Planul călătoriei îl preocupă intens câteva minute, dar fără prea mult entuziasm. Şi iar, ca şi mai-nainte, începură să i se perinde prin cap drumurile pe care avea probabil să umble, doar că, de astă dată, călcate de opincile lui sau de potcoavele calului, şi le imagină, deci, altfel. Tot aşa îşi închipui hanurile şi casele la care avea să tragă, nechezatul cailor, noaptea, ploşniţele.
Va fi o călătorie de serviciu şi va trebui, pesemne, să revadă tot ceea ce îşi imaginase ca pe o moară a morţii, cu pietrele şi agregatele sale, cu roţile şi rotiţele nenumărate. Să controleze în amănunt întregul mecanism şi să descopere defectul, piesa ruginită care nu mai funcţiona bine, stricăciunea.
Uf, făcu, simţind crampa din stomac. Vezi mai bine ce se întâmplă
cu tine, vru să-şi spună, dar gândul i se rupse la jumătate. Poate şi golul acesta enervant are să-i treacă odată cu schimbarea aerului.
Da, da, să plece cât de curând, să dispară de aici. Să cerceteze totul cu atenţie, să discute îndelung mai ales cu supraveghetorii kanunului, să le ceară sfatul, să pătrundă în turnurile de veghe, să-i caute apoi pe vraci, să iscodească dacă învăţătorii crâcnesc contra kanunului, să le noteze numele pentru a-i cere prinţului alungarea lor. Creierul lui Mark Ukaçjerra începu să lucreze febril. Ar fi putut, într-adevăr, să-i prezinte prinţului un raport amănunţit despre toate acestea. Mark prinse să se plimbe prin bibliotecă. Uneori se oprea în
— 198 —
faţa ferestrelor, apoi, când îi venea câte o idee nouă, începea să se agite. Îşi aminti numele supraveghetorilor kanunului, pe ale căror sfaturi prinţul se bazase întotdeauna. În tot Platoul existau aproape două sute, dar mai cunoscuţi erau doar câţiva. Dacă nu va putea cu toţi, măcar cu jumătate dintre aceştia tot trebuia să se întâlnească.
Ei erau stâlpii kanunului, creierul Rrafshului, cu siguranţă că aveau, să-i dea vreo idee sau vreun sfat pentru ameliorarea situaţiei. Aşa va fi, precis, deşi el n-ar trebui să se mulţumească doar cu atât. Logica îi spunea că ar fi fost bine dacă, exceptând întâlnirile cu ei, ar fi coborât şi acolo unde se afla baza vendettei, ucigaşii. Să intre în turnurile de veghe, să discute între patru ochi cu cei dinăuntru, cu cei ce erau pâinea şi sarea kanunului. Acest ultim gând îl bucură
peste măsură. Oricâte vorbe înţelepte ar fi rostit supraveghetorii kanunului, ultimul cuvânt în ceea ce priveşte moartea îl aveau tot ucigaşii.
Îşi frecă fruntea cu palma, încercând să-şi amintească datele culese în urmă cu doi ani despre turnurile de veghe. Aha, acum îşi amintea cu precizie. Erau o sută şaptezeci şi patru pe tot Platoul, cu circa o mie de inşi închişi în ele. Se strădui să şi le imagineze aşa cum erau, unul aici, altul colo, mohorâte şi triste, cu ferestruici întunecate şi porţi zăvorâte pe dinăuntru. Amintirea lor se contopi cu cea a jgheaburilor de apă pentru care se aflau în turnuri o parte dintre ucigaşi, cu drumurile şi hanurile jurate, cu supraveghetorii kanunului, cu cronicarii şi rapsozii. Toate acestea erau şuruburi, curele de transmisie şi roţi ale străvechii maşinării ce funcţiona fără
întrerupere de sute de ani. Da, de sute de ani, îşi repetă el. Zi de zi şi noapte de noapte. Fără oprire. Vară şi iarnă. Şi uite, venise ziua de şaptesprezece martie în care se stricase rânduiala lucrurilor.
Amintirea acestei zile îl făcu pe Mark Ukaçjerra să ofteze din nou. I se păru că, dacă ziua aceea ar fi trecut într-adevăr aşa cum începuse, întreaga moară a morţii, cu zbaturile, pietrele grele, şuruburile şi rotiţele numeroase ar fi scârţâit amarnic, s-ar fi zgâlţâit de sus şi până jos, până s-ar fi dezmembrat şi s-ar fi sfărâmat într-o mie de bucăţi.
„O, doamne, numai de n-ar veni ziua aceea”, făcu el şi simţi junghiul dintre stomac şi inimă. Apoi îşi aminti unele momente de la cina de aseară, nemulţumirea prinţului, şi însufleţirea sa de adineauri se stinse puţin câte puţin, lăsând locul unei nemulţumiri făţişe. Lua-le-ar dracu pe toate, sudui în sinea sa. Nemulţumirea îi era stranie, asemănătoare unei mase cenuşii şi lichide ce pătrundea
— 199 —
peste tot, în linişte, fără zvârcoliri sau durere: ah, ar fi vrut să fie mai curând aşa, dureros, căci cum să i te împotriveşti altfel, unde să te strecori? Şi ceilalţi, care îl chinuiau, de parcă el n-ar fi avut destule pe cap… Despre toate acestea nu vorbise cu nimeni. De trei săptămâni îl frământau tot mai des şi îşi puse brusc întrebarea pe care o evitase zile şi nopţi la rând: nu cumva i se aprinsese sângele?
