Gjorgu nu ştia ce să răspundă. Nu se ocupase niciodată cu aşa ceva.
— Am vrut să-l vând înainte de a intra în turnul de veghe, povesti munteanul. Am nevoie de bani, băiete, şi, dacă nu-l vând eu, n-are cine s-o facă. Deşi, de-acum nu prea mai am speranţe. Dacă nu l-am vândut în alea două săptămâni cât am fost liber, cum o să-l vând acum, când umblu numai noaptea? Nu, ce spui?
— Aşa e, spuse Gjorgu, o să-ţi fie greu.
Fixă cu privirea bivolul negru, care rumega liniştit. Inexplicabil, prin cap îi trecură cuvintele vechii balade a oşteanului ce lasă cu
— 234 —
limbă de moarte: Salut-o pe mama, măicuţa mea blândă şi bivolul negru spune-i să-l vândă.
— De unde-mi eşti? îl întrebă munteanul.
— De la Breziftoht.
— Nu-i departe. De mergi cu spor, diseară ajungi.
— Dar tu?
— Oho, eu sunt de departe, din Steagul Krasniqe.
Gjorgu scăpă un fluierat de uimire.
— Într-adevăr, de departe. Până să ajungi acasă o să-ţi vinzi bivolul cu siguranţă.
— Nu cred, făcu celălalt. Singurele locuri unde l-aş putea vinde de-acum sunt drumurile jurate, dar astea sunt puţine.
Gjorgu îl aprobă din cap.
— Uite, dacă drumul ăsta ar ţine-o aşa până la răspântia cu Drumul Mare al Steagurilor, atunci da, l-aş vinde precis. Dar el se termină ceva mai încolo.
— Drumul Steagurilor e pe-aproape?
— Nu-i departe. Ăla mai zic şi eu drum. Câte nu vezi pe el…
— Adevărat, omul vede pe drum câte şi mai câte, zise Gjorgu. O
dată mi s-a-ntâmplat să văd o trăsură…
— O trăsură neagră cu o femeie frumoasă în ea? îl întrerupse celălalt.
— De unde-o ştii? strigă Gjorgu.
— Am văzut-o aseară la Hanul Crucii.
— Şi ce făceau acolo?
— Ce făceau? Nimic. Trăsura era trasă dinaintea hanului.
Surugiul îşi bea cafeaua.
— Dar ea?
Munteanul zâmbi.
— Erau înăuntru. De două zile şi două nopţi închişi în cameră.
Aşa spunea hangiul. Ehei, frate. Femeia era frumoasă ca o zână. Te ucidea cu ochii, nu alta. Aseară i-am lăsat acolo. Astăzi or fi plecat.
— De unde ştii?
— Aşa zicea hangiul. Mâine or să plece. Auzise şi el de la surugiu.
Câteva clipe Gjorgu rămase ca trăsnit. Privirea îi scormonea caldarâmul.
— Şi-ncotro le era drumul? întrebă precipitat.
Munteanul arătă cu mâna înainte.
— La o oră de-aici, drumul pe care mergem taie Drumul Steagurilor. Pe-acolo or s-o apuce, cu siguranţă, dacă n-or fi şi
— 235 —
trecut. Alt drum n-au.
Gjorgu privi în direcţia arătată de muntean. Celălalt îl cerceta cu nedumerire.
— Dar tu ce ai cu ei, băiete? întrebă.
