După cum se zvonea, oaspeţii erau pe drum, ba chiar o parte dintre ei ajunseră deja în orăşelele vecine, unde poposiseră pentru a-şi aştepta tovarăşii. Teama că nu vor veni sau că vor veni numai câţiva se risipise. În tot timpul desfăşurării pregătirilor îndoiala aceasta plutise peste N. Se bănuia că albanezii urmăriseră prin iscoadele lor pas cu pas mersul preparativelor, încercând să

întrezărească în orice semnele unei curse. Existau îndoieli că şi-ar fi avut spioni în subcomisii şi, mai mult, chiar în comisia centrală.

Când a fost informat despre acest lucru de către şeful poliţiei din N., Muhardar-paşa a râs din toată inima. Cu atât mai bine dacă au iscoade printre noi, ar fi spus el. Pentru că se vor convinge şi singuri că nu există niciun pericol, nu?

Şi într-adevăr, orice bănuială căzuse şi aproape toţi invitaţii se îndreptau acum spre N. Lucrurile fuseseră astfel aranjate încât aceştia să ajungă în oraş în seara de 30 martie şi în dimineaţa lui 31.

Conform programului, serbarea urma să înceapă în după-amiaza aceea prin parada de la hipodrom, iar seara avea să se desfăşoare prima mare recepţie oficială. Pentru zilele următoare programul era la fel de încărcat.

În dimineaţa de 30 martie, Muhardar-paşa ţinu două întruniri scurte, una cu subcomisiile şi cealaltă cu participare mult mai numeroasă, reunindu-i pe toţi cei ce erau de serviciu în zilele următoare: paznici, bucătari, ospătari, dansatori, pehlivani, supraveghetori de tot soiul, lampagii, hotelieri, muzicanţi, hangii, versificatori etc. Le vorbi pe scurt, amintindu-le de îndatoririle ce le aveau şi-i îndemnă să facă tot posibilul pentru ca aceste festivităţi de mare importanţă naţională, de care se interesa însuşi sultanul, să se desfăşoare cu succes.

III

— 285 —

Aşa cum se prevăzuse, primii invitaţi începură să sosească

începând cu după-amiaza de 30 martie. Nuh-efendi, cu obrazul schimonosit de o migrenă rebelă, înalt, îmbrăcat în giubeaua de serviciu cu însemnele Protocolului Imperial, ceea ce-i dădea şi mai multă prestanţă, se agita prin camera lui de la hotelul „Hagialâcul berzelor”, aşteptând să-i fie anunţată sosirea fiecărui grup de oaspeţi.

Avea pe masă lista invitaţilor şi, îndată ce afla despre careva, Nuh-efendi făcea câte un semn minuscul în dreptul numelui aceluia. Până

în momentul acesta semnele erau destul de rare.

Primul grup a ajuns în N. la ora patru şi un sfert, însoţit de Hafiz Binaja şi de câteva oficialităţi din oraş, Nuh-efendi a ieşit să-i întâmpine la podul de piatră, nu departe de baia publică. Deşi o bună parte din viaţă şi-o petrecuse la primiri şi recepţii oficiale, unde, printre alţii, avusese de-a face şi cu înalţi dregători albanezi, în momentul în care zări primul grup de invitaţi apropiindu-se călări, urmaţi de un norişor de praf căruia lumina puţină a după-amiezii îi dădea o tentă lăptoasă, Nuh-efendi se simţi impresionat.

Conform informaţiilor primite cu un ceas înainte de apariţia oaspeţilor, din acest prim grup făceau parte invitaţi din mai multe ţinuturi ale Albaniei. Erau: căpitanul Gjon Gjonomadhi, din cunoscuta spiţă a Comnenilor, prinţ de Kelmendi, Ded Mark Deda, Zülüftarbey Toska din Sud, stegarul din Dibra Mare, Elez Alia, căpitanul Ulqinaku, Sheme Alarupi din vechea spiţă stinsă Muzaka, prinţul din Dibra Mică, Ajdin, cei doi fraţi Bilbil, faimosul Shemja, poreclit Comitele şi Nik Toska, strănepot al lui Gjin Bue Shpata.

Nuh-efendi îi privi descălecând unul după altul şi cum, fără a-şi dezmorţi picioarele, înaintară către el urmaţi de gărzi. Văzându-le veşmintele ciudate, complet diferite de cele turceşti, Nuh-efendi rămase cu ochii la opincile lor cu ciucuri în vârf. Ciucurii erau roşii şi se înfoiau la fiecare pas ca penajul de hulub. Apoi, în timp ce ei se apropiau, Nuh-efendi reuşi să-i cerceteze din cap până-n picioare: purtau mintene împodobite cu găitane strălucitoare, fustanele albe, iţari ornaţi cu arnici, fesuri ca neaua, cum nu mai văzuse vreodată, ce-i dădură impresia că peste creştetele oamenilor ninsese din belşug. Armele, câte două-trei pistoale înfipte la brâu, erau lucrate cu mare meşteşug. Albanezii îşi câştigaseră cu multă vreme în urmă

dreptul de a trata cu slujbaşii împărăteşti având armele asupra lor.

