Ambele tipuri aveau părţi bune şi rele. Cele vechi, precum ogorul pe care-l lucrezi de mulţi ani, erau sigure, dar oarecum lente şi calculate, cele noi, din contră, erau explozive şi uneori, în interval de un an, dădeau atâţia morţi cât cele vechi în douăzeci. Dar, nepotolite cum erau, se puteau opri brusc printr-o împăcare. În vreme ce vendettele vechi cu greu puteau fi stinse. Generaţiile se învăţau cu ele încă din leagăn şi astfel, neputând să-şi imagineze existenţa fără
ele, nici nu le trecea prin cap că ar putea să le oprească. Nu degeaba se spunea: „gjakmarrja, după al doisprezecelea an este ca stejarul, anevoie îl poţi smulge”. Oricum, Mark Ukaçjerra ajunsese la concluzia că ambele tipuri de vendetta (cel vechi, cu persistenţa lui, cel nou, cu dinamismul amintit), se sprijineau unul pe altul şi că
domolirea unuia îl influenţa şi pe celălalt. Iată, de pildă în ultima vreme era greu să realizezi care dintre ele dăduse mai mult înapoi.
„O, doamne, strigă el tare. Dacă o să urmeze la fel, sfârşitul meu e aproape.”
Gongul singuratic al ceasului îl făcu să se cutremure. Numără
bătăile. Şase. Şapte, opt… În spatele uşii, pe coridoare, nu se auzea altceva decât un fâşâit uşor de mătură. Musafirii încă mai dormeau.
Lumina zilei, deşi ceva mai intensă, păstra totuşi răceala vrăjmaşă
a spaţiului din care venea. „O, doamne”, murmură el atât de profund de astă dată încât i se păru că pieptul i se zbate asemeni colibei pe cale să se năruie. Privirea îi rămase pierdută pe acelaşi cer gri ce se întindea uniform peste creste şi-şi spuse că era imposibil de aflat dacă cerul umbrea muntele sau acesta din urmă, cerul.
Privirea lui Mark Ukaçjerra ascundea întrebări şi avertismente, dar în acelaşi timp, cerea şi îndurare. Ce se întâmplă cu tine, părea a se adresa privirea lui imensităţii ce i se dezvăluia dinainte, ce ţi s-a-ntâmplat?
Crezuse întotdeauna că poate pătrunde cu mintea secretele Platoului, despre care se spunea că ar fi unul dintre cele mai mari şi mai sumbre din Europa şi care, după ce se întindea pe mii de kilometri pătraţi în Albania, ieşea dincolo de graniţe, în teritoriile
— 194 —
albaneze din Kosovo, numite de slavi, „Vechea Serbie”. Aşa crezuse, dar în ultima vreme descoperea din ce în ce mai des în înfăţişarea Rrafshului ceva straniu. Gândul îi gonea nebuneşte pe versanţi, ca şi cum ar fi vrut să descopere de unde se ivise taina aceea, ba, şi mai rău, sfidarea din lumina de afară. Mai cu seamă când vântul iernii se pornea să şuiere, iar crestele păreau şi mai însingurate, peisajul îi era de-a dreptul ostil.
Ştia că mecanismul morţii se afla acolo, întocmit în vremuri imemoriale, moară străveche ce măcina zi şi noapte, ale cărei secrete, el, ca intendent al sângelui, le cunoştea mai bine ca oricine. Totuşi, asta nu-l ajuta să-şi depăşească nedumerirea. Şi atunci, parcă spre a se convinge de contrariu, înfrigurat, începea să străbată iar cu gândul în lung şi-n lat întinderea friguroasă ce se desfăşura în creierul său sub o înfăţişare oarecum ciudată, ceva între o hartă şi un sicriu îndoliat.
Acum, stând în faţa rafturilor bibliotecii, îşi aminti, de harta aceea lugubră. Într-un relief înţepenit i se dezvălui în minte totalitatea câmpiilor din Rrafsh. Acestea se împărţeau în două categorii mari: în ogoare şi în terenuri lăsate în paragină din pricina gjakmarrjei. Toate acestea ţineau de o aritmetică simplă. Cei care trebuiau să se răzbune îşi lucrau ţarina, pentru că ei erau la rând să ucidă şi deci nimeni nu-i împiedica să iasă fără teamă la câmp. Din contră, cei urmăriţi îşi lăsau ogorul în paragină deoarece erau siliţi să se închidă
în turnul de veghe pentru a se apăra. Situaţia se răsturna însă
imediat atunci când cei dintâi comiteau omorul. Atunci ei, cei ce răzbunaseră pe careva deveneau datornici, erau urmăriţi şi se închideau prin urmare în turnul de veghe, lăsându-şi pământul nelucrat. Duşmanii lor, dimpotrivă, încetau de a mai datora ceva, ieşeau din turnul de veghe şi, pentru că ei erau la rând să ucidă, îşi lucrau câmpul fără teamă. Ceea ce continua până la omorul următor, când totul se lua de la capăt.
