A doua zi i se întâmplă ceva ce-l făcu să uite complet de biserici.

Pentru prima oară în viaţă întâlni femei străine, fără feregea.

Era pe la amiaza. Îi era sete şi ar fi vrut să dea peste vreun izvor sau fântână unde să se răcorească şi să-şi adape catârii. Auzi de departe glas de femeie, dar asta nu-i atrase atenţia. Glasuri de femei se aud în orice sat sau oraş de pe întinsul imperiului, ba chiar, după

părerea lui, din pricina feregelei, femeile musulmane vorbeau mai tare decât se cuvenea. Ceea ce l-a uluit pe Hadji mai mult decât orice a fost înfăţişarea lor. Femeile scoteau apă dintr-o fântână cu mai multe jgheaburi, râdeau şi glumeau între ele. Hadji Milet rămase

— 244 —

ţintuit locului. Erau femei şi fete pieptănate ciudat, cu gâtul şi picioarele la vedere şi, culmea-culmilor, cu obrazul descoperit.

O, doamne, făcu în sinea sa şi strigătul acesta interior avea în el şi admiraţie, şi teamă, şi căinţă. Ochi de femeie, îşi zise de câteva ori, ca şi când ar fi vrut să-şi atragă singur atenţia asupra a ceea ce vedea.

Ochi de femeie. Nu era obişnuit cu tabloul acesta şi se simţea depăşit de situaţie. Nimerise într-o cu totul altă lume. Era ca şi când te-ai fi trezit într-o dimineaţă şi ai fi descoperit deasupra capului doi sori.

Da, chiar aşa: un soare uriaş, cel pe care-l ştim cu toţii, şi un altul risipit în mii şi mii de cioburi, precum mărgăritarele pe fruntea unei femei.

Fermecat, nu-şi mai lua privirea de la ele. Iată-le, deci, pe balcanice. Murmurul sumbru a mii de femei smede din ţara lui îi asalta aducerea aminte ca un nor cernit, deşi el se chinuia să-l ţină

cât mai departe de pletele blonde ca aurul. Allah, suspină Hadji Milet. Există zile cu soare şi nopţi cu lună, dar mai există ceva: zilele în care-ţi apare minunea ochilor de femeie. O astfel de zi era prima din viaţa lui… Vor mai fi şi altele, douăzeci, treizeci, atât cât va ţine călătoria, apoi drumul de întoarcere, şi după aceea nimic… va fi noapte.

Hadji Milet păşi timid spre fântână, până ce fu zărit de ele. Le auzi strigătele scurte, neliniştite, printre care desluşi cuvântul „turc”.

Fusese avertizat că femeile şi copiii de prin părţile acestea se sperie când văd oşteni sau slujbaşi imperiali.

Stătu în loc precum faci atunci când vrei să nu sperii un stol de vrăbii. Încercă să le zâmbească şi reuşi oarecum, pentru că printre femei erau câteva care-l priveau fără frică. Ele îşi vorbiră din nou în limba lor necunoscută, ce părea a fi greacă sau albaneză. La hanul unde dormise cu o seară înainte i se spusese că în ţinuturile acestea satele erau amestecate, greceşti şi albaneze.

„Turc”, „turc”, le auzi din nou vorbind între ele. Păreau a-şi spune:

„Priviţi la turcul de colo!” Sau: „Să plecăm, turcul se uită la noi!” Dar nu, nu spuneau asta, pentru că femeile acelea erau învăţate cu privirile bărbaţilor…

Allah, Allah, exclamă din nou în sinea sa Hadji Milet. Ce-ţi e şi cu ţara asta, în care privirile bărbaţilor se întâlnesc liber cu cele ale femeilor, sub acelaşi cer, fără a se izgoni unele pe altele, încrucişându-se ca acum, când ochii lui de culoarea bobului de cafea aţinteau ochii lor albaştri! Involuntar, se uită în urmă la şirul lung de catâri rămaşi în mijlocul drumului. Convoiul acela avea să pună

— 245 —

lucrurile la punct, să facă ordine, după cum îi spusese cineva înaintea plecării. Se zicea că însuşi Sheh-Ul-Islam tot aşa l-ar fi numit: Convoiul izbăvirii.

Hadji se întoarse către femei şi uită imediat vorbele acelea sinistre.

Zâmbi vinovat şi apoi, cu atenţie, ca şi când ar fi păşit pe sticlă, se apropie de fântână. Femeile şi fetele nu dădură niciun semn de frică.

N-avea arme la el şi nici nu părea agresiv, iar convoiul de catâri îl făcea să pară şi mai paşnic. Ele îi făcură loc la unul dintre jgheaburi şi, când el fu aproape de tot şi se pregătea să se aplece să bea, una dintre femei îi întinse ulciorul. Era tânără şi avea ochii deschişi la culoare, aşa încât bărbatul se miră singur că nu scapă vasul din mână, într-atât de şocat se simţi când li se întâlniră privirile.

— Slavă domnului, zise după ce bău, făcând o plecăciune în faţa tinerei femei. Mulţumesc.

Ea luă ulciorul pe care el i-l întinse cu mâini tremurătoare şi-i zâmbi fără teamă. Îi zâmbiră şi celelalte, pe rând. Hadji Milet se simţi uşor-uşurel, ca şi când ar fi avut trup de pasăre. Nu mai putea să-şi ia privirea de la ele şi în clipa aceea, ar fi vrut să le strige: continuaţi să zâmbiţi, pe Allah, nu mă lăsaţi… O fracţiune de secundă crezu într-adevăr că, dacă ele n-ar mai fi zâmbit, el însuşi s-ar prăbuşi în infern. Senzaţia asta nu ţinu mult. Femeile dădură din cap, dar zâmbetul lor era tot acolo, învăluitor, în jurul lui.

