— Acolo… şopti, du-te să-i vezi… întinşi unul lângă altul.

Doar atunci Nuh-efendi îşi dădu seama, îngrozit că petele roşii de pe pantalonii căpitanului erau pete de sânge.

Şi înţelese totul.

IV

Cancelariei sultanului.

Strict secret.

Raport asupra evenimentelor din 31 martie.

Conform înaltelor voastre porunci de mare taină, cunoscute numai de mine şi de căpitanul Durmish Dur Ali, la amiaza zilei de 31 martie

— 293 —

armele oştenilor ce aveau să participe la parada militară de la hipodrom au fost înlocuite cu arme încărcate. Ostaşii şi ofiţerii respectivi au fost înştiinţaţi asupra acestui lucru, explicându-li-se că

trebuiau luate măsuri de siguranţă întrucât iscoadele noastre raportaseră că şefii albanezi, înarmaţi fiind, ar fi putut dezlănţui un masacru la hipodrom etc. Pentru a asigura păstrarea acestui secret, trupele participante la paradă, ofiţeri şi ostaşi, au fost supuşi unei izolări totale atât în cazarmă cât şi la hipodrom, unde au fost încolonaţi în jurul orei 2 la amiază.

În ceea ce priveşte Katil-Firmanul împărătesc, acesta, după cum cerea luminata voastră poruncă, nu a fost arătat nimănui, nici chiar mie, până în momentul în care Durmish Dur Ali l-a scos de la piept şi l-a arătat de departe trupelor cu o clipă înainte de a da ordin să se deschidă focul. Niciunul dintre înalţii dregători ce au participat la festivitate nu ştia nimic despre existenţa acestui firman, ba din contră, se ştia că serbarea se va desfăşura în mod paşnic. Astfel se explică faptul că pregătirile s-au făcut cu maximă minuţiozitate şi tot astfel devine clar de ce iscoadele albaneze, care au urmărit cu atenţie fiecare mişcare de-a noastră, n-au bănuit nimic.

La ora 4, căpeteniile albaneze, grupuri-grupuri, au intrat pe poarta principală a hipodromului, călări pe nişte cai la fel de făloşi ca şi stăpânii lor. Atunci, căpitanul Durmish Dur Ali a dat totul pe faţă şi, după ce a arătat trupelor Katil-Firmanul, după cum v-am comunicat mai sus, a ordonat să se deschidă focul asupra ghiaurilor. Cu rare excepţii, pricinuite mai de grabă de uimire decât de nesupunere, ostaşii şi ofiţerii au tras. Trebuie spus că uluiala i-a cuprins şi pe oamenii noştri. Ba chiar şi pe apropiaţii mei. Consternate au fost oficialităţile din N. Tot astfel, conform aşteptărilor, a izbucnit panica şi printre spectatori, s-au auzit urlete de groază, multora le-a venit rău etc..

În ceea ce-i priveşte pe ei, s-a întâmplat după cum se prevăzuse.

Auzind prima salvă, şi-au smuls armele de la brâu şi au tras, la început aiurea, apoi în direcţia armatei. Ceea ce s-a petrecut după

aceea nu poate fi descris, nici povestit. A fost un coşmar. Albanezii se aruncau călări în toate direcţiile, întâmpinaţi peste tot cu salve de puşcă. Se auzeau pretutindeni strigăte, nechezat de cai, iar fumul acoperise arena. Oamenii însângeraţi goneau în şa precum într-o imagine de apocalips, cai răniţi îşi lepădau călăreţii şi galopau la întâmplare, alţii îşi târau stăpânii agăţaţi în scări etc.

Câmpul era plin de praf şi de sânge. Câţiva dintre ei au reuşit să

— 294 —

răzbată ca viforul printre ostaşi şi să ajungă în faţa tribunei, dar acolo au fost întâmpinaţi cu alte salve. Unul, rănit la obraz, plin de sânge, a apărut chiar în faţa noastră, urlând şi trăgând ca un diavol, până ce l-a nimerit careva din tribună, de a căzut şi a murit. Cei care au putut să ajungă mai departe, spre poarta hipodromului, au fost întâmpinaţi aici cu alte salve. Unii dintre ei, văzând că nu pot ieşi, s-au întors în goană şi au murit împreună cu ceilalţi.

