

ajungă la poarta casei în care stătea. Trăsura îşi urmă drumul prin împărăţia pietrei. Şi când te gândeşti că îndărătul zidurilor şi ferestrelor acestea înguste trăiesc oameni, îşi zise Besian Vorps.

Trăiesc fete cu sânii calzi şi tinere neveste. Pentru o clipă crezu că