Nuh-efendi o porni cu paşi măsuraţi spre oaspeţi urmat de însoţitorii săi, se înclină uşor, cu palma dreaptă la inimă, apoi, cu vorbe simple, calde, le ură bun-sosit. Giubeaua lui de mătase verde

— 286 —

închis îţi sugera o arteziană molcomă sub clar de lună; straiele lor, dimpotrivă, păreau prevestitoare de furtună. Dând mâna cu ei, Nuh-efendi nu s-ar fi mirat deloc dacă din faldurile veşmintelor acelea s-ar fi iscat vifor şi ninsoare.

Sosirea oaspeţilor a continuat până seara târziu. Şi de fiecare dată

când mergea să-i întâmpine, Nuh-efendi se simţea curios de obosit. Îi conducea până la primărie, unde îi lua în primire dinamicul Hadji Hazer.

Pe ambele laturi ale drumului, locuitorii din N. aşteptau să-i vadă

pe albanezi, vecinii lor de secole. Trăiseră aproape unii de alţii, dar ceea ce se petrecea în Albania le era străin şi de neînţeles. Chiar şi albanezii, când treceau prin N., erau atât de impasibili, încât aveai impresia că dorm în şa. Dar iată că oraşul N., chiar N., de care ei nu se sinchisiseră niciodată, fusese ales ca loc al împăcării.

În jurul orei opt seara trecură printre felinarele aprinse Gjin Karbunara, prinţul himarioţilor, Gajtan Kosovari, stegarul Gjakovei, căpitanul Gjatolliu, care purta două prenume: Vasili şi Ali, Dok Krasta, prinţ şi cărturar, poreclit „schipetarul”, Lek Gjini, prinţul din Rrafshul Dukagjin, strănepot al vechilor Dukagjini, Memiu, din familia Frasheri, cunoscuţi prin erudiţia lor, Gjorg Mokrari, osândit în patru rânduri la temniţă, torturat şi rămas fără un ochi, căruia oamenii din ţinutul său îi închinaseră o baladă şi Bato Dibranul, dere-bey10.

După ce întâmpină şi acest grup, Nuh-efendi se înapoie la

„Hagialâcul berzelor” distrus de oboseală. Deşi de la ora aceea nu mai erau aşteptaţi alţi invitaţi, pentru orice eventualitate nu-şi lepădă

giubeaua oficială. Veniseră destul de mulţi şi totuşi majoritatea urmau să sosească a doua zi până pe la amiază. Nuh-efendi se plimba prin cameră cu mâinile la spate. Nu putea să uite, oricât ar fi vrut, veşmintele oaspeţilor. Amintirea fustanelor acelea albe ca zăpada îi dădea dureri de cap. Nuh-efendi ştia că Albania avusese dintotdeauna în afară de marii stăpânitori, o mulţime de prinţi mai mărunţi, ba chiar aflase cu câtva timp în urmă că tocmai aceşti feudali dezlănţuiau cele mai cumplite revolte. Era vorba de o categorie aparte de stăpânitori. Marea lor majoritate se declaraseră

singuri prinţi şi-şi câştigaseră autoritatea în popor ca urmare a vreunui eveniment deosebit, a unei bătălii, şi numai în cazuri extreme erau repudiaţi de autorităţile centrale. Unii dintre aceştia se 10 Dregător feudal însărcinat cu paza drumurilor.

— 287 —

trăgeau din vechi familii de căpetenii militare, ale căror rădăcini dădeau, în vremuri de cumpănă, mlădiţe tinere. După pacificarea marilor paşalâcuri, pe ruinele lor s-au ivit zeci de noi cârmuiri mai mărunte, ai căror prinţi s-au adăugat vechilor căpetenii albaneze.

Când a auzit că Înalta Poartă făcea pregătiri speciale pentru reluarea relaţiilor cu aceşti şefi cvasi-oficiali, Nuh-efendi a rămas uluit. Cum de se poate ca sultanul care, cu o lovitură fulgerătoare, îi zdrobise pe vestiţii Bushatllii şi pe fiorosul Ali-paşa, să fie atât de mărinimos cu plevuşca aceasta? Însă treptat, absorbit de grijile organizării serbării, Nuh-efendi pricepuse că Poarta avea dreptate. Şefii aceştia reprezentau o forţă imensă, rămasă aproape intactă în timpul confruntării de patruzeci de ani dintre sultan şi paşii rebeli. Doar câţiva dintre ei interveniseră în conflict, de partea uneia sau celeilalte dintre părţi, iar majoritatea rămăseseră în aşteptare, din motive ce-i scăpau acum lui Nuh-efendi. Şi nu înţelegea, de asemenea, de ce se ţinuseră la distanţă aproape în egală măsură atât faţă de marii stăpânitori, cât şi faţă de puterea centrală. Nu numai acum, când puternicele paşalâcuri nu mai existau, ci şi înainte, când acestea reprezentau o forţă, micii feudali dispuneau de autoritate excesivă.

