— Da, răspunse Ali Binaku. Vorbea încet, monoton, fără pic de patimă, cu liniştea firească dobândită din experienţa sa de apărător al kanunului. Presupun că aţi văzut mormintele înşirate de o parte şi de alta a drumului.
Besian şi Diana dădură afirmativ din cap:
— Atâţia morţi şi totuşi conflictul nu s-a rezolvat încă? întrebă
Diana.
Ali Binaku o privi liniştit. După privirile curioase ale mulţimii ce-i înconjura şi, mai cu seamă, după ocheadele înflăcărate ale bărbatului cu sacou cadrilat ce se prezentase drept geometru, ochii lui Ali Binaku îi părură Dianei ochi de statuie antică.
— Zonele de hotar stabilite prin vărsare de sânge au ieşit din discuţie, spuse. Ele au rămas trasate pe pământ odată pentru totdeauna. Partea cealaltă de deal provoacă neînţelegerile, şi arătă cu mâna într-o direcţie.
— Partea cealaltă? se miră Diana.
— Exact, doamnă. De mulţi ani conflictul pentru această păşune aţâţă duşmănia dintre două sate.
— E oare atât de necesară prezenţa morţii pentru a fi fixat hotarul? îl întrerupse Diana, uimită şi ea de propria-i replică şi mai ales de tonul cu care o dăduse, în care recunoşteai uşor amestecul de protest cu ironie.
Ali Binaku zâmbi evaziv.
— Dar noi tocmai pentru asta suntem aici, doamnă, ca să
împiedicăm vărsarea de sânge.
Besian îşi privi soţia întrebător: „Ce-a fost cu tine?”.
I se păru că zăreşte în ochii ei o strălucire scurtă, necunoscută.
Grăbit, ca pentru a şterge orice urmă a micului incident, îl întrebă
ceva pe Ali Binaku, dar fără a se putea concentra asupra răspunsului.
Sătenii din jur urmăreau cu atenţie discuţia. Numai câţiva bătrâni stăteau deoparte, aşezaţi pe nişte bolovani uriaşi, complet indiferenţi la toate.
Ali Binaku continuă să vorbească potolit şi doar după un timp Besian îşi dădu seama că întrebase tocmai despre ceea ce nu s-ar fi cuvenit să întrebe şi anume despre omuciderile pricinuite de neînţelegerile de hotar.
— Dacă cel împuşcat nu cade imediat la pământ, ci se târăşte cum poate, căzând şi ridicându-se, spre ţarină străină, unde se prăbuşeşte definitiv şi moare, acolo i se înalţă mormânt şi mormântul
— 167 —
acela, fie cât de îndepărtat, rămâne acolo pentru totdeauna.
Nu numai chipul său, dar şi felul în care Ali Binaku pronunţa cuvintele avea ceva ciudat, ceva ce-l deosebea de vorbirea obişnuită.
— Şi dacă se ucid unul pe altul? întrebă Besian.
Ali Binaku ridică ochii. Diana îşi spuse că rar se putea întâlni un om atât de scund, a cărui autoritate să nu sufere deloc din pricina asta.
— Dacă se ucid unul pe altul şi la oarecare distanţă, atunci hotarul rămâne acolo unde cad, iar zona dintre ei se numeşte pământul nimănui.
— Pământul nimănui, repetă Diana. Exact ca între state.
— E ceea ce am discutat aseară, îi zise Besian. Nu numai modul de exprimare, ci şi filosofia munteanului, felul în care acţionează el conţine elemente etatiste.
— Şi când nu exista puşca? întrebă Besian. Kanunul este mai vechi decât armele de foc. Nu?
— Mult mai vechi, fireşte.
— Atunci se decidea prin gurapesh7, nu?
— Da, spuse Ali Binaku. Când nu exista puşca, decidea gurapesh-ul. În cazul conflictelor dintre două familii, două sate sau două
steaguri, ambele tabere îşi fixau aruncătorii, iar cel care arunca mai departe era declarat învingător.
— Azi ce se va întâmpla? întrebă din nou Besian.
— Astăzi va avea loc o reconfirmare de hotar.
Ali Binaku îşi plimbă privirea peste mulţimea răsfirată, până ce dădu cu ochii de grupul bătrânilor.
— Au fost chemaţi bătrânii steagului ca să adeverească vechile hotare ale păşunii.
Besian şi Diana se întoarseră în direcţia aceea şi văzură că
moşnegii şedeau mai departe pe bolovanii lor precum actorii ce aşteaptă intrarea în scenă. Păreau atât de bătrâni încât, uneori, cu siguranţă că uitau şi pentru ce se aflau acolo.
— Mai e mult până să înceapă? întrebă Besian.
Ali Binaku scoase din buzunăraşul vestei un ceas cu lănţug.
