Încă nu se luminase bine de ziuă când Hadji Milet ieşea din Capitală în fruntea convoiului său de catâri. Vremea era rece, aproape friguroasă.

Călători toată ziua, fără să se oprească aproape deloc, astfel încât să-şi poată petrece noaptea la Orman Çiflig. Exista un ordin clar ca toţi slujbaşii sau curierii ce plecau sau se întorceau din misiune din provinciile apusene să doarmă o noapte acolo. Nimeni nu ştia de ce, iar Hadji Milet nu-şi bătuse prea mult capul cu asta. Ca oricărui slujbaş care călătorea pentru prima oară în ţinuturile europene ale imperiului, i se amintise şi lui la plecare dispoziţia aceasta şi el şi-o însuşise pe loc deoarece era obişnuit să nu despice firul în patru când primea astfel de ordine. Adevărul e că regula aceasta era niţeluş

ciudată: indiferent de ceasul la care vei ajunge la Orman Çiflig, n-aveai voie să-ţi continui călătoria fără să dormi o noapte acolo. Puteai deci să poposeşti la ora prânzului, să ai o misiune sau documente importante asupra ta, să doreşti din tot sufletul să ajungi la ai tăi (Capitala nu era departe) şi, totuşi, să nu-ţi poţi continua drumul.

Nu, trebuia să aştepţi noaptea la Orman Çiflig, să dormi acolo şi abia dimineaţa s-o porneşti încotro ţi-e voia.

Pe drum, Hadji Milet încercase de câteva ori să-şi imagineze cum o fi acest Orman Çiflig, dar fantezia lui săracă, pornind de la numele locului, nu reuşea să însăileze decât imaginea unei păduri. Şi într-adevăr, primul lucru pe care-l zări când fu aproape a fost o pădure întunecoasă, impresie sporită şi de seara ce se lăsa. Câteva felinare chioare dezvăluiau ici-colo clădiri cu etaj aparent nelocuite. Cineva îl

— 241 —

întâmpină ieşind din semiobscuritate şi-l întreba cine este şi încotro călătoreşte. Hadji Milet îi arătă documentele, pe care celălalt le studie cu atenţie, privind uneori şi spre convoiul de catâri.

— Bine, zise omul în cele din urmă. Catârii o să-i duci acolo, în spate, şi arătă cu mâna spre dreapta, iar tu o să dormi în partea cealaltă.

Hadji privi o clipă spre clădirea acoperită cu ţiglă roşie pe care i-o arătase omul.

— Şi apoi? întrebă el.

Celălalt ridică din sprâncene surprins.

— Ce „şi apoi”? Ce-o să mai fie nu trebuie să-ţi spun eu. În zori o să pleci, da?

— Da, da. Desigur, bâigui Hadji Milet oarecum mirat.

— Deci, din câte am înţeles eu, ai de făcut un drum lung. Prin locurile nesigure o să ţi se dea, fireşte, o gardă.

— Aşa?

— Cred că da. După cum îmi dau seama transporţi o încărcătură

de preţ.

— A, da.

— Cât despre partea asta, n-ai grijă. Autorităţile ţinuturilor prin care vei trece ştiu să asigure paza convoaielor împărăteşti. Ei, şi acum noapte bună.

— Noapte bună, răspunse Hadji.

Crezu că, obosit cum era de pe drum, somnul avea să-l cuprindă

într-o clipită, dar, curios lucru, nu se întâmplă aşa. Se învârti multă

vreme în pat, iar puţinele ceasuri în care reuşi să doarmă îl obosiră şi mai mult. Se trezi într-un rând şi o luă spre grajd, dar nu apucă să

ajungă acolo, pentru că, din întuneric, auzi un glas:

— Hei, aga, încotro?

— La grajd… la catâri.

— Dormi fără grijă. La noi nu se fură.

— E-n regulă, atunci.

Se întoarse iar în cămăruţa sărăcăcioasă, pe care lumina palidă a lămpii cu petrol o făcea să pară şi mai sinistră. La noi nu se fură, repetă în sinea sa, ca şi când vorbele acestea aveau să-i aducă, în sfârşit, somnul.

III

— 242 —

Ca prin minune, deşi dormise prost, Hadji Milet se simţea bine dimineaţă când o porni la drum. Poate că impresia făcută de pădure mi-a stricat somnul, îşi zise în momentul în care convoiul de catâri lăsă în urmă Orman Çiflig şi ajunse pe drumul ce înainta paralel cu malul mării. Cerul era vineţiu, culoare ce se potrivea albastrului mării aşa cum mătasea se potriveşte unui veşmânt luxos. Va fi o zi frumoasă, gândi Hadji Milet. Cu cât se îndepărta mai mult de Orman Çiflig, cu atât se simţea mai liber. Nu degeaba spun bătrânii că

umbra pădurii e apăsătoare.