Ba chiar adesea, aceştia constituiseră o ameninţare mult mai serioasă pentru marii cârmuitori decât fusese Poarta însăşi. Nuh-efendi era convins că pacificarea şi îmblânzirea lor e singura cale pentru stingerea conflictului cu Albania.

La toate acestea cugeta el în vreme ce străbătea camera în lung şi-n lat. Deşi obosit, nu-i venea să se culce. „Fustanele blestemate”, repetă de două trei ori. Avea convingerea că numai ele îi provocaseră

toată neliniştea aceea. Deşi auzise o mulţime de lucruri despre albanezi, întâlnirea de adineauri cu ei îl bulversase groaznic. Iar acum realiza că veşmintele lor îi pricinuiseră mare parte din nervozitate. Oricât de ticăloşi ar fi fost, îmbrăcaţi în giubeaua turcească, în binecuvântata giubea de mătase ce-şi revarsă molatic culorile celeste peste trupul omului, îmbrăcaţi, deci, în giubea, ar fi părut cu totul schimbaţi în bine. Pe când aşa, în straiele lor bizare, erau de-a dreptul înspăimântători. Abia acum înţelegea Nuh-efendi de ce Marele Padişah dăduse ordin să se desfiinţeze veşmintele naţionale. Straiele albaneze conţineau o sămânţă de răzvrătire în fiecare tighel, în fiecare fald, ca să nu mai vorbim de pliurile fustanelei, asemănătoare valurilor mării agitate sau, mai cu seamă, de ciucurii roşii de la opinci, scântei minuscule ce ar fi putut arunca în aer imperiul.

— 288 —

Nuh-efendi adormi târziu. Îl treziră într-un rând şi el crezu că

sosise un nou grup de invitaţi. Nu era însă vorba de asta. Îi cerură

părerea asupra pânzei cu care avea să fie acoperită baclavaua cea mare. Ajutorul său, Hafiz Binaja, se culcă şi mai târziu, în vreme ce Durmish Dur Ali stătu treaz toată noaptea la hipodrom.

Se trezi dis-de-dimineaţă. Odată cu răsăritul soarelui sosiră

stegarii de la Bjeshket e Nemura, Pjeter Nika şi Nik Pjetri, judele Çerçis Hapsanaku, întemniţat de şase ori, prinţul surd de la Kashnjet, Stresi cel Tânăr, despre care se spunea că ar fi din neamul Balsha, căpitanii Çelo Karafil Bătrânul şi Cute Allamani, unul dintre ei, Karafil, cântat în balade şi Babe Vuçiterni, jude al sfatului bărbaţilor, cântat şi el în popor.

Sosirea oaspeţilor ţinu toată dimineaţa. Cei ce veniseră cu o zi în urmă vizitau oraşul, însoţiţi de străjile lor şi de slujbaşi ai primăriei special desemnaţi în acest scop. Deşi bătea vântul, vremea era frumoasă. Norii, albi şi paşnici, pluteau dintr-un colţ al cerului într-altul. În centrul oraşului cânta fanfara. Se simţea peste tot o atmosferă sărbătorească.

Nuh-efendi îşi întrerupse în două rânduri prânzul pentru a-i primi pe întârziaţi. La ora două şi jumătate ajunseră şi ultimii: Doska Velabishti, octogenar, prinţ de Fusha e Korces, Bardh Gjorgu, prinţ

de Shpat, trăgându-se din Gjorgu Golemi, despre care se spunea că

ar fi fost zămislit cu o zână, Shpend Shendellia, erou popular cântat în trei balade şi Djeladin Lufta, dere-bey.

Aceştia fură ultimii. Invitaţii, cu puţine excepţii, sosiseră cu toţii.

Ora era aproape trei. Grupuri-grupuri de oameni se îndreptau către hipodrom. Totul era pregătit. Comisia centrală şi subcomisiile îşi făcuseră datoria cu prisosinţă. Lucrul acesta se vedea pretutindeni: toate se desfăşurau normal, nimic nu fusese lăsat la voia întâmplării.

Nuh-efendi regreta că starea sănătăţii nu-i permite să se bucure pe deplin de evenimente.

Ajungând în curtea primăriei, unde trăsurile înalţilor dregători îşi aşteptau stăpânii, Muhardar-paşa, cu care se întâlni la poartă, îi văzu expresia posomorâtă.

— Ce mai faci? îl întrebă acesta. Pari bolnav.

— Sunt niţel obosit, paşă, zise Nuh-efendi, făcând o plecăciune uşoară.