Măcelul a durat aproape o oră. Ei se învârteau precum sălbăticiunile prinse în cursă, întindeau mâinile înainte ca şi când ar fi vrut să prindă gloanţele din zbor şi se băteau cu disperare, încercând să-şi vândă mai scump pielea. Vă dăm de ştire cu mare durere că ne-au fost ucişi 139 de ofiţeri şi soldaţi, ale căror suflete s-au ridicat de pe câmpul de luptă direct în paradis.

Ei cădeau unul după altul, iar goana celor rămaşi în viaţă avea ceva de coşmar. Cei mai mulţi zăceau ucişi la pământ şi numărul acelora care se învârteau demenţial, împiedicându-se de trupurile stâlcite de pe jos, era din ce în ce mai mic. În cele din urmă a mai rămas unul singur, care a continuat să alerge ca ieşit din minţi. Au tras în el de şase ori şi tot de şase ori s-a ridicat şi a început să

gonească nebuneşte.

Atunci, trupele au primit ordin să atace la baionetă, pentru a termina cu cei care mai rămăseseră în viaţă. Asta a făcut ca răniţii lor să ne mai ucidă în jur de o sută de ofiţeri şi soldaţi, ale căror suflete au zburat în câmpiile liniştei veşnice. Nu se prevăzuseră

pierderi atât de mari. Lucrurile au luat o asemenea întorsătură din pricina furiei care i-a cuprins pe rebeli când şi-au dat seama de ceea ce în creierul lor bolnav a fost o trădare, furia aceea depăşind graniţele mâniei omeneşti. În afară de aceasta, un alt motiv al pierderilor noastre au fost veşmintele lor blestemate, vopsite într-o mulţime de culori şi mai ales în roşu şi alb, încât oştenilor noştri, în momentul masacrului, le-a venit greu să-i deosebească pe răniţi de morţi, pentru că roşul de pe hainele lor putea fi lesne confundat cu roşul sângelui, astfel încât unul rănit de moarte părea neatins, în vreme ce altul, teafăr, aveai impresia că-i gata să-şi dea sufletul.

Pare-se că a fost dat să se întâmple aşa şi ceea ce vrea Allah e sfânt pentru om.

După ce totul s-a sfârşit şi lumea a părăsit hipodromul, s-au închis porţile şi s-a ordonat să nu mai pătrundă nimeni înăuntru şi mai cu seamă consulii statelor europene, care, conform înaltelor voastre porunci, nici nu au fost invitaţi la inaugurarea serbării. Toată

— 295 —

noaptea ostaşii s-au ocupat de leşuri, pe care, după ce le-au tăiat capetele, le-au încărcat în căruţe şi le-au dus la gropile comune din locul numit Jetimbatak, în împrejurimile oraşului.

Tot către ziuă s-a terminat şi cu împachetatul capetelor, încărcate apoi în lăzi de lemn şi, după cum ni s-a poruncit, expediate imediat spre Capitală. Împreună cu ele am trimis tăvile şi tipsiile de argint ale ospăţului, care, conform înaltelor voastre porunci, vor sluji pentru prezentarea ceremonială a tigvelor.

Dimineaţă s-au luat toate măsurile pentru anularea contractelor cu negustorii locali de carne, legume, dulciuri etc., cu hotelierii şi hangii, aceştia despăgubiţi cu 10 lire de persoană. De asemeni, s-a renunţat la serviciile grupurilor de muzicanţi, dansatori, măscărici etc., plătindu-i-se fiecăruia 22% din suma pentru care au fost angajaţi cu contract.

În ceea ce priveşte hainele şi armele, ca şi celelalte obiecte rămase de la rebelii albanezi, acestea vor fi trimise spre Capitală mâine, însoţite de procesul-verbal respectiv.