Răsăritul soarelui îl prinse departe. Văzuse soarele răsărind de multe ori de-a lungul călătoriilor sale, dar niciodată aşa ca acum.

Zarea era sfârtecată de săgeţi aurii, iar marea, spre a le întâmpina parcă, scosese din adânc mii de zale de argint, plutitoare. Nu peste mult timp firea explodă într-un abur roşu prin care răzbătea spuma de lumină, umplând treptat tot cerul.

Hadji Milet se simţea vesel şi nepăsător precum rândunica, ceea ce făcea ca totul să i se pară uşor. Abia peste două ceasuri, când îşi opri catârii şi se puse să mănânce, se simţi dispus să se întoarcă cu gândul la obişnuinţele zilei. Lucrul acesta i se întâmpla de fiecare dată când călătorea.

Când o porni din nou la drum soarele încă nu ajunsese sus. Cerul era senin şi luminos, fără nicio urmă de nor. Hadji Milet îşi spuse că

în părţile acestea de împărăţie cerul e neasemuit de frumos. Deşi înainte şi-l închipuise cu totul altfel. Crezuse că, cu cât ar fi intrat mai adânc în ţinuturile creştine, cu atât mai rece şi mai sumbru va fi totul.

Neasemuit de frumos, repetă în gând, scrutând în continuare albăstrimea cerului. Şi într-o clipă, fără niciun motiv, aşa cum se ivesc adesea ideile nebuneşti, inutile şi obsedante, se întrebă oare ce colţ de cer ar putea acoperi feregelele din baloturile lui dacă cineva le-ar coase una de alta.

Râse singur şi alungă din minte gândul acela nesuferit, după care inspiră adânc, oftă şi zise „Slavă domnului!”.

Adevărat, slavă domnului că ele nu vor putea acoperi nici cerul, nici marea, nici vreo altă minunăţie a lumii. Căci altfel… ce „altfel”?

se întrebă. De ce naiba să se gândească la astfel de treburi? Şi totuşi nu reuşi să-şi alunge din cap, oricât ar fi vrut, imaginea macabră a cuiva, a lui însuşi, desigur, trăgând după sine o perdea, o cortină

grea şi neagră şi acoperind cu ea lacuri şi poieni, în vreme ce, din urmă, un cor prelung de blesteme îi lovea timpanele.

— 243 —

IV

Înainte de a intra în provinciile balcanice, Hadji Milet zări de departe munţii acoperiţi cu zăpadă, albăstrii şi zimţaţi ca nicăieri în altă parte. Era într-a şasea zi de călătorie, când, în zare, pe o culme, apărură primele sate, complet diferite de cele de până atunci. Simţi cum îl pătrunde un sentiment inexplicabil de panică şi asta-l exasperă. Zări apoi clopotniţele şi se dumiri. Bisericile, cu crucile lor, îi provocau starea aceea. Nu mai văzuse până atunci biserici. Auzise cândva că sultanul, în marea lui bunătate, îngăduise creştinilor din ţările supuse să-şi păstreze credinţa şi obiceiurile, dar nu şi-ar fi putut închipui vreodată că bisericile stau aşa la lumina zilei, cu crucile acelea ce-ţi luau ochii deasupra.

Apoi văzu minaretele înălţându-se chiar în faţa bisericilor şi se mai linişti puţin. În comparaţie cu bisericile, vechi şi patinate de vreme, minaretele noi-nouţe sclipeau albe, şlefuite cu meşteşug. Seamănă cu nişte mirese, pe Allah, îşi zise Hadji Milet plin de admiraţie. Marele Padişah, se gândise la toate. Alături de fiecare biserică fusese construită o geamie, bătrâna stricată avea să înfrunte frumuseţea tinerei mirese şi, desigur, să fie răpusă. Ehei, politică înaltă. Nicicând nu va fi nevoie să-mi bat capul cu treburile împărăţiei, se bucură el.

Există oameni care se gândesc la toate, cărora nu le scapă niciun amănunt.

Astfel gândea, deşi o îndoială minusculă îl rodea pe dinăuntru: dar dacă bisericile, bătrânele vrăjitoare, ar răpune geamiile? Ajunge, se luă singur la rost şi începu să fluiere pentru a-şi goni neliniştea.

Hadji Milet era un om simplu, făcuse puţină şcoală şi nu citise nici măcar o carte, iar îndoielile îl părăseau repede.