— Nu-l băga în seamă, o sfătui Besian.
Privea înainte, de parcă îşi pierduse orice speranţă că vor mai ajunge pe povârniş.
— Aşezarea pietrelor de hotar este un eveniment fantastic, spuse, fără a-şi întoarce privirea. Nu ştiu dacă azi vom avea norocul să
vedem aşa ceva. Oh, priveşte un mormânt.
— Unde?
— Acolo, în spatele tufişului. În dreapta.
— Da, da, făcu Diana.
— Uite încă unul.
— Da, da. Îl văd. Şi mai încolo încă unul.
— Sunt mormintele despre care ne-a vorbit hangiul, zise Besian.
Servesc drept hotare naturale între ogoare şi proprietăţi.
— Iată încă unul, spuse Diana.
— Aşa glăsuieşte kanunul, urmă Besian. Când omorul se săvârşeşte chiar în timpul disputei pentru hotare, acolo unde se fixează mormântul, acolo rămâne şi hotarul.
Diana stătea cu fruntea lipită de geamul trăsurii.
— Mormântul devenit hotar, nimeni, în vecii-vecilor; nu-l poate clinti, vorbi mai departe Besian. Pentru că, precum zice kanunul, este un hotar câştigat cu sânge.
— Cât de multe prilejuri de a muri, se miră Diana. Pronunţă
cuvintele din imediata apropiere a geamului, aşa încât acesta fu acoperit într-o clipă de un abur care-ţi dădea impresia că ar vrea s-o izoleze de peisajul de afară.
Cei trei călăreţi din faţa lor se opriseră şi descălecau. Trăsura se opri şi ea la câţiva paşi în urmă. Coborând, călătorii se simţiră
— 165 —
imediat în centrul atenţiei generale. În jur se aflau bărbaţi, femei şi o droaie de copii.
— Îi vezi pe copii? o întrebă Besian pe Diana. Fixarea hotarelor este unicul eveniment important din viaţa munteanului la care sunt admişi copiii, şi asta în scopul de a nu se uita nimic.
Discutară o vreme unul cu altul, pentru că astfel li se părea că pot înfrunta mai uşor curiozitatea sătenilor. Diana le privi în treacăt pe femei, ale căror veşminte negre de şiac se vălureau la fiecare mişcare.
Toate aveau părul cănit, tuns după un singur model: breton pe frunte şi plete drepte pe ambele laturi, amintind de cortina unui teatru. Femeile cercetau de departe cuplul noilor-veniţi, încercând să-şi ascundă interesul.
— Ţi-e frig? îşi întrebă Besian soţia.
— Puţin.
Adevărul e că pe culme era rece, iar siniliul munţilor din jur făcea ca aici să pară şi mai frig.
— Ce bine că nu mai plouă, zise Besian.
— Să plouă?! se miră femeia. Pentru o clipă i se păru că ploaia n-ar putea fi altceva decât ruda săracă a acelei splendide ierni alpine.
În mijlocul micului platou de pe culme, Ali Binaku şi oamenii săi discutau ceva cu un grup de bărbaţi.
— Mergem acolo să vedem despre ce-i vorba, spuse Besian.
O porniră încet printre oamenii risipiţi ici-colo, trăgând cu urechea la vorbele lor, pe care, fie pentru că erau pronunţate cu fereală, fie din cauza dialectului folosit, aproape că nu le puteau înţelege.
Pricepură doar cuvintele „prinţesă” şi „sora regelui”. Pentru prima oară în dimineaţa aceea, Diana fu cât pe ce să râdă în hohote.
— Auzi? îl întrebă pe Besian. Mă iau drept prinţesă.
Bucuros că o vede veselă, el îi strânse braţul.
— Ţi-a mai trecut oboseala?
— Ihâm, făcu ea. E frumos aici.
Se apropiară fără să ştie când de grupul lui Ali Binaku. Făcură
imediat cunoştinţă printre muntenii care păreau a-i împinge unii către alţii, Besian spuse cine este şi de unde vine, acelaşi lucru îl făcu şi Ali Binaku, ceea ce trezi uimirea sătenilor ce-l credeau cunoscut pe toată întinderea globului pământesc. În vreme ce discutau, în jurul lor se strânseră o mulţime de munteni, care-i priveau cu atenţie.
— Hangiul ne-a spus că în locul acesta s-au petrecut numeroase evenimente tragice din cauza hotarelor, zise Besian.
— 166 —
