Între timp, în N. s-a aflat până la urmă motivul sosirii înalţilor oaspeţi din Capitală: avea să aibă loc serbarea închinată pacificării Albaniei.

Ca şi supuşii paşalâcului vecin, localnicii au primit vestea aceasta cu o oarecare dezamăgire. Într-adevăr, evenimentul n-avea nicio legătură cu ei. Deşi se învecinau de sute de ani cu „cele patru Albanii”, cum erau denumite cele patru paşalâcuri ce o compuneau, pentru ei această ţară părea că făcuse parte mereu dintr-o altă lume.

— 275 —

Fusese o ţară aspră şi stranie şi asta mai ales în ultimii patruzeci de ani. Prin N. treceau adesea convoaie nesfârşite de soldaţi osteniţi, de catâri şi de tunuri. Oamenii le priveau îngânduraţi şi-şi şopteau unul-altuia: iar Albania.

Slavă domnului, acum albanezii fuseseră îmblânziţi. Se pare că, în fine, le venise mintea la cap. Iată că Sublima Poartă, generoasă ca întotdeauna, şi-a călcat pe inimă şi le-a întins nesupuşilor o mână

binevoitoare. Blestemaţi să fie dacă nu vor preţui nici acum bunătatea sultanului.

Astfel se vorbea de-a lungul şi de-a latul oraşului. Era pe la mijlocul lui martie, dar primăvara nu se arătase pe nicăieri. Nopţile erau geroase şi cerul într-atât de lucios, încât aveai impresia că luna, stelele şi celelalte corpuri cereşti vor luneca pe suprafaţa aceea lustruită şi se vor sparge în mii de cioburi strălucitoare.

Subcomisia politică se întrunea regulat în fiecare zi. Membrii ei, deşi n-o declaraseră nicăieri, erau aproape toţi funcţionari ai Ministerului de Externe. Adevărul e că participarea acestui minister la organizarea serbării nu fusese pomenită deloc în presă şi asta pentru a nu se crea confuzii în legătură cu statutul Albaniei, confuzii ce ar fi putut avea urmări grave atât în interiorul, cât şi în afara imperiului. Dacă s-ar declara deschis că de relaţiile cu Albania a început să se ocupe Ministerul de Externe, atunci ar reieşi clar că de acum înainte Albania n-ar mai face parte din marele stat osman. O

asemenea poziţie ar pricinui un nou val de mânie în sânul castei militare, şi bătrânilor politicieni grupaţi mai ales în jurul Sheh-Ul-Islamului. În cazul de faţă, aceştia ar fi avut de partea lor şi opinia publică, pentru care ar fi fost mai normal ca de relaţiile cu Albania să

se ocupe Ministerul de Interne şi nu cel de Externe, pentru a nu încorda raporturile cu albanezii. Acum, în pragul normalizării relaţiilor, fusese aleasă o cale de mijloc pe de o parte, pentru întâia oară în istoria legăturilor cu Albania, participarea Ministerului de Externe la organizarea festivităţilor fusese strecurată de oamenii Porţii pretutindeni pe pământ albanez, iar pe de alta, lucrurile acestea rămăseseră secrete pentru cercurile diplomatice din Capitală

şi mai ales pentru presă, în felul acesta erau măguliţi şi albanezii şi nici nu se dădea apă la moară fanaticilor încăpăţânaţi din Istanbul.

Delikalibash-bey nu lipsea la niciuna din aceste întruniri. Studia apoi câtu-i ziua de lungă unul câte unul toate documentele pregătite de ajutoarele sale: tot felul de discursuri, acorduri, proiecte de

— 276 —

declaraţii. Făcea observaţii amănunţite asupra conţinutului lor, formulării, ba chiar şi asupra stilului. Figura lui energică, cu fruntea înaltă şi început de chelie, avea, în ansamblu, ceva colţuros, ce dădea subalternilor încredere. Deşi aceştia (după cum îşi mărturiseau în şoaptă) ar fi dorit mai degrabă să lucreze cu Nuh-efendi, care, spre deosebire de şeful lor, părea mai împrăştiat, dar era la fel de riguros.

În ultimele zile, subcomisia politică s-a ocupat îndeosebi cu pregătirea documentelor. Şi asta pentru că se hotărâse ca toate proiectele să fie întocmite în două limbi dificile, amândouă moarte: în osmana veche şi în latină. Utilizarea lor avea drept scop să creeze impresia unei reciprocităţi în negocieri. Fireşte, albanezilor le-ar fi convenit ca una dintre limbile acestea să fie limba lor, dar Poarta, deşi dovedise bunăvoinţă, nu-şi putea împinge concesiile atât de departe. Ea hotărâse folosirea latinei, limbă apropiată de albaneză şi, pe de altă parte, dacă albaneza n-avea să fie utilizată nici în scris şi nici în discuţii, se găsise cu cale să se renunţe şi la turca actuală, cel puţin în documentele oficiale.

