— Ziua bună! răspunse Gjorgu.

Munteanul arătă cu capul spre cer.

— Vreme închisă, zise.

Avea mustăţi galbene, care-i colorau zâmbetul. Pe mânecă avea panglică neagră.

— Ţi s-a terminat răgazul?

— Da, răspunse Gjorgu, azi la amiază.

— Mie mi s-a terminat de trei zile şi uite, nu pot să vând bivolul acesta.

Gjorgu îl privi cu mirare.

— De două săptămâni umblu cu el şi nu pot să-l vând, urmă

celălalt. E un animal bun, toţi ai casei au plâns când l-am luat, dar vezi, nu mi-l cumpără nimeni.

Gjorgu nu ştia ce să răspundă. Nu se ocupase niciodată cu aşa ceva.

— Am vrut să-l vând înainte de a intra în turnul de veghe, povesti munteanul. Am nevoie de bani, băiete, şi, dacă nu-l vând eu, n-are cine s-o facă. Deşi, de-acum nu prea mai am speranţe. Dacă nu l-am vândut în alea două săptămâni cât am fost liber, cum o să-l vând acum, când umblu numai noaptea? Nu, ce spui?

— Aşa e, spuse Gjorgu, o să-ţi fie greu.

Fixă cu privirea bivolul negru, care rumega liniştit. Inexplicabil, prin cap îi trecură cuvintele vechii balade a oşteanului ce lasă cu

— 234 —

limbă de moarte: Salut-o pe mama, măicuţa mea blândă şi bivolul negru spune-i să-l vândă.

— De unde-mi eşti? îl întrebă munteanul.

— De la Breziftoht.

— Nu-i departe. De mergi cu spor, diseară ajungi.

— Dar tu?

— Oho, eu sunt de departe, din Steagul Krasniqe.

Gjorgu scăpă un fluierat de uimire.

— Într-adevăr, de departe. Până să ajungi acasă o să-ţi vinzi bivolul cu siguranţă.

— Nu cred, făcu celălalt. Singurele locuri unde l-aş putea vinde de-acum sunt drumurile jurate, dar astea sunt puţine.

Gjorgu îl aprobă din cap.

— Uite, dacă drumul ăsta ar ţine-o aşa până la răspântia cu Drumul Mare al Steagurilor, atunci da, l-aş vinde precis. Dar el se termină ceva mai încolo.

— Drumul Steagurilor e pe-aproape?

— Nu-i departe. Ăla mai zic şi eu drum. Câte nu vezi pe el…

— Adevărat, omul vede pe drum câte şi mai câte, zise Gjorgu. O

dată mi s-a-ntâmplat să văd o trăsură…

— O trăsură neagră cu o femeie frumoasă în ea? îl întrerupse celălalt.

— De unde-o ştii? strigă Gjorgu.

— Am văzut-o aseară la Hanul Crucii.

— Şi ce făceau acolo?

— Ce făceau? Nimic. Trăsura era trasă dinaintea hanului.

Surugiul îşi bea cafeaua.

— Dar ea?

Munteanul zâmbi.

— Erau înăuntru. De două zile şi două nopţi închişi în cameră.

Aşa spunea hangiul. Ehei, frate. Femeia era frumoasă ca o zână. Te ucidea cu ochii, nu alta. Aseară i-am lăsat acolo. Astăzi or fi plecat.

— De unde ştii?

— Aşa zicea hangiul. Mâine or să plece. Auzise şi el de la surugiu.

Câteva clipe Gjorgu rămase ca trăsnit. Privirea îi scormonea caldarâmul.

— Şi-ncotro le era drumul? întrebă precipitat.

Munteanul arătă cu mâna înainte.

— La o oră de-aici, drumul pe care mergem taie Drumul Steagurilor. Pe-acolo or s-o apuce, cu siguranţă, dacă n-or fi şi

— 235 —

trecut. Alt drum n-au.

Gjorgu privi în direcţia arătată de muntean. Celălalt îl cerceta cu nedumerire.

— Dar tu ce ai cu ei, băiete? întrebă.