Gjorgu nu-i răspunse. La o oră de-aici, repetă în sinea sa. Ridică
ochii pentru a găsi stropul de soare printre nori. Mai erau cel puţin două ore până pe seară. Niciodată nu fusese atât de aproape de ea.
Zâna se oferea privirilor sale.
Fără a sta mult pe gânduri, ba chiar fără a-l saluta pe celălalt, o porni ca din puşcă spre locul unde, după spusa munteanului cu bivol negru, se încrucişau cele două drumuri.
Trăsura Vorps-ilor lăsa în urmă cu iuţeală Platoul. Pe înserat apărură la orizont acoperişurile orăşelului, vârfurile celor două
minarete şi clopotniţa singurei biserici.
Besian Vorps îşi apropie fruntea de geam: străduţele minuscule dintre clădiri, aparent caraghioase, se umplură de imaginaţia lui cu oameni, cu slujbaşii subprefecturii ce-şi duceau hârtiile la judecătoria de pace, cu dughene, cu birouri somnolente şi patru-cinci telefoane vechi, singurele telefoane din oraş, prin care circulau cuvinte banale, multe întretăiate de râgâieli… Îşi imagină toate acestea şi, deodată, lumea aceea spre care se îndrepta i se păru groaznic de palidă şi decolorată în comparaţie cu cele lăsate în urmă.
Şi totuşi, gândi cu tristeţe, eu aparţin lumii acesteia impersonale şi poate că, astfel fiind, n-ar fi trebuit să urc în Rrafsh. Rrafshul nu a fost creat pentru muritorii de rând, ci pentru titani.
Hornurile orăşelului creşteau treptat. Cu capul sprijinit pe rezemătoarea canapelei, Diana stătea nemişcată. Besian Vorps avu impresia că duce acasă doar conturul soţiei sale, în vreme ce ea însăşi rămăsese undeva departe, printre crestele munţilor.
Străbăteau acum câmpul gol de unde îşi începuseră călătoria cu o lună în urmă. El privi încă o dată înapoi, vrând să vadă poate pentru ultima oară Platoul. Munţii se depănau din ce în ce mai inconsistent, îndepărtându-se tot mai mult în singurătatea lor. O negură albă, misterioasă cădea peste ei, aidoma cortinei peste drama abia sfârşită.
Exact în momentul acela Gjorgu mergea cu paşi mari pe Drumul Steagurilor, în care ieşise cu o oră în urmă. În aer se simţea prima clătinare a amurgului, când auzi un strigăt aspru venit dintr-o latură:
— Gjorgu, salută-l pe Zef Krye…
— 236 —
Cu o mişcare smucită, mâna dădu să smulgă puşca de pe umăr, dar gestul acesta se contopi cu restul cuvântului, jumătatea numelui urât, ce sosi tulbure în conştiinţa sa. Gjorgu văzu pământul mişcându-se, apoi drumul se ridică furios în picioare, izbindu-l în faţă. Căzuse.
Pentru o clipă lumea asurzi complet, după care, în liniştea aceea se auziră câţiva paşi. Simţi cum două mâini făceau ceva cu trupul său. Mă întorc cum trebuie, îşi zise. Tot atunci un obiect rece, probabil ţeava puştii, îi atinse obrazul drept. O, doamne, chiar cum cerea kanunul. Încercă să deschidă ochii. Nu pricepu, îi deschisese sau nu, în locul chipului ucigaşului zări doar câteva pete albe de zăpadă netopită şi, printre ele, bivolul negru pe care ţăranul nu reuşise să-l vândă. Asta e tot, îşi spuse, şi poate că trebuia să se sfârşească mai demult.
Auzi paşii îndepărtându-se şi se întrebă: ai cui să fie, oare? I se păreau cunoscuţi. A, da, îi cunoştea bine, la fel şi mâinile ce-l întorseseră i se păruseră cunoscute… Sunt chiar paşii mei, îşi zise.
În şaptesprezece martie, drumul spre Breziftoht.. Îşi pierdu cunoştinţa pentru o clipă, după care auzi din nou răsunând paşii aceia şi iar i se păru că sunt ai lui. Era chiar el şi nu altcineva cel ce alerga, lăsându-şi în urmă, întins în mijlocul drumului, propriul trup pe care tocmai îl ucisese.
Decembrie 1978.
— 237 —
MESAGERUL
TRISTEŢII
— 238 —
I
Niciodată înaintea vreunei alte călătorii lui Hadji Milet nu i se urase atât de des „drum bun!” ca în acel început de septembrie când urma să plece spre provinciile balcanice. Îndeplinea de ani de zile slujba de cărăuş la Birourile Furnizării Sheh-Ul-Islamului şi misiunile în cele mai îndepărtate colţuri ale imperiului erau cel mai banal lucru pentru el. Ducea cu sine tot soiul de mărfuri, începând cu covoarele vechi din geamiile Capitalei, trimise micilor geamii din provincie şi terminând cu toate carpetele de lână cu versete din Coran ce luau drumul orăşelelor de peste tot, satelor sau unităţilor militare unde, conform rapoartelor oficiale sau răvaşelor anonime, obiectele de cult erau insuficiente sau lipseau cu desăvârşire.
