— Ai dreptate, îl aprobă paşa, ultimele zile au fost groaznice, mai ales pentru tine. Totul a trecut acum, nu?

— 289 —

— Sunt îngrijorat pentru recepţia din astă-seară, spuse Nuh-efendi. Oricum, e prima întâlnire oficială…

Muhardar-paşa tăcu, fixându-l cu privirea.

— Ascultă, zise. Poţi să lipseşti azi de la hipodrom. Adjuncţii tăi vor fi, evident, acolo, şi, apoi, vom fi şi noi, aşa că…

— Îţi mulţumesc, paşă, se înclină din nou Nuh-efendi.

— Recepţia trebuie să fie grandioasă, urmă Muhardar-paşa. La urma-urmei, totul depinde de felul cum vor ieşi lucrurile astă-seară.

— Da, paşă.

— Du-te, deci, îl îndemnă paşa, du-te şi ocupă-te de recepţie. Făcu apoi câţiva paşi în direcţia trăsurii şi, punând piciorul pe scară, se întoarse încă o dată spre celălalt: Şi odihneşte-te puţin. Ziua de azi a fost extenuantă pentru tine.

Nuh-efendi se plecă pentru a treia oară.

În vreme ce echipajul paşei ieşea pe poarta zăbrelită, Nuh-efendi se întoarse să-şi caute propria trăsură, pe care vizitiul reuşise să o strecoare printre alte zeci.

Îndreptându-se apoi spre vechea mănăstire în a cărei biserică avea să se desfăşoare recepţia, din direcţia contrară, pe drumul către hipodrom, întâlniră sute de oameni care, pe jos sau cu diferite mijloace de transportase grăbeau către arenă. Erau toţi veseli, cum este de obicei mulţimea înaintea unui spectacol îndelung aşteptat.

Ici-colo, printre oameni, puteai zări trăsurile înalţilor funcţionari, ale căror chipuri se ghiceau cu greu în spatele geamurilor închise.

Într-o caleaşcă lungă, trasă de şase cai, trecură pe lângă el, gonind ca vântul, râzând şi chiuind, dansatoarele din Istanbul. Ceva mai târziu îşi făcură apariţia saltimbancii, printre care Nuh-efendi crezu că-l recunoaşte pe vestitul Ali Ibreti. Apoi avu impresia că zăreşte în dosul geamului unei trăsuri mustaţa ţepoasă a lui Bandill-aga, imediat după care se succedară alte două caleşti, de unde se auzeau cântece de petrecere.

Au venit toate puşlamalele din Istanbul, îşi zise Nuh-efendi dispreţuitor.

Se însera. Parada trebuie să fie pe sfârşite acum, cugeta Nuh-efendi. Ieşise în curtea din spatele mănăstirii pentru a lua puţin aer printre cei câţiva castani rămuroşi. Zidurile dărăpănate din loc în loc îţi sporeau impresia de singurătate. De departe, dinspre bucătării se auzeau zgomote înfundate. Nuh-efendi îşi privi ceasornicul. Desigur că e pe sfârşite, îşi spuse, gândindu-se la paradă.

— 290 —

Se întoarse agale şi, păşind peste dalele lustruite de piatră, se îndreptă spre biserică.

Masa lungă, alcătuită prin alăturarea a patruzeci şi ceva de mese mai mici, era deja aranjată. O bună bucată de vreme Nuh-efendi rămase lângă ea, fixând-o concentrat cu privirea. Naosul spaţios, îmbrăcat tot în atlas şi mătase, părea o sală de ceremonii. Fuseseră

aprinse doar o parte dintre candelabre, dar lumina lor era suficientă

pentru a împrumuta mulţimii vaselor de argint, tipsiilor, veselei de pe masa de ospăţ sclipiri molcome.

Nuh-efendi se aşeză pe fotoliu. Întotdeauna înaintea marilor recepţii oficiale îi plăcuse să şadă în linişte, aşteptând începerea ceremoniei. În jurul său stăruia o pace tainică. Din celelalte odăi, din spatele perdelelor de mătase se auzeau mişcările oamenilor de serviciu, câteodată chiar şi şoaptele lor. Într-un colţ, aşezate pe un postament şi acoperite cu un macat, se aflau instrumentele orchestrei.

Nuh-efendi oftă fără voie. Privirea i se opri asupra mesei oficiale.

Viaţa sa, de la un capăt la altul, se scursese printre tipsii şi platouri luxoase, în sclipirile lor jucăuşe. Clinchetul lor era pentru el mai expresiv decât orice cuvânt. Clinchetul acela vesel, uniform, ce-ţi trezea uneori sentimente de alarmă, de teamă. Pentru a suta, poate chiar pentru a mia oară, îşi aminti de marele vizir Iusuf, în clipa în care râsul i se curmase şi capul îi căzuse în talger, peste bucăţile de carne, iar chipul i se mânjise de sosuri. Cei din jur ţipaseră îngroziţi, îl ridicaseră, îl şterseseră pe faţă cu batista. Unii dintre ei crezuseră

că n-a fost decât un accident. Lucrurile se lămuriseră cu greu.

Obrazul marelui vizir devenise alb ca hârtia. Peste un ceas murise. În aceeaşi noapte, Nuh-efendi împreună cu mulţi alţii, începând cu ultimul bucătar şi sfârşind cu cei mai înalţi funcţionari ai Protocolului, fuseseră arestaţi.

Nuh-efendi se ridică din fotoliu şi începu să se plimbe în jurul meselor. Ori de câte ori se gândea la arestarea sa simţea nevoia să

facă ceva; de parcă nu şi-ar fi putut aminti de plimbările însingurate pe drumul din Karagümruk decât preumblându-se în sus şi-n jos prin cameră, la fel de neliniştit ca atunci.

