De câteva ori pică pe urmele ei, dar o pierdu din nou. Vecinătatea morţii îi făcea întâlnirea indispensabilă. Tot aşa cum drumurile străbătute pentru ea îi sporeau nevoia de a o vedea.

Într-una din zile văzu un om călare pe catâr. Era „Intendentul sângelui” de la kulla din Orosh, îndreptându-se cine ştie încotro.

După ce trecu de el, Gjorgu întoarse capul pentru a se convinge că

era într-adevăr „Intendentul sângelui”. Celălalt întorsese, de asemenea, capul, pentru a-l vedea pe el. Ce l-o fi apucat? se întrebă

Gjorgu.

— 205 —

Într-o zi îi povestiră că văzuseră o astfel de trăsură, exact ca-n descrierea. lui, dar că era goală. Într-o altă zi o descriseră ei, vorbiră

chiar şi despre chipul frumos al femeii, din cadrul ferestrei, cu bucle care i se părură unuia castanii, altuia blonde.

Cel puţin ştiu că se mai află aici, în Rrafsh, îşi spuse el. Cel puţin n-a plecat de-aici.

Ăst-timp, propriul lui aprilie trecea cu repeziciune, bilele se scurgeau pe rând una după alta şi fără ele, luna cea mai scurtă a lui Gjorgu se topea şi se mistuia ca-n vis. Nu mai ştia încotro s-o apuce.

Uneori pornea pe un drum pustiu, alteori se întorcea buimac pe-acolo pe unde mai trecuse. Întrebarea dacă nu cumva mergea în direcţie greşită începu să-l chinuie din ce în ce mai des. Apoi i se păru că mersese tot timpul fără rost şi că aşa va merge până la sfârşit toate zilele ce-i mai rămâneau, drumeţ lunatic printr-un aprilie ciuntit.

Capitolul al şaselea

Familia Vorps, soţ şi soţie, călătorea. Besian privi pe furiş profilul nevesti-sii. Femeia părea puţin trasă la faţă şi palidă, ceea ce o făcea, ca şi în urmă cu câteva zile, mai atrăgătoare. E obosită, îşi spuse el, dar nu se plânge. Adevărul e că în ultima vreme aşteptase ca ea să

zică, în sfârşit: of, sunt ostenită. Aşteptase cuvintele acestea cu nerăbdare, febril, ca pe ceva izbăvitor, dar iată că ea nu le rostea.

Fixa încontinuu drumul şi aproape că nu vorbea deloc. Iar privirea ei, întotdeauna uşor de descifrat când era supărată sau ofensată, acum devenise impenetrabilă. Cel puţin de-ar fi nemulţumită, îşi spuse el, sau mai mult, iritată. Privirea ei n-avea nimic însă din toate acestea.

În trăsură discuţiile deveniseră foarte rare. Când şi când el încerca să le anime, dar, nedorind să se pună într-o poziţie de inferioritate, încercările îi erau timide. Mai rău se dovedea a fi faptul că în sinea sa nu simţea nicio dorinţă de a se certa cu ea. Din experienţa sa cu femeile ştia că adeseori supărarea şi cearta puteau să rezolve favorabil situaţii încâlcite, aparent fără ieşire, aşa cum furtuna eliberează atmosfera de zăpuşeală sufocantă. Totuşi, în ochii ei exista ceva ce o apăra de supărarea lui. Ceva ce se afla şi în privirea femeilor însărcinate. La jindul acesta, fu gata să strige: n-o fi cumva gravidă? Dar făcu aproape fără să vrea o socoteală simplă şi această

ultimă speranţă se duse într-o clipită. Besian Vorps îşi înăbuşi

— 206 —

oftatul pentru a nu fi auzit de ea şi continuă să privească afară. Se însera.

Stătu o bucată de vreme aşa şi, când mintea i se descătuşă din nou, gândurile i se îndreptară iar în aceeaşi direcţie. Măcar să-i fi spus că nu-i mai plăcea călătoria, că o deziluzionase total, că ideea lui de a petrece luna de miere în Rrafsh fusese de o idioţenie nemaivăzută şi, de aceea, să se întoarcă numaidecât înapoi, în aceeaşi zi, în acelaşi ceas, în aceeaşi clipă. Dar ea nu numai că nu-i ceruse niciodată aşa ceva, ci, atunci când el, pentru a-i înlesni dorinţa, adusese vorba despre o întoarcere înainte de ziua fixată, ea îi spusese:

— Cum vrei tu, Besian. Dacă vrei, putem să ne întoarcem. Nu te frământa pentru mine.

