Stolurile de păsări zburau de la minaret la cupola băii şi de acolo la turnul cu ceas. Uneori, găinaţul lor, căzând pe lângă cadranul ceasului, împroşca, împins de vânt, acele şi desigur că le îngreuna, ceea ce făcea ca îngrijitorul turnului, Mulla Muhibi, să se urce o dată

pe săptămână până în vârf, blestemând tot neamul păsăresc, care-şi bate joc de orice şi se găinăţează unde nici prin gând nu-ţi trece.

Ceasul din vârful turnului era vestit în tot ţinutul dimprejur, dar nu pentru calitatea sau dimensiunile sale, ci prin faptul că era unicul care măsura timpul conform sfintelor legi islamice. De aici până la hotarele împărăţiei nu mai existau asemenea ceasuri, iar dincolo de fruntarii, în Europa creştină, se foloseau alt soi de ceasuri, cu orele aşezate pe dos, după cum totul e de-a-ndoaselea în ţinuturile ghiaurilor. Cei care umblaseră pe acolo povesteau, printre altele, şi despre ciudăţenia ceasurilor. Acolo, în locul dimineţii e seară, amiaza e miez de noapte, toate sunt cu susul în jos, ziceau ei, iar ascultătorii, îngroziţi, făceau: nţ, nţ, nţ, pe Allah, bine că ne-am născut musulmani.

În oraşul N. oamenii se supuneau legilor statului şi celor sfinte. Şi, în general, era linişte şi pace. Poate şi pentru aceasta oraşul a fost ales drept locul în care avea să se încheie pacea cu albanezii. Aşezat între Albania şi vechile paşalâcuri musulmane, el n-a fost socotit niciodată un măr al discordiei în confruntările dintre vilaiete sau popoare. Într-adevăr, oraşul acesta n-a cunoscut evenimente tragice sau sângeroase, ba chiar s-ar putea spune că aici nu se întâmpla aproape niciodată nimic. Pentru că aici nimic nu-ţi răscolea amintirile, nici cronicile sale, nici maidanele, nici străzile şi nici versurile compuse prin cafenele. Astfel încât, când în Capitală s-a răspândit zvonul că festivităţile împăcării vor avea loc în N., şi-au spus cu toţii că un oraş mai potrivit nici n-ar putea exista. Ba dimpotrivă, localitatea aceasta merita demult o asemenea serbare, ca răsplată pentru liniştea şi răbdarea cu care aşteptase evenimentul.

Prima care a ajuns în N. venind din Istanbul a fost subcomisia de cazare, condusă de Hadji Hazer. Acesta era un bărbat tuciuriu şi voinic, care până atunci se ocupase îndeosebi de caii şi grajdurile împărăteşti. Din acest sector fusese trecut în funcţii ce aveau de-a

— 270 —

face cu oamenii, iar avansarea lui din treaptă-n treaptă se desfăşurase încet, dar sigur. Să-ţi începi cariera la cai e cel mai bun lucru cu putinţă, spunea el uneori jumătate în glumă, jumătate în serios, pentru că în grajd n-ai timp de marafeturi. Toţi cei ce-şi frâng gâtul pe scara socială, le mărturisea Hadji Hazer prietenilor, o păţesc din pricina intrigilor foştilor colaboratori, care nu pot suporta ca unul de-al lor să fie promovat, iar ei nu.

Spre uimirea lui şi a amicilor lui, toate celelalte posturi importante ce-i fuseseră încredinţate în ultimii ani aveau o oarecare tangenţă cu grajdurile şi cu caii. Uite, şi de astă dată, când i se încredinţase o sarcină mai de răspundere ca tot ce avusese până atunci, deci, şi de astă dată, o parte din îndatoririle sale, ca să nu spunem jumătate, erau legate de cai. Şi nu de orice fel de cai, ci de caii celor cinci sute de căpetenii din Albania, cu siguranţă la fel de nărăvaşi şi de greu de îmblânzit ca şi stăpânii lor.

Ştiind că este persoana cea mai importantă câtă vreme celelalte subcomisii nu-şi făcuseră încă apariţia, Hadji Hazer se preumbla pe străzile şi prin scuarurile din N., trezind curiozitate şi admiraţie ca orice înalt funcţionar sosit cu treburi din Capitală. În scurt timp rezolvă cea mai mare parte din probleme şi asigură locuri de cazare în hoteluri şi hanuri pentru oaspeţi şi caii lor. Controlă cameră cu cameră, dormi în paturile destinate invitaţilor, ţinându-i ca pe jeratic pe hangii şi cercetându-şi atent dimineaţa propriul trup, în încercarea de a descoperi vreo înţepătură de purice sau ploşniţă.