Spre deosebire de alţii, Bandill-aga îşi întrunea subcomisia fără

nicio regularitate, când avea chef şi, mai cu seamă, noaptea.

Muzicanţii şi dansatorii făceau repetiţie după repetiţie, până în zori.

Cel mai greu le era să înveţe cele două trei dansuri albaneze a căror includere în program fusese obligatorie. Uneori muzica suna prea tărăgănat, alteori dansurile înseşi păreau atât de dizgraţioase, încât aveai impresia că ieşiseră dintr-un vis urât.

Doi bătrâni albanezi, aduşi să le vadă, şi-au acoperit ochii cu palmele, ca şi când ar fi asistat la un spectacol de strigoi.

— Astea nu-s dansuri albaneze, aga, îi spuseră ei lui Bandill-aga.

Astea-s nişte orori.

Bandill-aga a intrat în panică. Problema dansurilor albaneze era mai complicată decât crezuse la început. Mult mai reuşite se dovedeau numerele pehlivanilor, ale scamatorilor, chiromanţilor, ba chiar şi ale versificatorilor ce aveau să recite în timpul recepţiilor. Va trebui să-i vorbească lui Muhardar-paşa, în speranţa că dansurile albaneze ar fi putut fi înlocuite cu altceva.

Adevărul e că subcomisia de agrement, deşi sarcinile ei păreau o bagatelă, avea destule necazuri. Şi acestea începuseră cu certurile dintre dansatoare, care se sfădiseră urât încă din prima zi, se încăieraseră şi-şi smulseseră părul din cap, totul pornind, ca de obicei, din invidie. Bandill-aga le înjurase, le ameninţase că le va expedia în Capitală, că le va pedepsi, ba chiar le pomenise şi de

— 277 —

temniţă, dar ele nu se lăsaseră impresionate. „Ce păcate oi avea cu ele, se întreba el peste tot. Ce păcate, sărmanul de mine.”

La fel de grea se dovedise treaba şi în ce priveşte jocurile albaneze de societate, care, asemeni dansurilor, trebuiau să facă parte neapărat din program. Muhardar-paşa a interzis unul dintre acestea, numit „cetate dibrană”, imediat ce l-a văzut. „Este un joc drăcesc, a spus el, ce-ţi aminteşte de străvechile şi blestematele lor cetăţi.

Găseşte ceva mai atrăgător, Bandill-aga.”

Hm, făcu Bandill-aga în sinea lui. Ceva mai atrăgător, desigur. Da’

ia încearcă să găseşti tu, paşă, aşa ceva. Singurul joc mai acătării, tenisul îi fusese luat şi încredinţat subcomisiei lui Nuh-efendi. Da-da, tenisul e la mare modă acum. Joc nobil, n-am ce zice, joc de diplomaţi şi de mari dregători. Joc cavaleresc. Şi cel mai semnificativ lucru, tenisul nu-i nici turcesc, nici grecesc, nici albanez. Un joc al nimănui, exact cum ar fi trebuit acum. Hm!

Nu doar lui Bandill-aga îi plăcea să ia peste picior subcomisiile politică şi protocolară şi mai ales pe şefii acestora, Delikalibash-bey şi Nuh-efendi. Şi Hadji Hazer, ba chiar şi lunganul Alaga Gujvabmerovici aveau ca temă preferată nemulţumirea pe care o resimţeau permanent faţă de poziţia celor doi „prea înalţi domni”, după cum le spuneau între ei. Îi ironizau mereu, îi considerau fuduli şi distanţi. Duşmănia aceasta apăruse de la sine, din înseşi atribuţiile fiecăruia. Chiar dacă Delikalibash-bey şi Nuh-efendi s-ar fi purtat mai puţin dispreţuitor faţă de cei trei colegi ai lor, aceştia din urmă ar fi găsit noi şi noi motive de nemulţumire, şi supărare. Orice ceartă cu hangiii neciopliţi, orice neînţelegere cu muzicanţii, cu bucătarii şi cofetarii, cu socotitorii deveneau de la sine prilej de nemulţumire faţă de celelalte subcomisii, care nu se ocupau de asemenea probleme obişnuite. Nu suntem de nasul vostru, desigur, zicea Bandill-aga ori de câte ori Delikalibash-bey şi Nuh-efendi se îndepărtau discutând. E clar, îi ţinea isonul Hadji Hazer, noi nu suntem decât nişte măcelari, măscărici şi grăjdari. Alaga Gujvabmerovici, care vorbea cu greutate, nu scotea decât un mormăit înfundat. Ochii şi gâtul i se congestionau sub năvala sângelui.