În urmă cu şapte ani i se întâmplase la fel. Îl văzuseră tot soiul de doctori şi luase fără folos o mulţime de medicamente, până ce un bărbat din Gjakova îi spusese: „Degeaba te doftoriceşti şi te văd doctorii, fiule. Bolii tale n-au ce să-i facă nici ei şi nici hapurile, pentru că ţie ţi s-a aprins sângele.” „Sângele?! se mirase el. Eu n-am ucis pe nimeni, unchiaşule.” Iar bătrânul îi răspunsese: „Asta nu contează, fiule, dac-ai fi ucis poate că ţi-ar fi fost mai uşor, dar tu ai o asemenea slujbă care îţi aprinde sângele.” Şi-i povestise despre ceilalţi intendenţi ai sângelui, care, cei mai mulţi, suferiseră de acelaşi beteşug, ba chiar şi mai grav, fără să se tămăduiască
vreodată. El însă se înzdrăvenise în munţii din jurul Oroshului. Se spunea că aerul de acolo este prielnic sângelui.
Şapte ani Mark Ukaçjerra o dusese liniştit şi doar în ultimul timp boala îşi arăta iar semnele. „Asta-mi mai trebuia”, îşi spuse. Ai în cârcă sângele unui singur om şi tot e greu să rezişti, dar când te potopeşte un asemenea şuvoi, fără început şi sfârşit? Nu şuvoi, ci râuri de sânge ce se scurg dintr-un capăt într-altul al Platoului amestecate, mai vechi şi mai proaspete, de ani şi de veacuri.
„Poate că nu e nici asta, suspină el cu o ultimă speranţă. Poate că
nu-i altceva decât o lehamite trecătoare, altfel, vai, aş înnebuni.”
Întinse gâtul, căci i se păru că aude zgomote în spatele uşii. Aşa şi era. Pe coridor se auzi scârţâitul unei uşi, apoi paşi şi glasuri.
„S-au trezit musafirii”, îşi zise.
Capitolul al cincilea
Gjorgu se întoarse la Breziftoht în douăzeci şi cinci martie. Călători aproape necontenit întreaga zi. Acum, mergând spre casă, şi-a simţit în permanenţă creierul tulbure, aşa încât drumul i s-a părut mai scurt. Chiar s-a mirat puţin recunoscând împrejurimile satului. Fără
să ştie nici el însuşi de ce, şi-a rărit apoi paşii. Iar inima a început să-i bată mai rar, în vreme ce iscodea cu privirea râpele din jur.
„Peticele de zăpadă s-au topit”, îşi spuse. Rodiii sălbatici erau însă tot
— 200 —
acolo. Răsuflă oarecum uşurat.
Iată şi locul… Un mormânt nu prea înalt fusese încropit în timpul absenţei lui. Gjorgu se opri chiar în faţa mormântului. O secundă
avu senzaţia că se va năpusti asupra lui pentru a-i smulge pietrele şi a le arunca în cele patru vânturi, ca în felul acesta să nu mai rămână
nicio urmă, dar, tocmai în momentul în care creierul său imagina scena aceasta, mâna îi bâjbâi spasmodic pe jos în căutarea unui bolovan. Îl găsi în fine, şi, cu o mişcare neobişnuită, de parcă ar fi avut braţul rupt, îl aruncă înspre mormânt. Piatra scoase un zgomot surd, se rostogoli pe toate părţile de câteva ori şi rămase lângă
pietrele mormântului. Gjorgu o privi fix, aproape cu teamă că se va mişca iar din loc, dar piatra părea aşezată acolo de când lumea, la locul ei. Şi totuşi, Gjorgu rămase ca ţintuit dinaintea mormântului.
Îl privea cu ochii holbaţi. Iată ce a mai rămas din… din… (ar fi vrut să spună: din viaţa omului ăla), dar în sinea sa se gândi: iată ce a mai rămas din viaţa mea.
Din toată frământarea, din nopţile fără somn şi din conflictul mut cu tatăl, din îndoielile, argumentele şi suferinţa sa nu rezultaseră
decât aceste pietre reci şi fără sens. Încercă să plece de lângă ele, dar nu reuşi. Realitatea prinse să se dizolve în jurul său, lucrurile se pulverizaseră, rămase doar el şi grămada de pietre, doar ei doi, Gjorgu şi mormântul, absolut singuri pe faţa pământului. Şi, printre suspine, aproape că strigă: „La ce bun? La ce bun toate astea?”
Întrebare crudă ca şi pietrele mormântului, dureroasă, o, doamne, extrem de dureroasă, şi Gjorgu încercă să se urnească totuşi, să se rupă, să alerge departe, cât mai departe, nici iadul n-ar fi destul de departe, numai să dispară odată de-acolo.
Acasă îl primiră cu o afecţiune calmă. Tatăl îl întrebă cum fusese drumul, mama îl privi pe furiş cu ochi ceţoşi. El le spuse că este tare obosit după drum şi după nopţile nedormite şi se culcă. O bună
bucată de vreme zgomotul paşilor şi şoaptele din casă îi tulburară
somnul până ce, în sfârşit, reuşi să adoarmă. A doua zi se trezi târziu. Unde mă aflu? se întrebă de câteva ori şi adormi din nou.
Când se sculă avea capul greu şi parcă plin cu câlţi. Nu-i venea să