Desigur că lui îi trecuse în câteva rânduri prin cap să-şi întrerupă

călătoria şi să plece imediat, dar păstra o speranţă vagă că totul putea fi încă îndreptat. Ba chiar nutrea convingerea că, dacă exista ceva în neregulă, lucrurile puteau fi aranjate doar câtă vreme se mai aflau în Rrafsh, căci, odată plecaţi de acolo, situaţia ar fi devenit ireparabilă.

Se întunecase complet şi chipul ei acum nu se mai zărea. El se aplecă de două-trei ori la fereastră, dar nu reuşi să vadă unde se aflau. În curând drumul fu luminat de lună şi el se trase iar lângă

geam. Stătu acolo multă vreme şi vibraţiile geamului rece i se transmiseră de pe frunte în tot corpul. Lumina lunii văruia drumul.

Silueta unei bisericuţe se pierdu pe stânga. Apoi apăru o moară de apă, care părea a exista acolo mai degrabă pentru a măcina zăpada şi pustietatea. Mâna lui căută pe canapea mâna ei.

— Diana, îi spuse în şoaptă, uită-te afară. Cred că ăsta e un drum jurat.

Ea se apropie de geam. În şoaptă, cu puţine cuvinte, legate într-o sintaxă ce-i părea tot mai artificială, el îi explică ce înseamnă un drum jurat. Avea impresia că lumina rece a lunii îl ajută.

Apoi, când termină de vorbit îşi apropie fruntea de ceafa ei şi o îmbrăţişa cu teamă. Razele lunii căzură de câteva ori pe genunchii ei.

Ea rămase nemişcată, nici nu se apropie de el, nici nu-l respinse.

Bărbatul simţi aceeaşi mireasmă cunoscută şi îşi reţinu cu greu un geamăt. Nutrea o ultimă speranţă că suferinţa ei avea să se sfârşească. Aştepta de la ea un geamăt oricât de uşor, o şoaptă. Dar ea rămase la fel tăcută şi tristă de o tristeţe aparte, pustie, precum un câmp semănat eu stele. O, doamne, făcu el. Ce se întâmplă cu

— 207 —

mine?

Era o zi nehotărâtă, senin şi nori deopotrivă. Caii tropăiau uşor pe drumul aşternut în parte cu pietriş. Acesta era Drumul Crucii.

Înapoia ferestrelor trăsurii se derula un peisaj repetat de zeci de ori.

Doar că acum, ici-colo, când mai aproape şi când mai departe, tabloul se mai limpezise. Zăpada începuse să se topească de jos, de unde se întâlnea cu pământul, păstrând deasupra o crustă murdară

ce dispărea la urmă.

— În cât suntem azi? întrebă Diana.

Puţin mirat, el o privi o clipă înainte de a-i răspunde.

— În unsprezece aprilie.

Ea vru să spună ceva. Zi, o îndemnă el în sinea sa. Vorbeşte, te rog, o ultimă speranţă îl învălui precum un abur cald. Zi ce vrei, numai zi.

Buzele ei, pe care le urmărea într-ascuns, se mişcară iar pentru a alcătui, poate într-o nouă formă, fraza nerostită.

— Îţi aminteşti de munteanul pe care l-am întâlnit în ziua în care mergeam la prinţ?

— Da, spuse el, îmi amintesc. Fireşte.

Ce-i cu acest „fireşte”, complet fără rost? Pentru o clipă îi fu milă

de propria sa persoană. Şi nu pricepea de ce. Poate pentru iuţeala cu care încerca să întreţină discuţia. Poate pentru altceva, ce nu reuşea să descopere.

— Răgazul i se sfârşea pe la mijlocul lui aprilie, nu?

— Da, zise el, cam aşa ceva. Ba nu, chiar la mijlocul lui aprilie.

— Nu ştiu cum de mi-am amintit, spuse ea, nedezlipindu-se de la geam. Nu ştiu.

Nu ştiu, repetă el în forul interior. Cuvintele îi părură fatale, ca nişte mărgele otrăvite. Undeva, în afundul fiinţei lui se abătea să