— Atenţie, îţi spun. N-ai auzit că musafirii nu s-au sculat?
Mark ridică privirea pentru a-l vedea pe cel ce îndrăznise să-i atragă atenţia chiar în secunda în care unul dintre servitori îşi lungea
— 184 —
gâtul să-l zărească pe cel ce strica liniştea. Când îl recunoscu pe
„Intendentul sângelui”, servitorul îşi acoperi îngrozit gura cu palma.
Mark Ukaçjerra urcă mai departe şi, când ajunse sus, trecu fără o vorbă pe lângă omul înlemnit, ba chiar fără să întoarcă nici măcar capul.
Era rudă apropiată cu prinţul şi, pentru că la repartizarea sarcinilor din kullă îi fusese încredinţată administrarea gjakmarrjei, i se spunea „Intendentul sângelui”. Servitorii, deşi unii dintre ei tot rude, îndepărtate, cu prinţul, îl priveau pe intendent cu teamă, aproape ca şi pe prinţ. Uluiţi, îşi cercetară tovarăşul, care scăpase ca prin urechile acului, amintindu-şi cu părere de rău de alte asemenea cazuri când, pentru neatenţii mai mici, plătiseră amarnic. Dar
„Intendentul sângelui”, deşi după un ospăţ copios cu musafirii, era negru la faţă în dimineaţa aceea. Se vedea imediat că e cătrănit şi că
se gândeşte în altă parte. Fără a privi pe nimeni, împinse uşa camerei spaţioase de lângă odaia musafirilor şi intră.
În cameră era frig. Prin geamurile ferestrelor înalte şi înguste cu rame din lemn de stejar nevopsite pătrundea o lumină ce-l făcu să-şi spună că ziua de afară îi era neprielnică. Se dădu mai aproape de fereastră şi privi norii nemişcaţi. Cer de februarie, deşi intraseră în martie. Gândul acesta îi spori nervozitatea, ca şi când până şi anotimpul l-ar fi nedreptăţit numai pe el.
Privea încontinuu afară, vrând parcă să-şi maltrateze ochii cu lumina de acolo, care, deşi cenuşie, era totuşi puternică, şi uită
pentru un timp de coridoarele străbătute de paşi neauziţi şi de „şşt linişte”, toate acestea din pricina celor doi musafiri de aseară pentru care, nelămurit, nutrea un început de antipatie.
În general, pentru el, cina fusese plictisitoare. Nu-i fusese nici foame. Simţise în stomac un fel de crampe, un gol pe care încercase să-l umple, dar, dimpotrivă, cu cât înghiţea mai mult şi mai în silă, cu atât mai puternică îi era senzaţia de gol.
Mark Ukaçjerra îşi dezlipi privirea de pe geam şi se uită o vreme la rafturile grele, de stejar, ale bibliotecii. Majoritatea cărţilor de pe ele erau vechi, o parte religioase, unele în latineşte sau în albaneza veche. Pe o poliţă aparte, jos, se aflau ediţii contemporane, referindu-se direct sau indirect la Kanun şi la kulla din Orosh. Erau cărţi scrise în întregime despre kanun sau reviste în care fuseseră publicate fragmente de lucrări sau articole, studii sau poezii.
Într-adevăr, principala sarcină a lui Mark Ukaçjerra erau problemele gjakmarrjei, dar tot el se ocupa şi de arhiva kullei. Arhiva
— 185 —
fusese pusă în partea de jos a bibliotecii, cea zăvorâtă, protejată pe dinăuntru cu plăci metalice. Se găsea acolo întreaga documentaţie a kullei; actele, tratatele secrete, corespondenţa cu demnitari străini, înţelegerile cu guvernele albaneze, cu prima republică, cu cea de-a doua, cu casa regală, acordurile cu guvernatorii sau comandanţii trupelor de ocupaţie turci, sârbi, austrieci. Documentele erau scrise în câteva limbi, dar majoritatea în albaneza veche. Un lacăt mare, a cărui cheie se afla de obicei atârnată la gâtul lui, lucea arămiu între cele două uşiţe.
