ISMAIL KADARE
Aprilie
spulberat
(Nuvele)
Traducere, cuvânt înainte şi note de
MARIUS DOBRESCU
Editura UNIVERS
Bucureşti, 1990
— 1 —
—————————————————
Titlul original:
Ismail Kadare
GJAKFTOHTËSIA
© Shtëpia Botuse „Naim Frashëri”, Tirana, 1980
EMBLEMA E DIKURSHME
© Shtëpia Botuse „Naim Frashëri”, Tirana, 1977
—————————————————
————————————————
Corectură [V1.0]: decembrie 2016
————————————————
— 2 —
— 3 —
Cuvânt înainte
Prezentăm cititorului român patru proze de mare succes ale scriitorului albanez Ismail Kadare: Kostandin şi Doruntina, Aprilie spulberat, Mesagerul tristeţii şi Comisia serbării.
Kadare s-a născut la 28 ianuarie 1936 în oraşul Gjirokastër (în sudul Albaniei) şi a debutat destul de timpuriu. În 1954 îi apărea primul volum de versuri, Inspiraţii juvenile, urmat de Visări (1957), Secolul meu (1961), Motive cu soare (1968). Ca prozator este cunoscut din 1963, când publică romanul Generalul armatei moarte, după
care, succesiv, Nunta (1968), Cetatea (1970), Iarna marii însingurări (1973), O capitală în noiembrie (1975), urmate de volumele de nuvele Vechea emblemă (1977), Starea de calm (1980), Podul cu trei arcade (1983), Vremea scrisului (1986) şi, în fine, în 1988, romanul Concert la sfârşitul iernii. Este considerat reprezentantul numărul unu al literaturii albaneze contemporane, cărţile sale cunoscând rapid notorietatea europeană. În limba română i s-au publicat romanele Generalul armatei moarte (Univers, 1973), Cronică în piatră (Univers, 1983), Cetatea (Univers, 1987) şi O capitală în noiembrie (Editura militară, 1988), apreciate elogios în presa literară din ţara noastră.
„Ne interesează mai ales momentele pline de poezie simbolică în care istoria întâlneşte legenda şi mitul. Ceea ce prezintă importanţă
pentru Kadare este patria aflată înaintea furtunilor istorice. Dar, ajungând să reînvie istoria, el se dovedeşte a fi un mare scriitor, şi nu unul dintre cronicarii care reconstruiesc trecutul”, încerca criticul francez Lucien Girard să caracterizeze cât mai succint creaţia în proză a lui Kadare. Trebuie spus, străduindu-ne să înţelegem extraordinarul succes editorial al romanelor sale (comparabil, după
unii, cu cel cunoscut de Günther Grass sau Gabriel Garcia Márquez) că, asemeni tuturor balcanicilor, Kadare beneficiază în primul rând de istoria tragică şi măreaţă a poporului său, asemuită de el într-un rând unei „fântâni adânci de înţelepciune”. Trecutul îi „furnizează”, de regulă, lui Kadare, „materia primă”, substanţa cărţilor. Dacă vom face o incursiune în opera scriitorului albanez vom sesiza că aceasta
„acoperă” în mare parte perioadele de mare tensiune istorică al patriei sale. Deşi nu o declară nicăieri, Kadare pare a intenţiona să
alcătuiască o epopee naţională în proză, punctând momentele de referinţă ale istoriei Albaniei. Şi, chiar dacă nu ar pleca de la această
— 4 —
idee, opera sa se rânduieşte de la sine în sensul arătat.