Ori de câte ori avea ocazia să călătorească cu treburi prin Platou, Mark Ukaçjerra nu uita niciodată să compare întinderea ogoarelor lucrate cu a celor rămase în paragină. De obicei, cele lucrate predominau. Ele constituiau aproape trei sferturi din totalitatea pământului arabil. Existau însă perioade în care raportul se schimba în favoarea celor nelucrate, care ajungeau la treizeci la sută, patruzeci şi uneori cincizeci la sută. Se ţineau minte chiar doi ani în care suprafaţa loturilor în paragină depăşise suprafaţa celor lucrate.
Lucrul acesta se petrecuse încă demult. Încetul cu încetul, odată cu
— 195 —
rărirea cazurilor de gjakmarrja, numărul ogoarelor în paragină se micşorase. Aceste pământuri erau bucuria ochiului lui Mark Ukaçjerra. Ele dovedeau atotputernicia kanunului. Familii întregi acceptau să-şi lase pământul sterp şi să moară de foame din respect pentru kanun, tot aşa cum existau şi familii care procedau invers, îşi amânau răzbunarea lună de lună şi an de an doar pentru a putea aduna o cantitate suficientă de porumb care să le asigure supravieţuirea o cât mai lungă perioadă de timp. Eşti liber să-ţi aperi bărbăţia, eşti liber să trăieşti dezonorat, spunea kanunul. Între porumb şi sânge fiecare alegea ce-i era pe plac. Unii, spre ruşinea lor, alegeau porumbul, alţii, dimpotrivă, glonţul.
Mark Ukaçjerra avusese des ocazia să vadă ogoarele unor familii vrăjmaşe, situate unele lângă altele. Şi, întotdeauna, acelaşi tablou: unul lucrat, celălalt înţepenit. Bulgării de pământ întorşi de plug îi păreau lui Mark Ukaçjerra expresia ruşinii. Şi aburii emanaţi de ei şi mirosul şi moliciunea femeiască îi sporeau senzaţia de dezgust. În vreme ce ogorul sterp de alături, cu crăpăturile lui asemenea, uneori, unor riduri, alteori unor fălci pecetluite, aproape că-l făceau să
plângă de bucurie. Şi peste tot acelaşi peisaj: ogoare şi pământuri sterpe, unele de o parte a drumului, altele de cealaltă, aproape lipite, străine, privindu-se unele pe altele cu ură. Şi cel mai incredibil lucru era că peste un anotimp, peste două, soarta lor se inversa: pământul în paragină devenea ogor, ogorul se părăginea.
Poate pentru a zecea oară în dimineaţa aceea Mark Ukaçjerra oftă.
Gândul îi era încă departe. Părăsise câmpul şi ajunsese la drumurile pe care le străbătuse în parte cu piciorul sau călare în timpul călătoriilor sale. Marele Drum al Stâncilor Blestemate, Drumul Umbrelor, Drumul Drinului, Drumul Rău, Drumul Mare al Steagurilor, Drumul Crucii. Pe ele călătoreau zi şi noapte oamenii din Rrafsh. Anumite porţiuni din aceste drumuri erau jurate, sub protecţie permanentă. Astfel, partea dintre Podul de Piatră şi Castanii cei Mari din Drumul Mare al Steagurilor era sub protecţia satelor Nikaj şi Shala. Oricine ar fi păţit ceva străbătându-l trebuia răzbunat de cei din Nikaj şi Shala. Tot aşa, pe Drumul Umbrelor, porţiunea dintre Câmpiile Reka şi Moara Surdului. La fel Drumul lui Kurraj până la Izvorul Rece. Hanurile din Nikaj şi Shala aşijderea. Hanul Vechi, pe Drumul Crucii, cu excepţia stânei. Hanul Văduvei, împreună cu porţiunea de patru sute de paşi de drum de la poarta de nord. Cele opt guri ale Fântânii Zânelor, patruzeci de paşi la stânga şi la dreapta. Hanul din Rreza. Poiana Greierilor.
