Se vor celebra toate ceremoniile necesare, ospeţele şi celelalte, fără

economie nici de strădanii şi nici de bani. Toate cheltuielile vor fi suportate de casieria imperiului.

Preşedinte al comisiei centrale a serbării este numit Muhardar Ali Ogllan-Paşa. Membrii comisiei centrale, şefii subcomisiilor, ca şi membrii acestora vor fi numiţi prin ordin special.

Mahmud II, Calif şi Mare Iman, suveran al lumii.

(Copiat de umilul rob al lui Allah, Ibrahim.)

Invitaţiile, cu pecetea şi însemnele împărăteşti, au fost pregătite în birourile Protocolului Imperial. Numai cu întocmirea textului s-au ocupat zile întregi o mulţime de dregători de toate rangurile. Din birourile Protocolului, textul a fost transmis la Ministerul de Externe şi de acolo la palatul Sheh-Ul-Islamului, unde avea să i se dea ultima aprobare. Textul, însoţit de observaţiile funcţionarilor de aici, s-a întors din nou la Ministerul de Externe care, la rândul său, l-a restituit Protocolului. Abia acum cele cinci sute de invitaţii au fost trimise la Palatul Peceţii şi Decretelor, pentru a fi completate.

Scrierea invitaţiilor s-a dovedit a fi lucrul cel mai greu. Pentru a completa în ele numele şi titlurile oaspeţilor au lucrat circa şaptezeci de funcţionari. Dificultăţile ce apăreau la fiecare pas au fost în câteva rânduri enorme, în fiecare zi, dregătorii de la Palatul Peceţii şi Decretelor alergau de la birourile Protocolului la Arhiva Centrală şi de la Arhiva Centrală la Ministerul de Externe. Cu toate acestea treaba

— 265 —

mergea anevoie. Deşi în Marele Registru al Protocolului, printre cei 11.603 de înalţi funcţionari ai imperiului figurau şi 497 de albanezi, lucrul acesta nu servea aproape la nimic. După patruzeci de ani de războaie şi tulburări în Albania, uitarea, depărtarea şi ruperea relaţiilor produseseră mari încurcături. Majoritatea covârşitoare a şefilor albanezi nu mai participau demult la ceremoniile din Capitală.

Unii, luaţi de şuvoiul evenimentelor, îşi pierduseră urma, o parte căzuseră în luptă sau muriseră, alţii dispăruseră îndărătul negurilor din ţara lor. Pentru toate aceste motive, birourile Protocolului Imperial şi, mai ales, sectorul Marelui Registru, care se ocupa de elita împărăţiei, nu mai sperau să-i regăsească. Când şeful sectorului, Qogo Feizullah-efendi a primit poruncă să întocmească lista de invitaţi, a avut un atac de inimă. Totuşi, subalternii săi s-au pus pe treabă cu zelul pe care ţi-l dă disperarea. Cu vechea listă în mână, câţiva dintre ei şi-au petrecut ore întregi la Palatul Peceţii şi Decretelor pentru a căuta în mulţimea de proclamaţii, ordine şi tot felul de alte documente vreun nume de pe listă. Alţii făceau acelaşi lucru în birourile Ministerului de Război, în redacţiile marilor gazete din Capitală şi în sălile Arhivei Centrale.

În final, din lista de nume, au reuşit să dea de urma unui mic grup dintre cei căutaţi. Despre ceilalţi nu se ştia aproape nimic. Şi asta pentru că de multă vreme nimeni nu înscrisese pe liste numele noilor şefi, ce-i înlocuiseră pe cei morţi sau dispăruţi.

După două săptămâni de căutări zadarnice s-a hotărât să fie trimişi curieri speciali în Albania care să verifice la faţa locului numele şi funcţiile actualilor căpetenii. Nenorocirea e că, în decursul celor patruzeci de ani ce năruiseră marile paşalâcuri din Albania, se ridicaseră alte zeci de paşalâcuri mai mici şi mult mai multe ţinuturi şi comune libere, care nu recunoşteau puterea centrală. Toţi cârmuitorii acestora, deşi iertaţi prin amnistia generală, se ţineau departe de Capitală, iar numele lor erau complet necunoscute în birourile Protocolului. Albania… oftau funcţionarii de la Protocol, bându-şi salepul în dimineţi reci la etajul întâi al instituţiei lor sumbre, să nu dea Allah să ai de-a face cu ea. Acolo, numele şi titlurile cad mai des ca frunzele toamna.

