Pricepură imediat că este hangiul. Surugiul îl întrebă dacă în han se poate prinzi şi dacă există nutreţ pentru cai.
— 161 —
— Desigur, desigur. Intraţi, vă rog, îi invită stăpânul hanului, arătând cu mâna spre poartă în vreme ce privirea i se fixase pe zid.
Poftiţi, domnilor. Bine aţi venit!
Diana îl privi uimită, dar Besian îi şopti:
— E saşiu.
În vreme ce păşeau spre poartă, hangiul se strecura când în dreapta, când în stânga lor. Mişcările mădularelor sale strâmbe îi trădau bucuria de a avea oaspeţi, dar, în acelaşi timp, şi un soi de nelinişte.
— Am un salonaş aparte, le explică, în care mai e cineva, dar o să
vă pun altă masă. Ali Binaku şi ajutoarele sale stau de trei zile aici, adăugă mândru. Cum aţi spus? Ali Binaku în persoană. Nu-1
cunoaşteţi?
Besian ridică din umeri.
— Veniţi, de la Shkodra? Nu? De la Tirana. Aha, desigur, cu trăsura, aia. La noapte veţi dormi aici?
— Nu, mergem la kulla din Orosh.
— Aha, da. Mă gândeam eu. De doi ani n-am mai văzut o asemenea trăsură. Sunteţi rude cu prinţul?
— Nu. Musafirii lui.
Trecând prin sala mare a hanului spre separeu, Diana se simţi urmărită de privirile celor prezenţi.. Unii dintre aceştia mâncau aşezaţi la o masă lungă şi murdară din lemn de stejar, alţii şedeau prin colţuri, tolăniţi pe straiţele negre de şiac. Doi sau trei, întinşi direct pe pământ, se dădură puţin la o parte ca să lase micul grup să
treacă.
— În ultimele trei zile am avut ceva tevatură la han, pentru că pe aici, prin apropiere se rezolvă o problemă de hotare.
— Problemă de hotare? întrebă Besian.
— Întocmai, zise hangiul, împingând cu mâna o uşă aproape scoasă din balamale. De asta au venit Ali Binaku şi ajutoarele lui.
Pronunţă ultimele cuvinte cu glas scăzut, chiar în momentul în care noii-veniţi de la Tirana treceau pragul odăii.
— Iată-i, şopti hangiul, privind spre colţul gol al salonaşului. Cei doi, obişnuiţi de-acum cu beteşugul celuilalt, se uitară în colţul opus, acolo unde, aşezaţi la o masă de lemn ceva mai mică şi mai curată
decât cea din sala mare, mâncau trei oameni.
— Vă aduc imediat altă masă, zise hangiul şi dispăru. Doi dintre cei ce se ospătau priviră spre noii-sosiţi, dar al treilea continuă să
mănânce fără a se sinchisi. De afară veni zgomot de paşi în
— 162 —
neorânduială întrerupt de izbituri scurte şi, în vreme ce zgomotul se auzea tot mai aproape, în uşa separeului apărură la început două
picioare de masă, apoi spinarea hangiului, până ce se iviră masa şi hangiul, contopiţi, printre gâfâielile şi înjurăturile celui din urmă.
Omul puse masa jos şi ieşi din nou pentru a aduce scaunele.
— Şedeţi, domnule, spuse şi aşeză scaunele de a parte şi de alta, a mesei. Şedeţi, doamnă. Ce-aţi dori să mâncaţi?
Besian întrebă cu ce pot fi serviţi, iar Diana ceru două ouă prăjite şi puţină brânză. La orice cuvânt hangiul spunea „da, vă rog” şi câtăva vreme se învârti prin separeul îngust în jurul noilor musafiri, neuitându-i însă nici pe cei vechi. Se vedea imediat că suferă
amarnic, agitându-se între două grupuri de oaspeţi de seamă şi neştiind deloc care dintre ei merită mai multă atenţie.. Îndoiala îl făcea să pară şi mai diform, astfel încât aveai uneori impresia că o parte dintre mădularele lui o apucau într-o direcţie, cealaltă în direcţia opusă.
— Dumnezeu ştie drept cine ne-o lua, zise Diana.
Fără să ridice capul, Besian privi pe furiş spre cei trei bărbaţi de alături. Aplecându-se pentru a şterge masa cu o cârpă, se vedea clar cum hangiul le explica ceva despre noii sosiţi de la Tirana. Unul dintre ei, cel mai scund se făcea că nu ascultă sau chiar nu asculta.
Un altul privea abulic cu nişte ochi lăptoşi, ce păreau taman la locul lor pe figura flască şi indiferentă. Al treilea, îmbrăcat cu o haină
cadrilată, nu-şi mai lua ochii de la Diana. Se vedea imediat că era băut.
— Unde se face judecata? întrebă Besian când hangiul aduse ouăle prăjite.
— La Poteca Lupului, domnule, răspunse omul. Jumătate de oră
de aici. Dar, dacă domnul vrea să meargă, cu trăsura e mai puţin.
— Mergem, Diana? zise Besian. Trebuie să fie ceva interesant.
