Cineva urca scara. Era surugiul, care aducea valizele. Privindu-l cu un zâmbet distrat, Besian îşi zise că toţi oamenii aceia ce urcau şi coborau scara cu lemne, geamantane şi genţi nu făceau altceva decât să contribuie la fericirea lui. Simţea că nu poate sta în loc.
— Mergem să bem o cafea până se încălzeşte apa? o întrebă.
— Cafea? Cum vrei tu, spuse Diana, Poate c-ar fi bine să ne plimbăm un pic. Mă simt tare ameţită de drum.
Nu peste mult timp coborâră scara de lemn scârţâitoare şi Besian îi spuse hangiului să aibă grijă de foc pentru că ei doreau să se plimbe puţin.
— Cu ocazia asta vreau să ştiu dacă aveţi vreun loc mai acătării pe aici, ceva care merită să fie văzut.
— Ceva mai acătării? Hangiul dădu din cap că nu. Nu, domnule, de jur-împrejur e aproape pustiu.
— Aşa?
— Da. Doar… Staţi un pic. Sunteţi cu trăsura, nu? Atunci, e altceva. La o jumătate de oră de aici. Cel mult trei sferturi de oră, dacă bidiviii sunt obosiţi, se află Ujebardha de Sus, cu lacurile alpine.
— Ujebardha de Sus, e la jumătate de oră de-aici? întreba Besian mirat.
— Întocmai, domnule. Jumătate, cel mult trei sferturi de oră.
Străinii care s-au întâmplat să treacă pe-acolo n-au scăpat ocazia s-o vadă.
— Tu ce spui? se întoarse Besian către nevastă-sa. Deşi suntem plictisiţi de călătoria în trăsură, merită totuşi să vedem satul ăla. Şi mai ales faimoasele lacuri.
— Mi le amintesc de la lecţiile de geografie, spuse ea.
— Acolo e un aer minunat. Şi pe urmă, până ne vom întoarce, în cameră va fi cald… Se întrerupse pentru a o privi în ochi într-un fel aparte.
— Mergem, acceptă ea.
Hangiul ieşi să-l strige pe surugiu, care se ivi repede cu o expresie oarecum nemulţumită pe faţă. Trebuia să înhame iar caii abia deshămaţi. Dar nu protestă. Urcând în trăsură, Besian îi aminti încă
o dată hangiului să aibă grijă de foc. În clipa când trăsura smuci
— 216 —
înainte, îi trecu prin cap că poate greşise renunţând atât de lesne la camera găsită cu greu, dar se linişti imediat spunându-şi că, după o plimbare plăcută, Diana se va simţi negreşit bine dispusă.
După-amiaza răspândea o lumină calmă peste ţarini. Nuanţa purpurie a cerului, provenind cine ştie de unde, dădea impresia că
este mai cald decât era de fapt.
— Ziua creşte, zise el, iar în sinea sa se întrebă: de ce-oi fi spus aşa? Noroc cu timpul ăsta… Zilele-s mai lungi de-acum.
Cuvinte rostite de nenumărate ori, mijlocul cel mai sigur de a întreţine o discuţie cu cineva de-abia cunoscut. Nu cumva oare îşi deveniseră atât de străini încât să ajungă să ceară ajutorul unor astfel de banalităţi? Ah, destul, îşi porunci singur, ca şi când s-ar fi trezit dintr-un coşmar. Nici vorbă de aşa ceva.
Ujebardha de Sus li se dezvălui mai curând decât se aşteptau.
Casele de piatră păreau acoperite cu muşchi. Zăpada nu se topise peste tot, iar pământul părea şi mai negru în vecinătatea ei.
Trăsura îşi urmă drumul către lacuri fără a trece prin sat. Când cei doi coborâră, auziră bătând clopotul bisericii. Diana se opri cea dintâi. Se întoarse căutând dincotro veneau sunetele, dar biserica, nu se zărea. Doar peticele negre de pământ, alternând dramatic cu porţiunile de zăpadă netopită se înfăţişau privirilor ei în locul bisericii. La le întoarse spatele şi se sprijini de umărul lui. Se apropiară de unul dintre lacuri.
— Câte sunt în total? întrebă Diana.
— Mi se pare că şase.
Păşeau peste stratul gros de frunze cafenii, alcătuit din generaţiile întregi de frunze ale anotimpurilor trecute putrede, lovite parcă de-o boală nobilă. Sub greutatea trupului ei, Besian simţi că nevastă-sa ar fi vrut să-i spună ceva. Foşnetul frunzelor sub picioare îi uşura singurătatea.
— Iată şi celălalt lac, zise ea deodată, arătând spre sclipirea lichidă
ce apăruse printre brazi şi, chiar în momentul în care el întorsese capul într-acolo, continuă: Cu siguranţă că tu, Besian, vei scrie frumos despre Rrafsh.
El se cutremură ca şi când l-ar fi împuns cineva în spate. Strigătul
„cum?” i se opri în gâtlej. Nu, mai bine să nu audă din nou întrebarea. Avu impresia că o potcoavă incandescentă îl loveşte în frunte.
— După călătoria asta, urmă ea pe un ton calm, e firesc… ceva mai aproape de…
— 217 —
— Desigur, făcu el, desigur.
Potcoava fierbinte se mai afla încă pe fruntea lui. O parte din enigmă i se dezvălui… Puţin din misterul tăcerii… În realitate, enigma nici nu existase… Aproape că ştia, aproape că aştepta ca ea să-i ceară lucrul acesta înainte de prima noapte a renăscute lor iubiri, ca o răsplată a înţelegerii, a pactului…
— Te înţeleg, Diana, spuse, având în glas o stranie oboseală, fireşte că-mi este grozav de greu, dar te înţeleg…
— Ce minunăţie, îl întrerupse ea. Ce bine am făcut venind aici.
Bărbatul păşea fără a privi în jur şi astfel ajunseră la cel de-al doilea lac, după care se întoarseră. Pe drum el îşi reveni şi gândul îi zbură tot mai năvalnic la camera călduroasă şi la soba ce-i aştepta la han.
