— 253 —

fusese convins că adormise, atât de imobil îi era chipul. Nu-i vorba că

le-ar păsa de femei; le iau apărarea pentru că vor să submineze statul. Se ştie că dezmăţul e opera femeilor şi, dacă nu s-ar lua măsuri, stricăciunea şi curvăsăria de aici ne vor năpădi şi pe noi, în Capitală. Femeile şi fecioarele noastre vor vrea să umble descoperite, ca ghiaurele, şi lumea se va prăbuşi în haos.

— Păzească-ne Allah! murmură cel mai bătrân dintre comeseni.

— De acum agitaţia o să se potolească, spuse faţă-lungă. Când femeile au obrazul descoperit, bărbaţii umblă ca scoşi din minţi.

Războaie şi răzmeriţe vor fi mai puţine, pentru că tot femeile învrăjbesc omenirea, aşa cum luna învolburează marea.

— Aurită să-ţi fie gura, zise bătrânul.

— Da, aşa stau lucrurile, urmă faţă-lungă. Toţi vom avea de câştigat din asta. Iar tu, care ai adus feregelele, se întoarse el spre Hadji Milet, ai făcut o treabă pe cinste. Vei avea binecuvântarea femeilor şi aici şi pe ceea lume.

Priviră cu toţii spre Hadji Milet, singurul care nu luase parte la discuţie, crezând chiar că fusese uitat. Vorbiră despre el cu respect, ca şi când ar fi fost eroul zilei. Hadji se îmbujoră la faţă. Nicicând în viaţa lui nu auzise, aşa mulţime de laude, rostite cu atâta consideraţie şi, ceea ce conta mai mult, venite din partea unor oameni atât de luminaţi. Îl numiră nu numai conducător al caravanei statului, neobosit purtător-de-feregele etc., ci cu mult mai mult.

Pentru ei, el era curier al islamului, pacificator, nimicitor al spiritelor rele etc. Hadji Milet se înroşi la faţă din pricina atâtor epitete înălţătoare, dar, mai cu seamă, pentru ingratitudinea lui dinainte, când se aşezase fără chef la masă şi ascultase, cu o şi mai mare indiferenţă, discuţia lor referitoare la feregele. De unde-i proveniseră

oare nervozitatea şi încăpăţânarea aceea prostească? Voise să se ridice şi să plece de la masă, să dea cu piciorul norocului, instigat, fireşte, de diavol. Pentru că numai diavolul putuse să-i şoptească la ureche să părăsească masa aceea, pe care soarta însuşi i-o scosese în faţă, locul unde şedea acum împreună cu preaînalţii şi preaînţelepţii lui comeseni.

Diavolul şi femeile… Iată ce-i făcuseră chipurile lor descoperite.

Zile întregi îi stricaseră tihna sufletească, îl torturaseră, îl supuseseră

îndoielii. Gândurile negre îi străbătuseră cugetul asemeni fulgerelor iadului ce-l mână pe om la pieire.

Ce bine că marele sultan acoperea acum acele gâturi, guri şi ochi îngereşti, ce însemnau de fapt sfârşitul lumii. Chiar şi el însuşi, Hadji

— 254 —

Milet, la prima întâlnire cu obrazurile lor descoperite fusese cât pe ce să-şi afle pierzania. Pusese la îndoială decretul împărătesc, se aflase în pragul revoltei contra statului al cărui slujbaş conştiincios era.

Allah să mă păzească, îşi spuse. Allah îl păzise, într-adevăr. Chiar când se afla dinaintea hăului îi scosese în cale hanul acesta şi masa aceasta sfântă, aducătoare de linişte. Cum va ajunge acasă va merge în pelerinaj la Vechea Teqe, apoi la mormântul lui Dervish Ali ca să

se purifice de rău. O să-şi facă conştiincios rugăciunile şi n-o să mai lipsească de la spălatul ritual, ca orice bun musulman.

Târziu de tot, comesenii se duseră la culcare. Noapte bună, îşi urau unul altuia cu palma lipită de piept. Noapte bună, răspundea Hadji Milet, cu vocea plină de căinţă.

Fericit, eliberat de îndoieli, urcă în camera lui. Înainte de a adormi se rugă mai mult ca de obicei, murmurând vechi rugăciuni pe care nu le mai rostise de ani şi ani şi, cu toate acestea, dormi prost. În vis îi apărea întruna o lună gălbuie, ce zgâria şi însângera spinarea mării. Se trezi de două-trei ori, zise „Allah să mă păzească!” şi adormi din nou. Dimineaţă avea capul greu ca plumbul.

VIII

Vremea se răcea mereu, iar cerul părea zi de zi tot mai înalt, ca şi când ar fi vrut să se rupă complet de necazurile omenirii.

Hadji Milet lăsa în urma sa unul după altul oraşele şi satele Albaniei. Uşuraţi de poveri, catârii mergeau acum mai repede, străji care să le încetinească înaintarea nu mai aveau, iar el, el însuşi parcă zbura pe aripile cugetului său curat.

Mai întâi la Durres, apoi la Elbasan şi mai ales la Ohrida băgă de seamă că pe străzi nu mai erau atât de multe femei. Probabil că

decretul începuse să fie aplicat. Simţi o înţepătură uşoară în inimă.

Îşi închipuise, naiba, ştie de ce, că aceasta se va întâmpla mai târziu, după ce el va ajunge acasă, fără a trebui să fie martor la eveniment.