În timp ce aşteptau întoarcerea curierilor, sosi al doilea ordin de la cancelaria sultanului, care cerea grăbirea pregătirilor pentru viitoarea serbare. Atunci, de voie, de nevoie, subalternii lui Qogo Feizullah-efendi completară lista şi, aşa inexactă cum era, cu inima îndoită, o prezentară iar la Palatul Peceţii şi Decretelor.

— 266 —

Fuseseră scrise aproape jumătate din invitaţii, când curierii începură să se întoarcă unul după altul. La sfârşit de tot, după

sosirea ultimului, se văzu că noile informaţii aduse de curieri nu corespundeau deloc cu ceea ce fusese scris pe invitaţii. Ca şi când acolo, în îndepărtata Albanie, un vânt turbat răscolise totul: nume, ranguri, evenimente.

Atunci, şeful birourilor Protocolului se întâlni în secret cu agaua de la Palatul Peceţii şi Decretelor şi cu ministrul de externe pentru a analiza situaţia. Deciseră tustrei ca, fără a-l mai înştiinţa pe suveran, să înlocuiască invitaţiile deja scrise cu altele noi. Aşa se şi făcu.

Muncind zi şi noapte, fără preget, totul fu refăcut. Se gândiră o vreme cum să procedeze cu vechile invitaţii. Era interzisă păstrarea unor astfel de documente, iar arderea lor era chiar condamnabilă, pentru că purtau pecetea sultanului. Hotărâră atunci să le taie în bucăţi, smulgând pecetea, după care să le distrugă. Treabă extrem de istovitoare, pentru că cei trei fură obligaţi să acţioneze singuri, neştiuţi de nimeni, ministrul de externe, şeful Protocolului şi agaua Peceţii şi Decretelor. Cartonul invitaţiilor era greu, foarfecele se înţepeneau, îi dureau mâinile, degetele li se chirceau ca prinse de cârcei; erau cumplit de nervoşi. Din când în când zvârleau foarfecele şi încercau să taie cu un cuţit. La început le străpungeau într-un punct, după care le sfâşiau în două şi în patru. Ministrul de externe a bolborosit tot timpul: Allah, Allah. La sfârşit când totul se termină, era galben la faţă cum e ceara.

Patruzeci de curieri porniră din Capitală spre Albania cu invitaţiile împărăteşti. Potcoavele cailor lor tropăiră dis-de-dimineaţă

străbătând străduţele de la periferie acoperite cu brumă, fărâmiţând pojghiţa subţire de gheaţă ce acoperise băltoacele de pe drum.

Grupul masiv de curieri, înveşmântaţi în uniformele negre de serviciu, parcurse în patru zile drumul euro-asiatic. Părea un nor de furtună străbătut de fulgerele adormite ale tighelelor roşii ce le împodobeau mantăile.

Satele şi oraşele prin care treceau răsunau de ecoul galopului lor, iar dregătorii din sangeacuri, paşalâcuri şi chiar din vilaiete răsuflau uşuraţi văzând că norul acela negru trecea mai departe, spre alte ţinuturi.

Goniră aşa, ca o negură călătoare, până la hotarele Albaniei. Acolo se împărţiră în grupuri mai mici şi apoi se răzleţiră din nou, până ce fiecare dintre ei rămase singur şi călători mai departe spre reşedinţa

— 267 —

celui căruia îi era adresată invitaţia.

Unii dintre ei ajunseră la destinaţie călare, alţii îşi continuară

drumul pe jos, cu barca, ba chiar şi cu schiurile, sus, în munţi.

Distribuirea invitaţiilor ţinu câteva zile. În fine, peste o săptămână

şi jumătate, curierii începură să se întoarcă unul după altul în Capitală. Din cele 497 de invitaţii fuseseră înmânate 493. Patru mesageri nu se mai întoarseră. Unul dintre ei fu găsit mort într-un han vechi, cu nume ciudat „Hanul celor doi Robert”, un altul intră

într-o zonă ciumată şi dispăru acolo cu invitaţie cu tot, alţi doi se rătăciră (despre unul se credea că fugise în ţinuturile creştine, despre celălalt nu se mai află niciodată nimic).

În vreme ce pregătirea şi distribuirea invitaţiilor se desfăşurau precipitat, Muhardar-paşa făcu publică alcătuirea comisiei centrale a serbării, în care, pe lângă cei şase membri, mai făceau parte şi preşedinţii subcomisiilor. Acestea, la rândul lor, erau în număr de cinci: subcomisia politică, ce avea să se ocupe de negocieri, să

pregătească discursurile, proiectul acordurilor, comunicatul final etc.