Mark Ukaçjerra făcu încă un pas în direcţia bibliotecii şi mâna lui, cu un gest pe jumătate jucăuş, pe jumătate nervos atinse şirul de cărţi şi de reviste recente. Ştia să scrie şi să citească, dar nu într-atât încât să poată să-şi dea seama ce scria în ele despre Orosh. Unul dintre prelaţii mănăstirii de maici aflate în apropiere venea o dată pe lună şi sorta după conţinut cărţile şi revistele sosite la kullă. Tot el le clasa în favorabile şi nefavorabile. Cu alte cuvinte în cărţi unde se scria de bine despre Orosh şi cărţi în care se scria de rău. Cantitatea primelor varia mereu în raport cu celelalte. De obicei, cele favorabile erau mai multe, dar nici cele din a doua nu erau puţine. Erau momente în care acestea din urmă sporeau considerabil şi ameninţau să le egaleze pe celelalte.
Mâna lui Mark atinse încă o dată cu nervozitate şirul de cărţi şi răsturnă două-trei. Erau acolo nuvele, piese de teatru, şi legende despre Rrafsh, care, după cum spunea preotul, îţi alinau sufletul, dar erau şi din acelea înveninate, a căror existenţă în bibliotecă prinţului se explica cu greu. Dac-ar fi fost după el, Mark Ukaçjerra le-ar fi pus demult pe foc. Dar prinţul era îngăduitor. Nu numai că nu le ardea sau nu le arunca măcar de la fereastră, ci avea chiar momente când le şi răsfoia în treacăt. El era însă stăpânul şi stăpânul ştie ce face.
Uite, chiar şi după cina de aseară, arătându-le musafirilor odăile din preajma camerei de oaspeţi, ajungând aici, le spusese: „De câte ori n-au vărsat venin asupra Oroshului, dar Oroshul nu s-a clintit şi nu se va clinti în veci”, Şi în loc să se îngrijească de foişoarele kullei, se ocupa de raftul cu cărţi şi reviste, ca şi când acolo s-ar fi aflat nu numai secretul ofensivei, ci şi cel al defensivei (Oroshului. „Câte guverne n-au căzut, continuase prinţul. Şi câte împărăţii n-au fost şterse de pe faţa pământului. Dar kulla a rezistat.”
Celălalt, scriitorul, pe care Mark l-a antipatizat încă de la început, şi frumoasa lui soţie, se aplecau să vadă titluri cărţilor şi ale
— 186 —
revistelor şi nu spuneau nimic. După cum auzise Mark în timpul discuţiei de la cină, Besian Vorps scrisese despre Rrafsh într-o asemenea manieră încât nu se înţelegea dacă de bine sau de rău.
Într-un cuvânt, texte hibride. Dar poate că tocmai pentru asta prinţul îl invitase la Orosh, chiar şi cu soţia, ca să afle ce avea în cap şi să-l atragă de partea lui.
„Intendentul sângelui” întoarse spatele bibliotecii şi privi din nou afară. Dacă ar fi fost după el, n-ar fi avut prea multă încredere în musafirul acela. Nu era vorba numai de simţământul tulbure de antipatie pe care l-a simţit încă din momentul când i-a zărit urcând scările cu genţile de piele în mâini. Nu. Era şi altceva, un soi de frică
în faţa lor, mai ales în faţa soţiei oaspetelui. „Intendentul sângelui”
zâmbi amar. Oricui i s-ar părea ciudat auzind că el, Mark Ukaçjerra, căruia rar i-a fost teamă în viaţă chiar şi de lucrurile ce-i făceau să
pălească pe cei mai curajoşi, ar fi putut încerca un sentiment de frică
faţă de o femeie. Şi iată că aşa era. I-a fost frică de ea. Ceva din cele discutate în jurul mesei rămânea în afara înţelegerii ei, lucru uşor de constatat dacă-i priveai ochii. O parte din cuvintele cumpătate ale stăpânului sau prinţul, pe care le considerase din totdeauna lege, îşi pierdeau puterea, se scufundau uşor, dispăreau imediat ce ajungeau la ochii ei. Se poate oare aşa ceva? se întrebase el în câteva rânduri şi-şi răspunsese tot singur: nu, nu se poate, e doar în închipuirea mea. Dar o scrutase din nou cu privirea şi-şi dădu seama că avusese dreptate la început. În ochii ei cuvintele se dilatau, îşi pierdeau credibilitatea. Şi-n urma lor se surpa în linişte o parte din kullă, el însuşi, Mark Ukaçjerra şi după el… Asta se petrecea pentru prima oară; iată de ce, pesemne, i se făcuse frică. Pentru că-n camera de oaspeţi a prinţului fuseseră găzduiţi fel de fel de musafiri de seamă, începând cu trimişii papei şi apropiaţii regelui Zogu şi terminând cu învăţaţii bărboşi cărora li se spunea filosofi şi savanţi, dar niciunul dintre ei nu-i provocase lui Mark, un simţământ asemănător.