Ţinu chiar şi în grajduri cai de probă şi-i ameninţă pe hangii că se înţelege cu bidivii la fel de bine ca şi cu oamenii şi că va fi vai de ei dacă vor încerca să-l „ducă”, plecând de la premisa că dobitoacele n-au gură să se plângă.

Între timp, sosirea lui Hadji Hazer şi a oamenilor săi în oraş, ca şi onorurile cu care-i întâmpinaseră autorităţile locale, pricinuiră un val de şuşoteli dintre cele mai incredibile. Se zvonea că în N. vor fi organizate mari festivităţi cu ocazia încheierii unei păci (deşi în ultima vreme nu fuseseră războaie), alţii afirmau că N. va fi ridicat la rangul de reşedinţă de paşalâc, sau, de ce nu, de vilaiet, ori poate va deveni centrul administrativ al părţii acesteia de împărăţie. O, nu, să

nu exagerăm, zicea careva, dar celălalt îl contrazicea imediat: Ce vezi exagerat în toate astea? Spune-mi tu un alt oraş la fel de liniştit, de onorabil, un oraş care să fi pricinuit mai puţine griji padişahului ca al nostru? Ascultătorii aprobau din cap gânditori, iar oponentului nu-i mai rămânea altceva de făcut decât să tacă. Au fost zvonuri

— 271 —

chiar şi mai incredibile. Se spunea că însuşi sultanul va vizita ţinuturile balcanice şi că va trece şi prin N. Auzind toate acestea, localnicii făceau nţ, nţ, nţ, şi se grăbeau spre casă, pentru că după

un asemenea zvon oricare altul ar fi fost de prisos.

În vremea aceasta Hadji Hazer se arăta tot mai des prin oraş, ca şi când ar fi vrut să profite la maximum de misterul ce-l înconjura (pentru că misterul, ca orice pe lume, avea să se destrame până la urmă) şi de absenţa celorlalţi dregători.

Şi într-adevăr, peste patru zile sosiră una după alta subcomisia alimentară şi cea de agrement. Prima era condusă de bucătarul-şef Alaga Gujvabmerovici, înalt şi deşirat, cu ochi congestionaţi şi gâtul lung, stacojiu, pe care şi-l îndoia ori de câte ori vorbea sau asculta pe un altul vorbind în turceşte se exprima stâlcit şi dezlânat, amestecând cuvintele cu expresii ciumpăvite, greu de înţeles. Totul părea dizgraţios la omul acesta, dar rămâneai uimit aflând că Alaga cel înalt şi insignifiant ştia să gătească bucate extraordinare, cerute cu insistenţă la toate ospeţele oficiale.

Şeful subcomisiei de agrement, Bandill-aga, cum i se spunea din pricina profesiunii sale (numele adevărat nu i-l ştia nimeni), era unul dintre acei puţini oameni la care numele, munca pe care o fac şi aspectul se potriveau perfect una cu alta, încât, în cazul său, nu se ştia precis dacă îşi căpătase funcţia din cauza înfăţişării sau, din contră, postul primit îi dăduse aerul acela de petrecăreţ şi cele două

însuşiri, împreună, îi atrăseseră porecla cu care era cunoscut. Avea ochii şi sprâncenele negre şi era roşu în obraji (în măsura în care poate fi un brunet), mustaţa în furculiţă, iar în ochi îi stăruia o sclipire jucăuşă. Pomeţii îi erau proeminenţi şi-i trădau aceeaşi bucurie de a-şi trăi viaţa, încât îţi venea să crezi că mai avea o pereche de ochi de o parte şi de alta a nasului. Chefurile cu băutură

şi femei făceau să-i strălucească obrajii la fel ca ochii, dacă nu chiar mai mult. Privindu-l, bănuiai imediat că ai dinainte pe unul dintre cei mai mari cheflii din Capitală, care se iubea, fără îndoială, cu patru-cinci cadâne din haremurile vizirilor, întreţinea legături secrete cu vreo prinţesă sau nevastă de ambasador, se certa, se împăca şi iar se certa din gelozie cu prima dansatoare din Istanbul, Majnur-hanîm, şi care apărea în visele multor tinere domnişoare de peste tot.