Începând cu Evul Mediu timpuriu (Kostandin şi Doruntina), continuând cu perioada de mare avânt naţional a epocii lui Skanderbeg (Cetatea), cu cele cinci secole de suzeranitate otomană
(Mesagerul tristeţii, Comisia serbării, Slujbaşul de la Palatul Viselor), urmând cu prima jumătate a secolului XX (Aprilie spulberat, Generalul armatei moarte, Cronică în piatră etc.)” şi ajungând în contemporaneitatea imediată (Nunta, Iarna marii însingurări şi Concert la sfârşitul iernii), Kadare alcătuieşte o frescă istorică
exemplară. Proza scriitorului albanez ilustrează fidel modul său de a privi istoria şi de a face literatură: sacralizarea trecutului eroic din unghiul de vedere al prezentului, totul cu o destinaţie precisă –
viitorul. Triunghiul acesta de o nobleţe indiscutabilă îl obsedează şi îi defineşte maniera scrisului, îl desemnează ca pe o voce de neconfundat în peisajul literar european.
„Consider că spiritul naţional, în literatura noastră, este determinat de tensiunea morală şi fizică la care a fost supus, secole de-a rândul, poporul albanez, tensiune menită a-i conserva fiinţa şi a-i reda libertatea. Această permanentă stare şi-a pus amprenta asupra concepţiilor sale cele mai intime, asupra filosofiei sale, modului de a recepta realitatea şi, în fine, asupra modalităţilor de exprimare, a însăşi limbii sale”, declara Kadare într-un articol din 1961. Născut într-un context spaţio-temporal de excepţie, poporul albanez a avut de depăşit circumstanţe istorice la fel de exemplare.
Prin poziţia sa geografică – limită între două lumi total diferite, Orientul şi Occidentul, între două confesiuni, ortodoxismul şi catolicismul, aflate, la un moment dat, în dispută acerbă pentru atragerea de prozeliţi –, Albania şi poporul ei şi-au suportat cu stoicism soarta şi atunci când a fost posibil, şi-au înfruntat-o eroic.
Episodul „Skanderbeg” poate fi considerat cea mai deplină şi convingătoare mărturie. Romanul Cetatea nu este altceva decât un imn închinat apărătorilor anonimi ai citadelei albaneze. Şi dacă, în romanul amintit, figura lui Gheorghi Castriotul ocupă un loc secundar, aceasta este tocmai din motivul enunţat mai sus; căci niciun conducător nu ar putea învinge neavându-şi alături poporul.
Nimic nu este prea mult atunci când se pune în discuţie libertatea, niciun sacrificiu nu e destul de însemnat. Şi Kadare afirmă cu tărie acest adevăr.
Considerăm util, în rândurile ce urmează, să prezentăm cititorului
— 5 —
român o scurtă schiţă istorică a Albaniei.
Cele mai vechi mărturii ale prezenţei omului pe actualul teritoriu albanez datează din paleoliticul mijlociu. Descoperirile arheologice sunt numeroase şi distribuite uniform, în sudul (Saranda, Gjirokastër), centrul (Tirana, zona muntelui Dajti) şi nordul Albaniei (Shkodër, Dukagjin). Antichitatea consemnează existenţa statornică a strămoşilor direcţi ai albanezilor, ilirii, începând cu sfârşitul mileniului al III-lea î.e.n. Conform istoriografiei albaneze, triburile ilire ocupau un teritoriu întins, având ca limite Dunărea, ţărmul Adriaticei, Morava şi Vardarul. Perioada 229–167 î.e.n. consemnează
supunerea lentă şi anevoioasă a ilirilor de către republica Romei.
Romanizarea ulterioară s-a izbit de o rezistenţă fermă, în special în zona muntoasă. Consecinţa divizării Imperiului (395 e.n.) este fixarea Iliriei în limita graniţelor Bizanţului, ceea ce va influenţa decisiv evoluţia societăţii autohtone. Primul mileniu al erei noastre aduce valurile popoarelor migratoare: vizigoţii, hunii, ostrogoţii şi slavii (aceştia din urmă fixându-se temeinic în Balcani). După prăbuşirea sclavagismului, teritoriul albanez este cutreierat şi devastat de bulgari, normanzi şi de mulţimile creştine ale Primei Cruciade.
