Bărbatul simţi aceeaşi mireasmă cunoscută şi îşi reţinu cu greu un geamăt. Nutrea o ultimă speranţă că suferinţa ei avea să se sfârşească. Aştepta de la ea un geamăt oricât de uşor, o şoaptă. Dar ea rămase la fel tăcută şi tristă de o tristeţe aparte, pustie, precum un câmp semănat eu stele. O, doamne, făcu el. Ce se întâmplă cu
— 207 —
mine?
Era o zi nehotărâtă, senin şi nori deopotrivă. Caii tropăiau uşor pe drumul aşternut în parte cu pietriş. Acesta era Drumul Crucii.
Înapoia ferestrelor trăsurii se derula un peisaj repetat de zeci de ori.
Doar că acum, ici-colo, când mai aproape şi când mai departe, tabloul se mai limpezise. Zăpada începuse să se topească de jos, de unde se întâlnea cu pământul, păstrând deasupra o crustă murdară
ce dispărea la urmă.
— În cât suntem azi? întrebă Diana.
Puţin mirat, el o privi o clipă înainte de a-i răspunde.
— În unsprezece aprilie.
Ea vru să spună ceva. Zi, o îndemnă el în sinea sa. Vorbeşte, te rog, o ultimă speranţă îl învălui precum un abur cald. Zi ce vrei, numai zi.
Buzele ei, pe care le urmărea într-ascuns, se mişcară iar pentru a alcătui, poate într-o nouă formă, fraza nerostită.
— Îţi aminteşti de munteanul pe care l-am întâlnit în ziua în care mergeam la prinţ?
— Da, spuse el, îmi amintesc. Fireşte.
Ce-i cu acest „fireşte”, complet fără rost? Pentru o clipă îi fu milă
de propria sa persoană. Şi nu pricepea de ce. Poate pentru iuţeala cu care încerca să întreţină discuţia. Poate pentru altceva, ce nu reuşea să descopere.
— Răgazul i se sfârşea pe la mijlocul lui aprilie, nu?
— Da, zise el, cam aşa ceva. Ba nu, chiar la mijlocul lui aprilie.
— Nu ştiu cum de mi-am amintit, spuse ea, nedezlipindu-se de la geam. Nu ştiu.
Nu ştiu, repetă el în forul interior. Cuvintele îi părură fatale, ca nişte mărgele otrăvite. Undeva, în afundul fiinţei lui se abătea să
răzbată la suprafaţă un val de supărare. Nu cumva faci toate astea degeaba? Degeaba, doar ca să mă chinuieşti? Nu? Dar valul supărării se retrase la iuţeală.
De câteva ori în ultimele zile ea întorsese capul cu nerăbdare pentru a-i privi pe muntenii pe lângă care trecea trăsura. Într-un rând, el crezuse că gestul ei era menit a-l descoperi pe tânărul de la han, dar constatarea aceasta i se păru complet ridicolă. Şi acum, când ea întrebă despre el, i se păru la fel.
Oprirea bruscă a trăsurii îi întrerupse şirul gândurilor.
— Ce e? întrebă, neadresându-se cuiva anume.
Surugiul, care coborâse, apăru imediat în faţa ferestrei. Făcea un
— 208 —
semn spre drum. Doar atunci Besian Vorps zări o ţărancă bătrână pe jumătate aşezată, pe jumătate întinsă în drum. Femeia privea către ei şi spunea ceva. Besian Vorps deschise portiera.
— E o bătrână, acolo, pe drum, care zice că nu poate să se mişte, îi explică surugiul.
Besian Vorps coborî şi, după ce făcu câţiva paşi pentru a-şi dezmorţi picioarele, se apropie de bătrâna care gemea şi-şi ţinea genunchiul cu mâinile.
— Ce ai, mamă? o întrebă Besian.
— Of, cârcel blestemat, făcu ea. Toată dimineaţa am zăcut aici, fiule.
Era îmbrăcată în straie de pânză cu lucrătură de mână, ca toţi locuitorii din ţinut, şi de sub broboadă îi ieşea un smoc de păr cărunt.
— Toată dimineaţa am aşteptat să treacă vreun creştin care să mă
ajute să mă urnesc.
— De unde eşti? o întrebă surugiul.
— Din satul de acolo. Bătrâna arătă cu mâna undeva, înainte. Nu-i departe, chiar pe drumul ăsta.
— Te luăm în trăsură, zise Besian.
— Mulţumesc, fiule.
O ridică împreună cu surugiul, ţinând-o cu grijă de subsuori şi o duseră la trăsură. Din spatele geamului, Diana îi urmărea cu atenţie.
— Ziua bună, fată, spuse bătrâna când fu în trăsură.