Aşa ar fi trebuit să fie, dacă te luai după aspectul său; în realitate, însă, se zvonea că omul trăia liniştit lângă o nevastă scundă şi greoaie, care citea câtu-i ziua de lungă cărţi religioase, iar seara îi

— 272 —

arăta şi lui pasajele mai interesante. Era uimitor cum de rămăsese Bandill-aga atât de cumpătat în mijlocul stricăciunii, prostituţiei şi bolilor lumeşti, sau poate că n-a fost întotdeauna aşa şi s-a potolit după ce le-a trăit pe toate din plin.

Cei trei înalţi dregători, Hadji Hazer, Alaga Gujvabmerovici şi Bandill-aga se arătau prin oraş fie împreună, fie singuri. Erau întreprinzători, fiecare în felul său, şi se agitau permanent. Aveau destule probleme de rezolvat, una mai grea decât alta, încurcături şi surprize, începând cu întocmirea listei felurilor tradiţionale albaneze, despre care specialiştii de la Arhiva Centrală dăduseră păreri contradictorii, şi sfârşind cu programul măscăricilor şi pehlivanilor.

În timp ce Hadji Hazer continua să controleze camerele de hotel şi grajdurile, Alaga Gujvabmerovici gusta din necunoscutele bucate albaneze preparate de ajutoarele sale, striga la ei, îi pocnea cu polonicul în cap, iar Bandill-aga apărea şi dispărea cu iuţeala vântului, lăsând în urmă parfum ameţitor de mosc. Erau apoi sâcâitoarele treburi contabiliceşti, facturi, procese-verbale de predare, goana după oale şi tipsii, contracte pentru carne proaspătă, gheaţă, băuturi etc. O parte din vesela de argint fusese adusă din Capitală, dar era insuficientă. Ca şi artiştii, de altfel. Cafeaua provine chiar din rezervele împărăteşti, se zvonise, iar fructele din India.

Între timp, în oraş zvonurile se amplificau. Acum, cei mai mulţi credeau că padişahul însuşi va poposi în oraşul lor. Vestea le depăşea imaginaţia într-o asemenea măsură, încât nu ştiau ce să

facă; să se bucure sau să se întristeze. Şi ceea ce-i convinsese, definitiv de venirea împăratului fu apariţia, peste câteva zile, a trăsurilor în care se aflau membrii subcomisiei politice şi a celei de ceremonii. Imediat în urma lor, în aceeaşi după-amiază, sosi însuşi Muhardar-paşa.

Caleştile înalţilor oaspeţi străbătură oraşul urmărite de privirile înfricoşate ale localnicilor, asurziţi de duruitul de roţi şi tropotul copitelor. Strânşi unul într-altul, se întrebau dacă nu cumva vinovat de tot zgomotul acesta era caldarâmul străzilor oraşului lor şi, palizi de groază, murmurau: „Apără-ne, Allah!”

Pe straiele călătorilor din Capitală se aşezase praful gălbui-cafeniu asiatic şi cel cenuşiu, greu şi rece european. Nu se afla în toată

împărăţia un drum mai lung decât acesta. Iată de ce, odată ajunşi, fără a-şi îngădui odihna firească, cortegiul trăsurilor, însoţit de autorităţile locale, o porni de la hotel, unde musafirii îşi lăsară

bagajele, către baia oraşului.

— 273 —

Baia era veche, construită în 1605, după cum dovedea placa fixată

deasupra intrării principale: „Pentru tihna trupului şi sufletului, Kodja Sinan Ogllu a ridicat această baie în anul binecuvântat 1013.

Uşor precum. Aburul ridică-se la cer sufletul lui.”

La fel ca toţi cei care intraseră pentru prima oară aici, Muhardar-paşa împreună cu grupul numeros care-l urma se opri dinaintea plăcii, o citi şi apoi intră înăuntru. Administratorul băii îl însoţi înfricoşat, cu mâinile tremurânde.