Îl invitară prin semne să-şi răcorească chipul, apoi, la fel de binevoitoare, îi arătară spre catârii ce se apropiaseră de jgheaburi şi se adăpau.

Dacă aţi şti voi ce duc în spate catârii aceia… Dureros ca un fulger negru gândul acesta îi săgetă creierul, dar el îl goni la iuţeală.

Deşi neştiutor în multe, Hadji Milet simţea că nu poate rezista mult în faţa imaginii aceleia. Trebuia să plece până nu devenea agasant, tocmai pentru a nu rupe chiar el vraja.

Îşi dădu încă o dată cu apă pe faţă, se şterse cu batista şi, depărtându-se câţiva paşi de fântână, se plecă în faţa femeilor cu respect şi recunoştinţă. Ele îi zâmbiră din nou, dădură din cap şi-i spuseră ceva, probabil „drum bun”.

Hadji Milet nu fusese niciodată în viaţă atât de fericit. Brusc, lumea îi păru scăldată într-o lumină tulbure. Deşi era trecut de treizeci de ani, el, la fel ca toţi flăcăii şi bărbaţii din ţara lui întinsă, nu cunoscuse iubirea. Se însurase cum se obişnuieşte, fără să-şi cunoască logodnica, avea doi copii şi atât. Se ştie că asta nu-i dragoste, că dragostea vine atunci când femeia are libertatea de a

— 246 —

privi liber lumea şi, dintre toate fiinţele şi lucrurile din jur, ea te alege pe tine.

Hadji Milet se simţea tulburat. Era probabil îndrăgostit de toate femeile acelea laolaltă. Toată viaţa lui nu privise cu atâta alean obraz de femeie ca acum. Din momentul acela trăia parcă într-o altă lume.

Îi zâmbiseră câteva femei. Îl plăcuseră.

Îl încercă o dorinţă năvalnică să cânte şi să chiuie. Privi în jur, grohotiş cât vedeai cu ochii, putea să chiuie cât ar fi vrut. Aşa şi făcu.

Îşi slobozi glasul cu toată forţa, încât, la început, se speriară şi catârii. Cântă ceva tărăgănat, un cântec ale cărui cuvinte le uitase, dar nici că-i păsa de asta. Le înlocui cu vorbe anapoda, pe care le repeta la infinit: Dragostea… în lume… Dragostea… în lume…

Când văzu că răguşeşte încetă. Atunci privi înapoi încă o dată, dar fântâna nu se mai zărea. Avea să ţină minte locul acela şi poate când se va întoarce le va întâlni din nou pe femeile din jurul fântânii. Dar îşi aminti de feregele şi gândul că la întoarcere femeile nu vor mai fi acolo sau vor avea obrazul acoperit îl mâhni o bună bucată de vreme.

Amintirea fericirii era însă prea aproape pentru a-i permite să se gândească la rău şi brusc îşi zise că s-ar putea ca feregelele să nu pătrundă până acolo, că poate se vor dovedi insuficiente, iar el le va întâlni din nou pe balcanicele acelea lângă fântâna binecuvântată.

Hadji Milet vru să cânte din nou, dar în depărtare zări cupolele unui oraş. Era, fără îndoială, reşedinţa paşalâcului în care avea să

predea prima încărcătură de feregele. Pipăi cu mâna stângă

buzunarul unde ţinea listele şi facturile Furnizării şi, în locul cântecului, din piept îi şi refăceau numărătoarea, calculele, totul.

V

Lăsase în urmă şapte oraşe şi mai avea de ajuns în alte unsprezece. O parte dintre catâri nu mai aveau poveri în spinare.

Între timp vremea se stricase, era frig, şi friguroase erau şi depozitele în care stătea ore întregi pentru a-şi preda marfa. De la mulţimea cifrelor îl dureau ochii. Magazioneri bănuitori făceau şi refăceau numărătoarea, calculele, totul.

Ehei, chinuitoare treabă, ofta el adesea. Îi fusese mult mai uşor să

străbată sute de kilometri, decât să le intre în voie acestor funcţionari taciturni.

Când ieşea afară răsufla uşurat. Uneori, când îi rămânea puţin

— 247 —

timp liber, cutreiera niţeluş prin oraşul necunoscut. Vedea femei pretutindeni, la răscruci, în faţa caselor, în târg. Le privea cu ochi osteniţi şi tulburi. Spre deosebire de cele de la fântână, acestea îi provocau acum o amestecătură de impresii. Fericirea de la început lăsa locul unei inexplicabile nervozităţi. Simţea cum le iubeşte şi le urăşte în acelaşi timp, fără să înţeleagă de unde îi veneau asemenea sentimente contradictorii.

Sărmanele de voi, biete nefericite, fiinţe faţă noroc, le căina, cu tristeţe când le întâlnea. Adesea, pe nepusă masă, din adâncul fiinţei lui se ridica un simţământ surd, ce-i înnegura ochii.

N-are să scape niciuna, niciuna, îşi spunea cu disperare. De la treisprezece ani în sus, toate, fără excepţie, vă veţi ascunde obrazul.