Totuşi, deşi era învăţat cu călătoriile şi cu agitaţia dinaintea lor, Hadji Milet simţea că misiunea lui de acum în Peninsula Balcanică
avea ceva neobişnuit. Nu era vorba doar de faptul că nu mai fusese niciodată în partea aceea de împărăţie, ci de cu totul altceva, legat de ceea ce avea să ducă acolo (o cantitate de feregele pentru femeile balcanice) şi de zvonurile iscate în vreme ce el se pregătea de drum.
Uneori încerca să nu se mai gândească la ele. Misiunea de acum era la fel ca toate celelalte, iar marfa pe care o ducea era la fel de obişnuită ca şi covoraşele cu înscrisuri sfinte, caftanele hogilor şi mulţimea de alte obiecte pe care le cărase de zeci de ori pe catârii săi.
Încerca să se convingă singur de asta şi uneori reuşea, până ce îşi amintea iar de urările de drum bun ale celor din jur şi, împreună cu ele, îi revenea gândul că, nu numai lui însuşi, ci şi celorlalţi, călătoria aceea li se părea ceva neobişnuit. Iată de ce urările lor se repetau acum mai mult ca altădată.
La toate acestea se gândea Hadji Milet în vreme ce lua în primire feregelele la depozitul central al Birourilor Furnizării. Erau multe, aproape jumătate de milion, legate în baloturi, pe fiecare balot fiind înscris numărul lor. Magazionerul-şef murmura printre dinţi cu glas monoton cifre peste cifre, timp în care privirea i se plimba de la baloturi la registrul deschis din faţa sa.
Jumătate de milion, îşi zise Hadji Milet. Cât timp le-o fi luat oare să le confecţioneze?
Auzise că încă de la începutul verii atelierele textile din zece oraşe lucraseră numai la asta. Se zvonise că un murmur răutăcios însoţise
— 239 —
ţesutul pânzei negre din care se croiau feregelele. Să sufere şi balcanicele, europenele. Până acum trăiseră cu obrazul descoperit, poate chiar că-şi bătuseră joc de musulmane. În sfârşit, acum li se-nfundase. Destul nechezaseră ca iepele, în curând vor afla cum este când ai faţa acoperită.
Astfel povesteau unii, în vreme ce alţii îi contraziceau. Erau puţine femeile care gândeau aşa. Cele mai multe oftau cu părere de rău, gândindu-se la soarta suratelor din Balcani: sărmanele, le-a sunat ceasul…
Hadji Milet încercase să nu dea atenţie acestor zvonuri. El nu-şi imaginase nicicând că ar putea exista femei cu obrazul descoperit.
Era ca şi cum în lume ar fi numai zi, fără noapte. Dar Allah plămădise lucrurile astfel încât să existe şi una şi alta. Tot astfel crease şi neamul omenesc: jumătate acoperit, jumătate nu.
Hadji Milet nu ştiuse până atunci că în împărăţie erau provincii în care femeile nu purtau feregea, ba chiar fusese uimit auzind despre aşa ceva. Însă un amic de-al său, cunoscător în treburile statului, îl liniştise spunându-i că ţinuturile acelea fuseseră cucerite târziu, astfel încât legile imperiului abia acum pătrundeau acolo. Era acelaşi om care-i povestise despre confruntarea din ultimul timp dintre Qyprillii şi Sheh-Ul-Islam în jurul chestiunii feregelelor. Ca întotdeauna, puternicul clan al Qyprilliilor se opusese Sheh-Ul-Islamului şi făcuse opoziţie la decretarea Ferege-firmanului, dar, tocmai în anul acela, Qyprilliii căzuseră oarecum în dizgraţie, pierduseră încă din primăvară postul de Mare Vizir şi ăsta decise soartă confruntării. Se spunea că la o întrunire a guvernului, simţind că vântul bate în direcţia lui, Sheh-Ul-Islam li se adresase celor doi fraţi Qyprillii, foşti viziri în ultimul cabinet, cu o ironie amară la adresa originii lor albaneze: „Să nu vă îngrijoreze soarta schipetarelor, Înălţimile Voastre. Ca şi celelalte balcanice, îşi vor salva astfel şi ele sufletele de ispită. Acoperite, îşi vor recăpăta liniştea.”
În cele din urmă decretul fusese aprobat: solemn, sobru precum o zi de doliu: toate femeile şi fetele din zona apuseană a împărăţiei –
albanezele,
grecoaicele,