— 196 —
Încercă să-şi amintească pe rând toate celelalte locuri aflate sub protecţia cuiva, pe cele sub protecţia tuturor, adică zonele în care era interzis să ucizi din răzbunare, cum sunt morile, fără excepţie, patruzeci de paşi la dreapta şi la stânga lor, toate fântânile şi patru sute de paşi în jur, pe motiv că zgomotul roţii şi cel al apei îl împiedică pe cel vizat să audă avertismentul. Kanunul nu uita niciodată nimic. Mark Ukaçjerra îşi frământase de multe ori mintea să priceapă dacă asemenea locuri limitau sau, din contră, sporeau numărul de omucideri. Uneori i se părea că acestea, protejând pe faţă
orice trecător, ţineau moartea la distanţă, alteori, dimpotrivă, credea că tocmai drumul sau hanul sub protecţie, prin regula că protectorul poate, răzbuna pe oricine ar fi fost ucis aici, declanşa noi răzbunări.
Toate astea erau, după mintea lui, neclare şi ambigue, ca şi multe alte precepte ale kanunului.
Aceleaşi întrebări şi le pusese cândva în legătură cu baladele numeroase despre gjakmarrja, care circulau în susul şi în josul Platoului. Existau mulţi rapsozi prin sate şi ţinuturi. Nu era drum pe care să nu-i întâlneşti şi han în care să nu-i auzi. Cu greu puteai deduce dacă preamăreau sau blamau moartea. Găseai şi una şi alta.
Acelaşi lucru se putea spune despre legende, întâmplări vechi sau mai recente, povestite în serile de iarnă la foc şi care apoi se răspândeau împreună cu drumeţii, pentru a reveni iar în vreo noapte, transformate la fel ca şi drumeţul de odinioară, încărunţit de ani. O parte dintre aceste povestiri le găsea uneori publicate în revistele acelea oribile, rânduite în coloane precum în sicrie. Pentru că Mark Ukaçjerra considera că toate cele publicate prin cărţi nu erau altceva decât leşurile celor povestite oral sau în tovărăşia lăutei.
Oricum, cu voia sau fără voia sa, acestea aveau legătură cu munca lui. Ba chiar, în urmă cu două săptămâni, prinţul, pregătindu-se să-i atragă atenţia asupra neajunsurilor muncii lui, îi pomenise despre lucrurile astea. Ce-i drept, cuvintele stăpânului fuseseră niţeluş
echivoce, dar înţelesul lor era, mai mult sau mai puţin, următorul: dacă tu „Intendentul sângelui”, te-ai plictisit de munca ta, nu uita că
sunt destui care ar vrea-o, şi nu oameni de orice fel, titraţi.
Era pentru prima oară când prinţul pomenea de şcoli înalte întrun asemenea context. Îl îndemnase pe Mark Ukaçjerra şi alte ori să
studieze, cu ajutorul preotului, toate problemele ce aveau de-a face cu gjakmarrja, dar de astă dată folosise un ton poruncitor.
Amintindu-şi-l, acum, Mark Ukaçjerra simţi o apăsare în tâmple. Ia un student, din ăia parfumaţi, şi pune-l în locul meu, pufni în sinea
— 197 —
sa. Fă-ţi rost de un intendent al sângelui şcolit, dacă au început să-ţi placă şcolile, şi apoi, după vreo trei săptămâni, când filfizonul s-o ţicni, o să-ţi aminteşti neapărat de Mark Ukaçjerra. Hm.
O bucată de vreme îşi lăsă gândurile să zboare de la una la alta şi în toate plăsmuirile sale prinţul se căia, iar el ieşea învingător.
Oricum, trebuie să fac o călătorie prin Rrafsh, îşi spuse în final, când simţi că avântul din primul moment îi scade. N-ar fi fost rău să-i întocmească prinţului un raport, ca acum patru ani, cu date precise asupra situaţiei şi cu evaluări pentru viitor. Poate că nici stăpânului nu-i mergeau treburile ca unse şi, haida-de, pe cine să ne răcorim, pe Mark Ukaçjerra. Nu-i nimic, el, era şeful şi intendentul n-avea căderea să-l judece. Mark Ukaçjerra se linişti complet. Gândurile, pe care supărarea i le învălmăşise preţ de câteva clipe, eliberate acum de povară, se avântară din nou departe, pe crestele munţilor. Adevărul e că această călătorie era necesară. Şi mai cu seamă azi-mâine, când se simţea rău. Poate că mişcarea avea să-i alunge aleanul din ultima vreme. Iar somnul să-i revină. Apoi, era bine să dispară pentru un timp din faţa prinţului.