În fruntea acesteia fu pus un funcţionar superior de la Ministerul de Externe, Delikalibash-bey. Subcomisia de agrement era condusă de Bandill-aga. Subcomisia a treia, în frunte cu Alaga Gujvabmerovici, urma să se îngrijească de asigurarea mâncării şi băuturii, ca şi de organizarea ospeţelor şi meselor festive. Subcomisia de cazare a oaspeţilor era condusă de Hadji Hazer şi ultima, subcomisia de ceremonii şi întâlniri oficiale, avea în frunte pe Nuh-efendi, un bătrân dregător de la birourile de Protocol.

Văzând alcătuirea comisiei, toţi fură de acord că întrunea slujbaşi tot unul şi unul, cu experienţă, care mai participaseră la asemenea evenimente dictate de interesele statului.

Imediat după aceasta, comisia centrală se întruni pentru prima oară, iar Muhardar-paşa ţinu un discurs important. După o scurtă

prezentare a relaţiilor cu Albania de la începuturile lor şi până azi, când greşelile reciproce (chiar aşa le numi, cu un termen nou, nemaiutilizat vreodată), deci, când greşelile reciproce provocaseră

adesea neînţelegeri (atenţie!) stropite cu sânge, paşa vorbi despre dorinţa Porţii Sublime ca în raporturile cu Albania, de acum înainte, să se instaureze o epocă nouă, de pace. Aceasta este singura politică

adecvată intereselor statului osman, urmă el, şi guvernul imperial este hotărât să o aplice cu multă consecvenţă. Există şi dintre aceia care nu vor să înţeleagă acest lucru, zise apoi paşa, aruncând o

— 268 —

privire ameninţătoare spre cei prezenţi, există unii care consideră

prea îngăduitoare atitudinea ocârmuirii faţă de Albania, dorind poate o permanentă stare de război cu această ţară… Vorbitorul îşi miji ochii ca şi când ar fi vrut să pătrundă cât mai adânc în cugetul fiecăruia. Aceştia trebuie să ştie dar, ca şi toţi ceilalţi instigatori, că

guvernul va pedepsi cu străşnicie pe oricine încearcă, pe faţă sau într-ascuns, să submineze pacea cu Albania.

Apoi vorbi despre serbare şi toţi răsuflară uşuraţi. Chipul bucălat şi zâmbitor al lui Muhardar-paşa se potrivea mult mai bine cu partea din discurs referitoare la ospeţe şi distracţii, decât cu ameninţările şi vorbele grele. El spuse că serbarea va fi măreaţă, cum nu se mai văzuse nicicând; vorbi apoi despre bunăvoinţa şi generozitatea pe care Poarta va trebui să le arate, avertiză ca nimeni să nu le ia drept semne de slăbiciune, pomeni despre tratativele ce vor însoţi ceremoniile, astfel încât nicio problemă, fie ea politică, economică sau culturală, să nu rămână nerezolvată, viitor măr al discordiei. Printre altele, paşa repetă în două rânduri că inaugurarea festivităţilor va avea loc pe 31 martie, termen ce nu poate fi anulat deoarece are un caracter simbolic.

La sfârşit, în liniştea generală, spuse că fusese primit de suveran în urmă cu o zi şi că acesta îi dăduse de înţeles că pentru bunul mers al lucrurilor aveau să răspundă in corpore cu capul. Şi Muhardar Ogllan-paşa îşi duse palma în dreptul gâtului. Gestul acesta, pe care-l făcu simplu, precum îl fac zilnic bărbierii şi cafegii, păru că stinge în ochii lor făcliile sărbătoreşti ale ceremoniilor şi aprinde zeci de lumânări minuscule, tremurând înfricoşate în beznă.

Întrunirea se încheie la fel cum începuse, în linişte. Nu întrebă

nimeni nimic, nimeni nu ceru lămuriri.

II

Oraşul N. cu case scunde şi răsfirate, deşi era un oraş mare, se întindea mohorât şi tern pe o coastă de deal. Vârfurile minaretelor, cupola băii publice şi turnul ceasului, punctele sale cele mai înalte, se înălţau trist spre cer sub picăturile mărunte ale ploii. Vara, în zilele de caniculă, sau primăvara ele păreau că scapă atenţiei oamenilor şi, fără îndoială, pierdeau câte ceva din aparenţa de înălţime şi masivitate. Dar, odată cu apariţia zilelor umede ale toamnei, cu bulucirea norilor, cu plecarea păsărilor călătoare, ele, la

— 269 —

fel ca şi cu un an în urmă, îşi reluau locul sub orizontul cenuşiu, masive, recâştigându-şi autoritatea pierdută. Iar oamenii păşeau pe sub zidurile lor cu un uşor simţământ de vinovăţie, spunându-şi: Allah, a mai trecut un an.