Poate că acesta fusese şi motivul pentru care ieri seară prinţul vorbise mai mult ca de obicei. Era binecunoscut faptul că prinţul vorbea extrem de puţin, uneori deschidea gura doar pentru a ura bun-venit, după care îi lăsa pe alţii să anime discuţia. Dar aseară, sesizând parcă vidul ce-i înghiţea cuvintele, îşi nesocotise obiceiul. Şi în faţa cui! În faţa unei femei! Nu e femeie, ci vrăjitoare, Frumoasă ca o zână şi rea ca o vrăjitoare. Altfel n-ar fi reuşit să diminueze puterea stăpânului său. Adevărul e că se greşise atunci când fusese acceptată, contrar obiceiului, în camera bărbaţilor. Nu degeaba
— 187 —
interzice kanunul intrarea femeilor în camera de oaspeţi. Dar, din nenorocire, goana după senzaţional atinsese asemenea proporţii încât se făcea prezentă şi aici, în leagănul kanunului, la Orosh.
Mark Ukaçjerra simţi din nou golul acela nesuferit în stomac.
Vrăjmăşia surdă se contopea cu greaţa din viscere şi împreună
încercau să se reverse undeva, dar, neavând unde, se întorceau iar în stomac şi-l făceau să sufere. Îi venea să vomite. Băgase de seamă
încă demult că vântul blestemat ce venea de departe, din oraşele şi satele nu de ieri, de azi lipsite de bărbăţie, căta să spurce şi să
doboare kanunul. Şi asta de când începuseră să cutreiere munţii asemenea femei dichisite, cu părul castaniu sau blond, ce-ţi trezeau pofta de viaţă chiar negându-ţi onoarea, cocoţate în trăsuri simandicoase, taman trăsuri-bordel, împreună cu bărbaţii lor ce puteau fi orice în afară de bărbaţi. Şi, pe deasupra, păpuşilor acestea pline de ifose li se permitea să pună piciorul în camera bărbaţilor şi tocmai unde, exact aici, la Orosh, în inima kanunului. Nu, toate acestea nu erau întâmplătoare. Ceva se clătina în jur, se năruia. În vreme ce toţi ceilalţi îi cer socoteală pentru împuţinarea cazurilor de gjakmarrja… Tocmai aseară stăpânul îi spusese, printre altele, înciudat: „Unii oameni ar vrea să vadă în impas kanunul strămoşilor”, şi-l privise cruciş pe Mark. Ce vroia să spună stăpânul de la Orosh cu privirea aceea? Nu cumva el, Mark Ukaçjerra, era vinovat de slăbiciunea arătată în ultima vreme de kanun, în special de gjakmarrja? Oare prinţul nu vedea ce se întâmplă în oraşele de la câmpie? E adevărat că veniturile provenite din taxa sângelui se împuţinaseră în anul acela, dar nu era el singurul vinovat pentru asta, aşa cum recolta mare de porumb nu se datora doar intendentului moşiei. Dacă vremea ar fi fost proastă, ce porumb ar mai fi cules? Vremea a fost însă prielnică şi prinţul l-a lăudat pe vechil. Sângele nu curge ca ploaia din cer. Motivele împuţinării lui sunt complet misterioase. Avea şi el, desigur, partea lui de vină în toate acestea. Dar lucrurile nu depindeau numai de el. Ah, dacă i-ar fi dat puteri mai mari şi mână liberă în câteva direcţii, s-ar fi lăsat bucuros verificat până la ultima lescaie. Atunci da, ar fi ştiut ce are de făcut. În vreme ce acum, deşi mulţi tremurau de figura lui sinistră, teritoriul puterii lui nu era prea întins. Iată de ce socotelile sângelui se duceau de râpă în Rrafsh. Numărul omuciderilor scăzuse an de an, dar primele luni ale anului acela fuseseră catastrofale.
Simţise lucrul acesta şi aşteptase cu sufletul la gură ca ajutorul său să termine calculele începute cu câteva zile în urmă. Concluziile
— 188 —
fuseseră mai proaste decât se aşteptase: nu se strânseseră nici 70%
