Ajunseră în locul în care lăsaseră trăsura, dar nu se urcară în ea, ci îşi continuară drumul pe jos pentru a vedea şi satul.
Primii oameni întâlniţi fură două femei ce-şi duceau cofele cu apă.
Sătencele se opriră şi-i priviră o vreme. În contrast cu frumuseţea peisajului, casele de piatră păreau şi mai sumbre. Pe uliţe şi mai ales pe maidanul din faţa bisericii zăriră alţi oameni. Iţarii înguşti, albi ca laptele, cu găitane negre cusute lateral, semănând straniu cu semnele care desemnează pericolul de electrocutare, redau perfect nervozitatea din mersul lor.
— Aici s-a întâmplat ceva, zise Besian.
Priviră puţin în direcţia oamenilor, vrând să priceapă ce se petrecuse. Dar întâmplarea părea să fi fost oarecum discretă şi solemnă.
— Acela să fie oare turnul de veghe? întrebă Diana.
— Poate. Aşa s-ar părea.
Diana se opri pentru a vedea mai bine construcţia aceea mai dosnică.
— Dacă munteanului pe care l-am văzut atunci, cel despre care am discutat azi, i-a expirat răgazul zilele acestea, el s-a închis, cu siguranţă, într-un turn de veghe, nu? întrebă iar Diana.
— Fireşte, răspunse Besian, fără a-şi lua ochii de la grupul de oameni.
— Şi, dacă la expirarea răgazului omul se află departe de satul său, poate să se închidă în orice turn de veghe?
— Cred că da. E acelaşi lucru ca şi în cazul călătorilor pe care-i prinde noaptea pe drum şi intră în primul han ce le iese înainte.
— Deci, el ar fi putut să intre şi în turnul acesta?
— 218 —
Besian zâmbi.
— S-ar putea, deşi nu cred. Există multe turnuri de veghe şi, apoi, pe muntean l-am întâlnit foarte departe de aici.
Diana întoarse încă o dată capul spre turnul de veghe şi, în locul de unde porneşte privirea, în colţul ochilor, bărbatul avu impresia că
zăreşte un soi de dorinţă şi un început de zâmbet. Tot atunci băgă de seamă că din grupul de oameni cineva le făcea cu mâna. Un sacou cadrilat, câteva chipuri cunoscute.
— Ia te uită cine e, spuse Besian şi arătă cu capul într-acolo.
— Ali Binaku, zise Diana încet, încât nu se înţelese dacă dorea sau nu revederea aceea.
Se întâlniră chiar în mijlocul maidanului. Se vedea de la o poştă că
geometrul era băut. Ochii albaştri ai medicului şi nu numai ei, ci întreg chipul său slab şi roşu trăda supărarea. În vreme ce în spatele indiferenţei obişnuite a lui Ali Binaku se dezvăluia anevoie o oboseală
aparte. În urma lor venea un grup numeros de munteni.
— Vă continuaţi călătoria prin Rrafsh? îi întrebă Ali Binaku cu vocea lui sonoră.
— Da, răspunse Besian Vorps. Încă vreo câteva zile.
— De-acum zilele sunt în creştere.
— Da. Potrivit anotimpului. Dumneavoastră, încotro?
— Noi? făcu geometrul. Ca de obicei, din sat în sat, din steag în steag… Tablou de grup, cu o picătură de sânge…
— Cum?
— Făceam o comparaţie… Cum să zic, o comparaţie din artele plastice…
Ali Binaku îl privi rece.
— Aţi avut vreo judecată pe-aici? îl întrebă Besian pe Ali Binaku.
Ali Binaku aprobă din cap.
— Şi încă ce mai judecată, interveni iar geometrul. Astăzi, el, şi-l arătă pe Ali Binaku, a luat o decizie ce va rămâne veşnic în amintirea localnicilor.
— Să nu exagerăm, zise Ali Binaku.
— Nu exagerez nimic, făcu geometrul. Şi apoi dânsul e scriitor şi ar trebui să cunoască faptele.
În câteva minute, cazul pentru care fuseseră chemaţi în sat Ali Binaku şi ajutoarele sale fu povestit de câţiva inşi ce se întrerupeau, se completau şi se corectau unul pe altul, cel mai adesea fiind întrerupt geometrul. Iată ce se întâmplase: cu o săptămână în urmă, membrii unei familii uciseseră o fată de-a lor rămasă grea. Era clar
— 219 —
că, imediat după asta, urma să fie ucis şi flăcăul care avusese legături nepermise cu victima. Familia băiatului aflase între timp că
pruncul ce nu apucase să se nască fusese băiat. Şi atunci, ia taurul de coarne şi proclamă gjakmarrja cu familia fetei, tocmai pentru copilul-băiat care de acum îi aparţinea, în pofida faptului că flăcăul nu se împreunase legiuit cu victima. Făcând aceasta, familia băiatului socoate că trebuie să se răzbune, deci că este rândul ei să