În curând erau cu toţii dezbrăcaţi; se dădu drumul la abur şi grupul se împrăştie ca în ceaţă. Începură să discute apoi între ei după cum se obişnuieşte la baie, iar glasurile păreau că vin de departe, din tărâmul umbrelor. Aburul se îndesa întruna şi oamenii se strecurau printre palele lui ca-n vis. Încă puţin şi ai fi crezut că, lepădându-şi oboseala, praful şi amorţeala din oase, s-ar fi putut desprinde de trupuri şi s-ar fi înălţat în paradis, după cum scria pe placa de la intrare.

Ghemuit într-un colţ, administratorul băii le asculta vocile bubuind ca nişte tunete sub tavanul jos, tremura din tot trupul, îşi muşca degetele şi se ruga cerului ca apa să nu fie mai rece decât ar fi trebuit, ori să nu alunece careva pe spuma de săpun, ori să nu se înăbuşe vreunul etc.

Când spălatul se sfârşi şi grupul părăsi baia, în faţa intrării acesteia şi pe ambele părţi ale drumului se afla o mare mulţime de oameni. Tăcuţi, localnicii îi priveau pe înalţii oaspeţi urcând în trăsuri şi încercau să distingă din însemnele cusute pe giubele care dintre ei era cel mai mare în rang.

Era frig, cernea o ploaie măruntă amestecată cu lapoviţă, dar oamenii rămaseră pe loc până ce plecă şi ultima trăsură. Se înserase de mult şi fumul de la baie se ridica spre cupa plumburie a cerului în vălătuci stranii, ameninţători.

A doua zi, Muhardar-paşa ţinu o consfătuire scurtă cu ajutoarele sale şi cu şefii celor cinci subcomisii. Imediat după asta, inspectă

rapid locurile în care urmau să se desfăşoare ceremoniile, începând cu hipodromul, unde va avea loc parada militară a garnizoanei din N., şi terminând cu sala convorbirilor oficiale, pe care şeful subcomisiei politice, Delikalibash-bey, o alesese cu scurt timp în urmă dintre cele trei aflate în oraş adecvate unor asemenea scopuri.

În ce priveşte saloanele unde urma să aibă loc recepţiile oficiale, şeful

— 274 —

subcomisiei de ceremonii, Nuh-efendi, după ce văzu în fugă tot ceea ce i se oferi, declară că niciunul dintre saloane nu era corespunzător.

Şi avea dreptate. Să găseşti o sală în care să poarte convorbiri cinci sute de persoane e mai uşor decât să afli una unde aceştia să se poată ospăta.

În timpul inspecţiei (care, ca orice inspecţie, avea un traseu al ei), Nuh-efendi îi dădu lui Muhardar-paşa sugestia ca, drept loc pentru desfăşurarea marilor recepţii oficiale, să fie alese geamiile sau vechile mănăstiri.

— N-am nimic împotrivă, îi răspunse paşa, nimic. Îţi cunoşti mai bine ca oricare altul meseria, Nuh-efendi.

După terminarea inspecţiei, Muhardar-paşa nu ridică glasul şi nici nu porunci să fie careva pedepsit. S-a văzut clar că era îngrijorat de stadiul în care se aflau pregătirile, dar că nu-i păsa că blândeţea dovedită i-ar fi putut ştirbi din autoritate, cum se petrece de obicei în astfel de cazuri. Aruncă o privire rapidă peste registrele de cheltuieli, fu informat rapid despre camerele de hotel, hanuri şi grajduri, ca şi despre o mie de astfel de amănunte şi iarăşi se purtă amabil cu toţi, ba chiar pe Hadji Hazer îl numi în două rânduri „fiul meu”.

Cele cinci subcomisii lucrau cu înfrigurare. Până la inaugurarea serbării mai erau două săptămâni, dar Muhardar-paşa poruncise ca pregătirile să ia sfârşit cu câteva zile înainte de 31 martie. Acum pricepeau cu toţii de ce fusese aleasă această zi şi care era motivul imposibilităţii oricărei amânări. Conform explicaţiei lui Delikalibash-bey, data aceasta, aflată la graniţa dintre cele două luni, în filosofia poetică a albanezilor o delimita pe prima, martie, luna vitejiei, de cealaltă, aprilie, luna iubirii. Un cunoscut cântec popular exprima clar această idee; „S-a dus luna vitejiei, veni luna ciocârliei”. Deci, serbarea avea să le cuprindă pe amândouă, pe cea a bravurii şi, pe cea a dragostei sau, mai precis, va începe cu eroismul şi se va sfârşi cu iubirea.