Se înşelase însă. Şi era logic ca în oraşele acestea, pe care el le străbătuse printre cele dintâi, decretul trebuia să fie aplicat mai repede.

Cu cât mergea mai departe, cu atât mai puţine femei vedea.

Toamna asta va fi fără femei. Şi iarna la fel. Şi apoi, toate iernile şi verile ce vor urma.

Hadji Milet încercă să-şi alunge asemenea gânduri, dar nu reuşi.

— 255 —

Lumea îi părea cernită şi rece ca şi când soarele ar fi dispărut de pe cer. Totul încremenise în loc. Chiar şi puţinele femei ce apăreau ici-colo păreau abulice. Bărbaţii erau şi ei la fel de trişti. Îngheţul şi amărăciunea se pogorâseră asupra lor.

Hadji Milet simţi, că-l cuprinde din nou acea nelinişte de care scăpase cu greu. În zadar încerca să-şi amintească cuvintele rostite de comesenii săi la hanul din Shkedra. Iar ei îi apăreau îndepărtaţi şi vagi precum morţii în vis.

Ori de câte ori zărea pe străzile vreunui oraş femei sau fete descoperite, îşi zicea că acestea sunt ultimele de pe faţa pământului.

Şi dacă va mai veni din nou cu catârii, săi pe aici n-avea să le mai întâlnească deloc. Oamenii se întristează când trandafirii mor sau pier zambilele, le regretă dispariţia de câteva luni. Dar dacă li s-ar spune: veniţi şi plângeţi trandafirii pentru că acesta e ultimul lor anotimp, Allah a hotărât să nu-i mai prăsească pe pământ, cum ar fi?

Iată cum îşi închipuia acum absenţa femeilor. Putea să mai treacă

pe aici încărcat cu covoare şi cu aur, ele nu-i vor mai ieşi în cale. Le vor înghiţi tenebrele nopţii. Şi noaptea aceea venise călare pe catârii săi.

Uneori, Hadji Milet încerca să-şi alunge tristeţea spunându-şi că

nu el plănuise decretul acelei, el era doar un slujbaş mărunt, un simplu mesager care făcea doar ceea ce i se poruncea. Dar argumentele ce-i colcăiau în creier erau departe de inima lui. O voce interioară îi şoptea: n-ai fost ales întâmplător tocmai tu să le aduci nefericirea. În cugetul lui, neînvăţat cu astfel de chinuri, vina lua proporţii uriaşe. Era aducătorul tristeţii, cel ce trăsese peste sate şi oraşe perdeaua cernită; el, diavol cu chip omenesc, balaur ce înghiţise luna, el, mesager al tristeţii. Ura femeilor îl va urmări veşnic. Să fugă, să părăsească cât mai repede ţinuturile acestea, altfel vor afla cine este şi în ce scopuri venise, îl vor prinde şi-l vor ucide.

Şi, chiar dacă nu-l vor ajunge, blestemul lor îl va urmări mereu.

Aşa cugeta, în vreme ce privea cu sufletul îndurerat hornurile caselor pe lângă care trecea. Acolo, în cele douăsprezece limbi ale Balcanilor nu se mai vorbea decât despre acelaşi lucru: aplicarea decretului împărătesc. Lumea întreagă se cutremura de groază.

Într-o zi, pe când se legăna moţăind în şa, avu brusc o strângere de inimă. O coastă de grohotiş albea la picioarele lui. Da, era chiar în locul unde cântase cât îl ţinuseră bojocii când trecuse pentru prima

— 256 —

oară. Şi uite, mai încolo, fântâna cu jgheaburi. Aici se întâlnise cu ele… În jurul ei, acum, nu se zărea ţipenie de om. Totul era cenuşiu şi lipsit de viaţă.

Coborî de pe catâr şi se apropie cu paşi şovăielnici. Niciodată n-ar fi crezut că o fântână, la fel ca ogorul sau via nelucrată, poate da o senzaţie de părăsire. În jurul ei persista o răceală ciudată, cum nu mai simţise în preajma altor fântâni, un frig de moarte.

Renunţă să mai bea şi privi în dreapta şi-n stânga ca şi când ar fi aşteptat reapariţia femeilor. Apoi, fără voie, şi le închipui venind agale, acoperite cu feregea, distante şi străine, şi în forul său interior urlă: nu! Mai bine să nu veniţi deloc, decât aşa, ca nişte jalnice fantome.

Întoarse spatele fântânii şi o porni mai departe în fruntea convoiului. Nu făcu nicio sută de paşi şi, deodată, tocmai când se aştepta mai puţin, când credea că răul trecuse, îl podidi un plâns cu suspine cum nu plânsese niciodată. Lăsă lacrimile să-i curgă şi nu făcu nimic pentru a se stăpâni, gândind doar că, din fericire, catârii nu pricepeau ce e cu el.

Mergea înainte spre răsărit. Împărăţia femeilor rămăsese în urmă.

De aici încolo începea domeniul secular al feregelei. Nici femei cu obrazul descoperit, nici gânduri rebele. El, însă, pătrundea acolo ca un fur. Allah să mă aibă în paza lui, îşi repetă de câteva ori. Apoi gândurile i-o luară iarăşi razna ca luate de un vânt turbat. Îi trecu prin cap tot ceea ce văzuse şi auzise în ultima vreme şi, deodată, strigă nestăpânit: