În dimineaţa celei de-a treia zile (era în 17 aprilie), surugiul duse valizele la trăsură şi cei doi, soţ şi soţie, după ce plătiră şi se salutară
destul de rece cu hangiul, porniră la drum.
Plecau din Rrafsh.
Capitolul al şaptelea
Dimineaţa lui 17 aprilie îl prinse pe Gjorgu pe Drumul Mare, întorcându-se la Breziftoht. Deşi călătorea fără întrerupere încă din zori, înţelese că până în satul lui ar mai fi avut cel puţin încă o zi de mers, în vreme ce răgazul i se sfârşea la amiază.
Ridică ochii spre cer în căutarea soarelui pe care norii îl acopereau fără a reuşi totuşi să-l ascundă. Amiaza nu e departe, îşi spuse, coborându-şi privirea pe pământ. Drumul părea sângeriu. Mergând, cugeta că, dacă răgazul i s-ar fi sfârşit spre seară, ar fi putut ajunge acasă cel mai devreme pe la miezul nopţii. Dar răgazul său, ca şi majoritatea celorlalte, sfârşea la prânz. Se ştie că în cazul acesta, dacă cel ce beneficia de luna de pace era ucis chiar în ultima zi a răstimpului, se cerceta în ce direcţie se afla umbra lăsată de ţeasta sa pe pământ în momentul căderii, spre apus sau spre răsărit. În cazul în care umbra era îndreptată spre răsărit însemna că el fusese ucis după prânz, deci după scurgerea termenului stabilit. În caz contrar era evident că fusese ucis înainte de vreme, mişeleşte.
Gjorgu privi iar în sus. Soarta sa era legată în ziua aceea de cer, de mişcarea soarelui pe boltă. Apoi, ca şi înainte, scrută drumul, care, din cauza sforţării ochilor, părea scăldat în lumină. Privi în urmă, dar peste tot stăruia haloul acela trandafiriu. S-ar fi părut că trăsura neagră pe care o căutase în zadar trei săptămâni la rând prin Rrafsh n-avea să se arate nici în ultima zi a vieţii sale de om liber. De câte ori i se păruse că o va întâlni, de tot atâtea ori ea dispăruse ca luată
de vânt. Fusese văzută pe Drumul Umbrelor, la Hanul din Shala, pe Drumul Mare al Steagurilor, dar nu reuşise defel să dea de urma ei.
Când ajungea în zona în care se spunea că fusese văzută, ea se afla deja în ţinutul vecin, iar când el se întorcea pentru a-i tăia drumul la vreo răscruce, ea o lua pe neaşteptate în direcţia opusă.
— 229 —
Uneori uita de ea, dar i-o amintea drumul însuşi. Acum însă, nu mai avea nicio speranţă. Căci chiar dacă ea ar fi umblat toată viaţa prin Rrafsh, el avea să se închidă în turnul de veghe şi n-ar mai fi putut-o vedea; apoi, dacă, prin absurd, el ar ieşi cumva din turn, în ziua aceea ochii îi vor fi aproape orbi, astfel că în locul ei va zări doar o pată tulbure precum soarele, care, din spatele norilor părea un buchet de trandafiri striviţi.
Gjorgu îşi luă gândul de la ea. Ai lui îl aşteptau îngrijoraţi în cursul dimineţii, dar el nu putea ajunge înainte de amiază. La prânz ar fi trebuit să-şi întrerupă călătoria şi să se ascundă în aşteptarea nopţii. Acum el era un ucigaş căutat şi umbletul lui încoace şi încolo trebuia să se petreacă doar noaptea şi pe drumuri lăturalnice.
Kanunul nu numai că nu lua asta drept un semn de frică, ci, dimpotrivă, o socotea înţelepciune şi bărbăţie, pentru că prudenţa, în afara faptului că apăra viaţa ucigaşului, îl împiedica să umble pe unde i-ar fi fost voia, îndârjind astfel şi mai mult familia victimei.
Alături de sentimentul datoriei împlinite, ucigaşul trebuia să se mai simtă şi vinovat în faţa obştei. Oricum, chiar de la amiază ar fi trebuit să găsească un ascunziş unde să stea până la căderea serii. În ultimele zile, prin hanurile în care dormise i se păruse că zăreşte în câteva rânduri pe cineva din neamul Kryeqyqe. Poate că i se păruse, poate că era adevărat: îi puseseră pe urme pe careva ce avea să-l ucidă imediat după expirarea răgazului, atunci când, de regulă, cel urmărit nu şi-a luat încă toate măsurile de apărare.
Oricum trebuie să mă păzesc, îşi zise el şi-şi ridică ochii pentru a treia oară spre cer. Tocmai atunci i se păru că aude un zgomot îndepărtat. Se opri şi ascultă cu atenţie, dar degeaba. Porni din nou şi zgomotul se auzi iar. Era un fel de duduit înfundat, când mai slab, când mai puternic. O fi vreo cascadă, presupuse. Şi chiar asta era.
Apropiindu-se şi zărind-o rămase ca fermecat. O cascadă mai încântătoare nici că văzuse vreodată. Era altfel decât celelalte, fără
spumă şi clocot, căzând liniştit din stânca verde în vale, ca pletele de fată. Gjorgu îşi aminti de părul frumoasei femei de la oraş. Luminată
de soare, cascada ar fi fost aidoma părului ei.
Rămase o vreme pe podeţul de lemn sub care apele prăvălite de stâncă curgeau aşezat, lin, lipsite de solemnitate. Nu-şi putea lua ochii de la cascadă. Cu o săptămână în urmă, într-unul dintre hanurile în care înnoptase, auzise că în lume există ţări în care apele cascadelor dădeau lumină electrică. Un muntean tânăr le povestise altor doi drumeţi că aflase asta de la cineva, care, şi el, aflase de la
— 230 —
un altul, iar drumeţii ce ascultau repetaseră: Să se facă lumină din apă?! Eşti în toate minţile, omule?! Ce, apa e petrol, să poată da lumină?! Apa stinge focul, nu-l aprinde! Dar munteanul se încăpăţână că aşa auzise şi că nu exagera cu nimic, că se poate face lumină chiar din apă, dar nu din orice fel de apă, pentru că şi între ape există deosebiri ca şi între oameni, ci numai din apa miraculoasă
a cascadelor. Nebuni sunt cei care ţi-au spus, şi încă mai nebun eşti tu, crezându-i, l-au bruftuit drumeţii. Ceea ce nu l-a împiedicat pe muntean să afirme că, dacă ar fi aşa (conform cuvintelor celuilalt, auzite de la primul), deci, dacă asta s-ar înfăptui, kanunul se va mai îmblânzi, moartea va cutreiera mai puţin prin Rrafsh, aşa cum sarea pământului dispare sub biciul ploii. Nebun eşti, nebun de legat, repetau drumeţii, dar Gjorgu fusese tentat să-l creadă pe necunoscut.
Plecă cu greu de lângă cascadă. Drumul se întindea nesfârşit, aproape fără coturi, uşor arămiu în zare.
Ridică iar ochii spre cer. Peste încă puţină vreme răgazul de treizeci de zile lua sfârşit şi el avea să iasă de sub scutul jurământului. În afara timpului, îşi spuse. I se păru ciudat că omul poate ieşi din propriul său timp. Încă un pic, repetă şi ridică iar ochii spre cer. Trandafirii striviţi din spatele norilor începuseră să se ofilească încetul cu încetul. Gjorgu zâmbi cu amărăciune, ca şi când ar fi vrut să-şi spună: n-ai încotro!
Între timp, trăsura în care călătoreau Vorps-ii alerga pe Drumul Mare al Steagurilor, cel mai lung dintre drumurile ce străbăteau Platoul. Stâncile acoperite în parte de chiciură rămâneau mereu în urmă şi, privindu-le, Besian Vorps îşi spuse că iată, în cele din urmă, părăseau împărăţia morţii. Din când în când privea profilul Dianei.
Palidă, într-o nemişcare pe care zguduiturile trăsurii n-o atenuau, ci, din contră, o făceau mai evidentă, femeia îi trezea uneori frică. Era complet străină, înstrăinată, doar înveliş material al cărui spirit rămăsese acolo sus.
Ce mi-a trebuit s-o aduc în Rrafshul acesta blestemat? se întrebă
el poate pentru a suta oară. Un singur moment de comuniune cu Platoul şi a pierdut-o. Mecanismul acela monstruos a atins-o insensibil şi a răpit-o, transformând-o în sclava lui, în cel mai bun caz într-o zână bună.
Zgomotul roţilor trăsurii se dovedi a fi muzica cea mai potrivită ca acompaniament al îndoielilor, lui, al frământărilor şi căinţei. Îşi
— 231 —
pusese fericirea la încercare ca şi când ar fi vrut să se convingă că o merită sau nu. O trecuse prin porţile infernului, fragila fericire, încă
din primăvara dintâi. Dar ea n-a rezistat încercării.
Calm, uneori îşi spunea că în realitate niciun alt sentiment, niciun alt bărbat n-ar fi reuşit să stingă simţămintele Dianei faţă de el. Şi dacă se întâmplase (doamne, cât de amare erau cuvintele „se întâmplase”!), s-a întâmplat nu pentru că s-ar fi ivit un altul, ci dintr-un motiv îngrozitor de vag. Era ceva tulbure, drama a milioane de vieţi, secole de-a rândul, şi tocmai de asta părea un fapt ireparabil.
Asemenea rândunicii lovite de locomotivă, ea se izbise de drama Platoului şi nu-i putuse supravieţui.
Câteodată, cu o linişte de care se temea şi singur, îşi spunea că
Platoul îşi ceruse pesemne tributul. Pentru cărţile lui, pentru zânele şi vrăjitoarele descrise în ele, pentru loja minusculă de unde urmărise spectacolul unui întreg popor însângerat.
Poate că pedeapsa m-ar fi putut găsi oriunde, chiar şi la Tirana, îşi spuse încercând să se liniştească singur. Pentru că Rrafshul îşi întinde tentaculele până departe, peste toată ţara şi oricând.
Îşi ridică mâneca pardesiului şi privi ceasul. Era chiar vremea prânzului.
Gjorgu privi în sus şi descoperi în spatele norilor pata liliachie. E
chiar amiaza, îşi zise. Răgazul său se isprăvise.
