Din doi paşi uşori ieşi din Drumul Mare şi o porni peste ţarini. De-acum trebuia neapărat să găsească un loc unde să aştepte lăsarea nopţii. Pe ambele părţi drumul era pustiu şi totuşi a merge în continuare pe el i s-ar fi părut a fi contrar kanunului.
Câmpul se întindea cât vedeai cu ochii. În depărtare se zăreau ogoare cultivate şi pomi, dar de jur-împrejur nu exista niciun ascunziş. Cum voi găsi primul tufiş, mă voi ascunde în el, cugetă
Gjorgu, ca şi când ar fi vrut să se convingă singur că-şi continua drumul nu din trufie, ci pentru că nu-şi găsea adăpost.
Câmpul se pierdea în zare. Omul se simţi cuprins de o linişte ciudată, mai degrabă de un vid mut. Era singur sub cerul care acum părea aplecat niţel spre asfinţit din pricina apăsării soarelui. Îl înconjura aceeaşi zi, acelaşi aer şi aceeaşi strălucire roşietică, deşi răstimpul răgazului său expirase şi el pătrunsese într-un alt timp.
Privea indiferent în jur. Iată, acesta este timpul de dincolo de legământ. Timpul etern ce nu-i mai aparţinea, fără zile, fără
anotimpuri şi ani, un timp universal, cu care el n-avea nimic de-a
— 232 —
face. Complet străin, neavând semne pentru el, nici veşti, ţinându-i secretă ziua osândei, aflată undeva, pe-aproape, zi necunoscută, întrun ţinut necunoscut.
În vreme ce se gândea la acestea, zări în depărtare o clădire cenuşie pe care o mai văzuse într-un rând. E Hanul din Rreza, îşi spuse când fu ceva mai aproape. De acolo şi până la fântâna al cărui nume îl uitase drumul era sub jurământ. Cel puţin el aşa ştia.
Drumurile jurate n-aveau anunţuri şi nici alte semne şi totuşi le cunoşteau cu toţii. Ca să fie mai sigur ar fi putut să-l întrebe pe primul trecător ce i-ar fi ieşit în cale.
Gjorgu grăbi pasul. Creierul îi ieşi din amorţeală. Avea să ajungă la drumul jurat, pe care se va oploşi până seara, fără să mai fie nevoie să se ascundă în tufişuri. Între timp, cine ştie, trăsura de catifea ar putea să treacă pe acolo. Într-un rând, după cum aflase, ea fusese văzută la Hanul din Shala.
Da, da, aşa va face. Gjorgu privi în stânga, apoi în dreapta, se asigură că şi drumul şi câmpul erau pustii, după care, păşind uşor, străbătu porţiunea până la Drumul Mare şi intră pe el. Făcu asta pentru a ajunge cât mai repede la drumul jurat, până la care, altfel, i-ar fi trebuit o oră de mers.
Atenţie, îşi porunci. Acum capul îşi lasă umbra spre răsărit. Dar Drumul Mare continua să fie pustiu. Mergea repede, fără să se gândească la nimic. Departe, pe drum, zări câteva siluete negre, ce păreau nemişcate. Când se mai apropie văzu că erau doi bărbaţi şi o femeie călare pe catâr.
— Drumul ăsta e jurat, oameni buni? îi întrebă Gjorgu când se întâlniră.
— Jurat, băiete, răspunse cel mai în vârstă dintre ei. De o sută de ani e jurat între Hanul Rreza şi Fântâna Vrăjitoarelor.
— Mulţumesc, zise Gjorgu.
— Să fii sănătos, băiete, îi ură bătrânul, privindu-i în treacăt panglica neagră de pe mânecă. Drum bun!
În vreme ce păşea cât putea de repede, Gjorgu se întrebă ce s-ar fi făcut cei în situaţia lui pe care îi prindea ziua umblând prin Rrafsh, dacă n-ar fi existat asemenea drumuri, singurele lor adăposturi, scăparea lor de urmăritori.
Partea de drum sub jurământ nu de deosebea prin nimic de drumul celălalt. Acelaşi caldarâm vechi, stricat ici-colo de copite şi viituri, aceleaşi gropi şi aceleaşi tufişuri pe margine. Şi totuşi, lui Gjorgu i se păru că nuanţa aurie a prafului de-aici avea ceva ciudat
— 233 —
în ea. Inspiră adânc şi îşi rări paşii. Aici voi aştepta înserarea, gândi.
O să mă odihnesc pe vreo piatră sau mă voi preumbla în sus şi-n jos până diseară. Oricum, era mai bine decât să stea pitulat în tufiş. Şi apoi… s-ar fi putut ivi trăsura. Nutrea speranţa vagă că o va zări încă
o dată. În vreme ce în visul său lucrurile luau amploare: să apară
trăsura, să oprească şi cei doi din ea să-i spună: hai, munteanule, urcă în trăsură dacă eşti obosit, să facem o bucată de drum împreună…
Când şi când Gjorgu privea cerul. În cel mult trei ore avea să
însereze. Pe drum treceau munteni singuratici sau în grupuri mici, pe jos sau pe cai. Departe, în zare, zări două-trei puncte nemişcate.
Erau cu siguranţă ucigaşi care, ca şi el, aşteptau căderea nopţii pentru a porni mai departe. Cei de acasă or fi îngrijoraţi, îşi spuse el.
Din urmă se apropia un muntean, mergând încet în urma unui bivol. Bivolul era complet negru.
Gjorgu mergea mai încet decât celălalt şi omul îl ajunse din urmă.
— Ziua bună! îl salută munteanul, când fu aproape.
— Ziua bună! răspunse Gjorgu.
Munteanul arătă cu capul spre cer.
— Vreme închisă, zise.
Avea mustăţi galbene, care-i colorau zâmbetul. Pe mânecă avea panglică neagră.
— Ţi s-a terminat răgazul?
— Da, răspunse Gjorgu, azi la amiază.
— Mie mi s-a terminat de trei zile şi uite, nu pot să vând bivolul acesta.
Gjorgu îl privi cu mirare.
— De două săptămâni umblu cu el şi nu pot să-l vând, urmă
celălalt. E un animal bun, toţi ai casei au plâns când l-am luat, dar vezi, nu mi-l cumpără nimeni.
