— Îndepărtaţi-vă, se întoarse Ali Binaku spre mulţime.
Câţiva se retraseră mai încolo, unde se opriră.
Preotul se apropie suflând din greu. Figura lui flască, cu pungi grele sub ochi, părea extrem de îngrijorată.
— De câtă vreme e înăuntru? întrebă el.
Ali Binaku privi întrebător în jur. Câteva glasuri răspunseră în cor.
Unul spuse jumătate de oră, altul un sfert. Majoritatea ridicară din umeri.
— Nu contează, spuse Ali Binaku. Important e că trebuie făcut ceva.
Se sfătui îndeaproape cu preotul. Besian auzi cuvintele lui Ali Binaku:
— Atunci vin şi eu cu dumneavoastră şi se simţi mai în siguranţă.
În mulţime se auziră şoapte:
— Se duce preotul împreună cu Ali Binaku.
Preotul porni primul. Ali Binaku îl urmă. După ce făcu doi trei paşi se opri şi se adresă oamenilor:
— Să nu se apropie nimeni. Cei de acolo pot trage.
Besian văzu că era ţinut încă de umeri. Ce se întâmplă cu mine, gemu adânc. În ochii săi lumea se goli, rămânând doar cele două
siluete mişcătoare, preotul şi Ali Binaku, precum şi turnul de veghe spre care se îndreptau cei doi.
Vocile dimprejur se auzeau asemeni unui şuierat îndepărtat de vânt dintr-o altă lume. În preot nu pot trage, e apărat de kanun, în Ali Binaku, însă, da. Dar nu cred s-o facă. El e cunoscut de toţi.
Preotul şi Ali Binaku se aflau la jumătatea drumului, când Diana apăru în uşa turnului. Besian nu reţinu decât în parte cele petrecute atunci. A fost o neîncetată încercare a lui de a păşi înainte, de a scăpa din strânsoarea celorlalţi şi câteva glasuri: aşteaptă să se mai îndepărteze de turn, să ajungă la pietrele albe. Apoi îl zări pe medic, ce apăru şi dispăru undeva, după care încercă iar să înainteze şi aceleaşi glasuri străduindu-se să-l liniştească.
În cele din urmă Diana ajunse la pietrele acelea şi oamenii îl eliberară pe Besian, deşi careva spuse:
— Nu-l lăsaţi, oameni buni, s-o ucidă!
Diana era albă la faţă precum hârtia. Pe chip nu i se citea nici groază, nici suferinţă, nici ruşine, ci o indiferenţă înfricoşătoare dominându-i privirea. Besian îi căută cu încordare vânătăile pe buze şi pe gât, dar nu zări aşa ceva, după cum nici veşmântul nu-i era sfâşiat. Ar fi răsuflat, poate, uşurat, dacă n-ar fi observat goliciunea
— 227 —
ochilor ei.
Cu o mişcare nici furioasă, dar nici tandră, o prinse de braţ şi, păşind înaintea ei, o trase către trăsură. Urcară unul după altul fără
o vorbă şi fără a saluta pe nimeni.
Trăsura gonea pe drum. De câtă vreme călătoreau, oare, aşa, de un minut, de un secol? Besian Vorps se întoarse în cele din urmă
spre nevastă-sa.
— De ce taci? o întrebă. De ce nu-mi spui cum s-a întâmplat?
Ea stătea afundată în canapea, privind înainte ca şi când el nici n-ar fi fost acolo. Atunci, bărbatul o prinse furios de cot.
— Vorbeşte, ce-ai făcut acolo?
Ea nici nu răspunse şi nici nu-şi trase cotul pe care el i-l strângea ca în cleşte.
— De ce ai intrat acolo, strigă el fără glas. Să vezi cât de groaznic e? Ca să te răzbuni pe mine? Sau pentru a-l căuta pe munteanul acela, pe Gjorgu… Gjorgu… Turn după turn am să te caut… Ă?
Toate aceste întrebări i le-a pus mai apoi, puţin schimbate, dar în aceeaşi ordine, însă ea nu i-a răspuns la niciuna şi el a priceput că
motivele bănuite erau cele reale. Brusc, bărbatul simţi că-l cuprinde o oboseală mai profundă ca oricând.
Afară însera. Amurgul însoţit de ceaţă se lăsa cu iuţeală peste drum. Prin geamul trăsurii i se păru că vede în negură un om călare pe catâr. Obrazul galben al drumeţului, pe care lui Besian i s-a părut a-l recunoaşte, se mişcă puţin în paralel cu trăsura. Încotro s-o duce oare, prin înserarea asta, „Intendentul sângelui”? se întrebă Besian.
Dar tu, încotro? se întrebă apoi în forul său interior. Singur pe Platoul acesta străin, în negura bântuită de fantasme, încotro?…
Peste jumătate de oră trăsura trase în faţa hanului. Unul în urma celuilalt, cei doi urcară treptele de lemn şi intrară în cameră. Focul încă mai ardea, iar găleata cu apă, pe care, cu siguranţă, hangiul o umpluse din nou, se afla deasupra focului, complet înnegrită de funingine. O lampă cu petrol lumina vag odaia. Lăsară şi focul şi găleata în plata domnului. Diana se dezbrăcă şi se întinse pe pat, acoperindu-şi ochii cu braţul. El rămase în picioare lângă fereastră şi doar din când în când se întorcea pentru a-i privi mâna albă, mâneca dantelată căzută spre umăr, cu care ea continua să-şi acopere jumătate din figură. Ce să-i fi făcut oare polifemii aceia aproape orbi?
Se întrebă. Şi îşi dădu seama că întrebarea aceasta ar putea să-i umple întreaga viaţă.
— 228 —
Rămaseră te han în noaptea aceea şi a doua zi fără să iasă din cameră. Hangiul le aduse mâncarea acolo, mirat din cale-afară că
nu-i mai cereau să le facă focul.