Păşind pe lângă mese, îşi spuse că plimbarea aceasta domoală nu putea avea un decor mai nimerit decât însemnele sobre de pe tipsii, înscrisurile şi lucrătura lor meşteşugită. Allah, cugetă el, o viaţă

întreagă petrecută printre talgere de argint şi tigăi de aramă. Printre ambasadori de toate soiurile, vorbind în toate limbile, cu tot felul de

— 291 —

obiceiuri. Unguri, mameluci, ruşi, moldoveni, austrieci, persani. Şi acelaşi clinchet de talgere şi tigăi.

Se opri dinaintea unei măsuţe rotunde aşezată ceva mai de-o parte, pe care se afla baş-baclavaua. Colţurile vălului galben, cusut pe margine cu fir de aur, atârnau pe laturile tipsiei. Ridică unul dintre ele şi privi o vreme baclavaua. Ora recepţiei se apropia, dar nu exista niciun semn că invitaţii începuseră să vină. Baclavaua fusese tăiată cu grijă în romburi. În siropul acela… în siropul din tavă… Nu, îşi spuse el, destul cu gândurile negre. După otrăvirea marelui vizir, Iusuf, la fiecare serată oficială era chinuit de întrebarea unde, în care fel de mâncare sau cofeturi fusese strecurată otrava. Încercă să

gonească gândul acesta, dar nu reuşi. Acum, privind masa ospăţului, se întrebă iar care ar putea fi mâncarea fatală. Clătină din cap pentru a-şi alunga bănuiala. Era o prostie să creadă că s-ar fi putut petrece aşa ceva la o recepţie la care participau cinci şute de bărbaţi înarmaţi. Apoi zâmbi: câte ospeţe nu fuseseră organizate de atunci, de câte ori nu-i dăduse târcoale gândul acesta şi iată că niciodată nu se întâmplase nimic. Cu atât mai puţin acum, când nu exista nicio bănuială. Ba chiar din contră, totul era în regulă. Trebuie să-mi menajez niţeluş nervii, îşi zise el. Imediat că mă voi întoarce la Istanbul, ar fi bine să-mi fac un control la doctorul Karajani.

Neapărat, îşi repetă şi acoperi baclavaua cu vălul transparent.

Îşi reîncepu umbletul în jurul meselor şi asta-i aminti iar de plopii de pe marginea drumului din Karagümruk, de luna ce plutea deasupra lor. De ce întârzie? se întrebă în câteva rânduri, scoţându-şi din buzunarul vestei ceasornicul de argint şi privindu-l. Se linişti singur spunându-şi că la inaugurarea unor asemenea festivităţi întârzierile sunt lucrul cel mai obişnuit. Îşi aminti fără voie de trăsura dansatoarelor din Istanbul. Apoi se opri şi aranjă o lingură

ce-i păru pusă strâmb. Brusc, îşi aminti de petele albe din biografia lui Durmish Dur Ali. Unde o fi dispărut atâta vreme? se întrebă şi-şi fixă privirea pe un castron adânc, ca şi când acolo, în el, s-ar fi aflat răspunsul. Unde? Ochiul acela mic, ochi de peşte, piciorul înţepenit… Sunt extenuat, îşi zise. Ar fi trebuit să dorm niţel, cum a zis Muhardar-paşa. Ochii paşei erau transparenţi, transparenţi…

Nimic tulbure în ei… Ruşine că te gândeşti la aşa ceva, aproape că

strigă Nuh-efendi. Ruşine!

Trecu prin faţa castroanelor aurite pline cu dulciuri gânditor, încruntat, privind drept înainte. Încetul cu încetul se calmă. Trebuie să sosească dintr-un moment într-altul, cugetă. În clipa aceea auzi

— 292 —

pe cineva pătrunzând în biserică. Se întoarse şi lăsă să-i scape un strigăt scurt. Era Durmish Dur Ali. Lumina slabă a lămpilor îi ascundea o parte din chip. Se priviră de la distanţă, dar nu reuşiră

să se vadă prea bine.

Aruncându-şi cu greu piciorul drept, parcă smulgându-l din laţ, căpitanul păşi înainte. Nuh-efendi avu impresia că pantalonii celuilalt erau mânjiţi cu sos. Ai grijă să nu-ţi stropeşti uniforma, vru să-i strige, dar căpitanul se oprise în faţa baclavalei, ridică vălul cu o mână, aşa cum făcuse şi Nuh-efendi mai-nainte, ca şi când i-ar fi copiat gestul. Inima lui Nuh-efendi îşi rări bătăile. Căpitanul părea că

nu-l bagă în seamă. Era tare palid la chip.

Cu, acelaşi gest, parcă al altuia, parcă rupt dintr-un coşmar, Dur Ali luă de pe masă o furculiţă şi o înfipse în baclava. Nuh-efendi zări sclipirea furculiţei, pe care mâna nesigură a căpitanului o aducea la gură. Vru să strige: Ce faci, strici baclavaua. Dar constată că nu avea glas.

Durmish Dur Ali se sprijini de masă şi vomă.

Nuh-efendi se aruncă spre el, împinse cu o mână tipsia, iar pe cealaltă i-o puse căpitanului pe frunte. Ce ai? Ce ai? îl întrebă de câteva ori. Ce-i cu tine? însă Dur Ali tăcea. Iată că trupul îi fu străbătut de un tremur mărunt, se chinui să vomite din nou, dar în zadar. Degetele sale subţiri, galbene precum ceara, erau încleştate de marginea mesei. O sudoare de moarte îi brăzda chipul.

— Unde sunt invitaţii? De ce întârzie? strigă în cele din urmă Nuh-efendi.

În ochiul drept al căpitanului se aprinse o luminiţă care se stinsese imediat.