Muhadar Suleiman Ali Ogllan-paşa

Cancelariei Sheh-Ul-Islamului.

Strict secret.

Raport unic.

Referitor la înalta voastră poruncă în legătură cu ultimele cuvinte rostite în spasmele morţii de nelegiuiţii aceia, eu, încrezându-mă în temeinicia nepreţuitului vostru ordin, care sublinia că vorbele rostite în timpul agoniei capătă, în acest caz, o importanţă deosebită, deoarece reprezintă ultima tresărire a unui întreg popor, m-am străduit şi am făcut tot posibilul pentru a afla aceste cuvinte.

Greutăţile pe care le-am întâmpinat n-au fost puţine. Mai întâi, fapt uşor de imaginat, din cadrul unităţilor de paradă au fost excluşi încă de la început ofiţerii şi soldaţii de origine albaneză, astfel încât numărul militarilor ce cunoşteau limba lor blestemată s-a redus mult. În al doilea rând, chiar dacă trupa a fost înştiinţată că va trebui să deschidă focul asupra invitaţilor în cazul în care interesele statului o cer, ostaşilor nu li s-a putut spune întregul adevăr, aşa încât nu am găsit cu cale nici să le ordonăm să asculte ultimele cuvinte ale muribunzilor albanezi. În al treilea rând, ostaşii şi subofiţerii care au luat parte la uciderea cu baioneta a celor pe care însuşi Allah i-a părăsit erau atât de stârniţi de mirosul sângelui, încât le-a fost aproape imposibil să audă strigătele muribunzilor. În al patrulea

— 296 —

rând, evenimentele au fost însoţite de un vacarm înfricoşător, de bubuit de puşti, strigăte, urlete de groază, şi nechezat de cai.

Totuşi, cu toate aceste dificultăţi, apropiaţii mei, după ce i-au descusut în amănunt pe ostaşii şi ofiţerii cunoscători ai limbii albaneze, au cules frazele şi cuvintele pe care le transcriem în finalul acestui raport: „Ah. Oh. Stai! Cine trage? De unde se trage? Trădare.

Tu, câine? Ah, ce nerozie. Sânge. N-am apucat luna aprilie. Crimă.

Ce vicleşug! Aici, aici! Totul e roşu. Nu. S-a zis cu Albania. Apă. Nu s-a terminat, nu! Dă-i, dă-i. Ah!”

Muhardar-paşa

V

Eu, Mahmud II, Sultan şi Calif, nepot şi strănepot de regi, emit acest înalt firman din glorioasa capitală Istanbul.

În urmă cu 72 de zile, întinzând o mână binevoitoare Albaniei, eu, de la curtea mea, centrul statului nostru, am chemat pe căpeteniile acestei ţări la o serbare de conciliere în oraşul N.

Aceşti diavoli şi nevrednici însă, batjocorind generozitatea mea împărătească, au voit să transforme întâlnirea paşnică într-o rebeliune împotriva mea şi a nemuritorului stat otoman. Alianţe secrete, fraze, ba chiar şi versuri provocatoare, amintirea drapelului lor de mult uitat cu vulturul bicefal zămislit de şeitan, idealuri nelegiuite precum neatârnarea Albaniei, expresii şi mai revoltătoare, precum „Renaştere Naţională”, acestea şi altele asemănătoare au fost doar câteva dintre faptele duşmănoase ce au ajuns la urechile mele împărăteşti înainte de inaugurarea serbărilor.

Paharul răbdării mele faţă de nerecunoscătoarea Albanie s-a umplut. Am poruncit deci ca aceşti conducători să fie pedepsiţi de o aşa manieră, încât să fie spulberaţi de pe faţa pământului şi doar amintirea acestei osânde să le supravieţuiască.

Şi aşa s-a făcut. Albania, acest balaur cu cinci sute de capete, a fost decapitată. Dar vina ei în faţa lui Allah şi a statului osman e atât de groaznică, încât osânda aceasta s-a dovedit neîndestulătoare. Iată

de ce, ca împărat şi locţiitor al profetului pe pământ, decid: Albania va fi dezmembrată.