Ca şi când ar fi vrut să facă tuturor în necaz, şi la întrunirile comisiei centrale Nuh-efendi şi Delikalibash-bey stăteau tot împreună. În realitate nu erau prieteni şi le era clar că, la înapoierea în Capitală, n-aveau să se mai întâlnească vreodată, dar aici situaţia se schimba şi, în plus, atribuţiile subcomisiilor pe care le conduceau

— 278 —

erau asemănătoare.

Nuh-efendi, deşi trecut de cincizeci de ani, era un bărbat încântător. Înalt, drept, uşor încărunţit. În vreme ce de pe faţa bucălată a lui Muhardar-paşa ţi se părea că lunecă totul, cu excepţia banalei rumeneli, Nuh-efendi avea gropiţe în obraji, care, când zâmbea, îi dădeau un aer fermecător. Chiar şi după ce dispărea, amintirea zâmbetului acela îi mai stăruia niţeluş pe chip, aşa cum ploaia de vară mai stăruie pe câmp după ivirea soarelui.

Cu zâmbetul acesta îşi începuse cariera Nuh-efendi, urcând de la postul de supraveghetor-secund al sălii micului-dejun al Valide-Sultanei, până la cele mai importante funcţii în cadrul Protocolului Imperial. Dar avansarea sa nu se desfăşurase fără piedici. Când, la marea recepţie festivă dată cu prilejul înăbuşirii revoltei ienicerilor, a fost otrăvit marele vizir Iusuf, Nuh-efendi, ca principal organizator al seratei, fusese întemniţat şi apoi exilat împreună cu adjunctul său.

Luni la rând îşi aşteptase condamnarea la moarte sau temniţă pe viaţă, până ce adevăraţii vinovaţi fuseseră descoperiţi şi osândiţi. Iar el s-a întors în Capitală triumfător, mai puternic ca înainte, dar şi ceva mai deprimat.

Încă de pe atunci, Nuh-efendi devenise extrem de circumspect în tot ceea ce făcea. Curtea era un cuib de intrigi nesfârşite, între firele cărora te puteai trezi încurcat fără să-ţi dai seama, îndată ce renunţai la vigilenţă. Când i se comunicase că va face parte din grupul lui Muhardar-paşa, noile sarcini i se păruseră destul de uşoare şi le primise bucuros. Plecarea pentru câteva săptămâni din viesparul Capitalei avea să-l relaxeze şi, apoi, dacă schimbarea aerului îi va prii, totul va fi într-adevăr minunat.

Dar, începând să lucreze zi de zi, văzu că preparativele erau mult mai dificile decât crezuse el la început. Şi se puteau întâmpla incidente la fel de grave ca şi otrăvirea marelui vizir. Grijile s-au ivit în legătură cu masa de tratative, deoarece trebuia să se stabilească

ce dimensiuni şi ce formă să aibă, unde să stea reprezentanţii Porţii, unde oaspeţii albanezi, în ce loc să fie plasaţi deci la recepţii şi ceremonii. Într-adevăr, munca nu era uşoară. Subalternii săi lucrau zi şi noapte, prelucrând datele Arhivei Centrale asupra legăturilor personale dintre căpeteniile albaneze, asupra neînţelegerilor dintre ei, înrudirilor, duşmăniilor, răzbunărilor, legăturilor lor cu marii feudali potrivnici Porţii, în special cu Ali-paşa de Ianina şi Kara Mahmud Bushatlli.

Nuh-efendi simţea că toate astea îl scot din minţi. Locurile la mese

— 279 —

se notau cu numere, apoi numerele se schimbau între ele. Uneori, datele Arhivei Centrale erau contradictorii şi chinul trebuia luat de la capăt. „Lua-le-ar dracu’!” rostea Nuh-efendi la capătul puterilor.

Adevărat, la Istanbul erau recunoscute greutăţile deosebite cu care se confrunta subcomisia protocolară, motiv pentru care oamenii lui Nuh-efendi erau mai numeroşi şi aveau ranguri mai înalte decât lucrătorii din celelalte subcomisii. Doi dintre aceştia, Hafiz Binaja şi căpitanul Durmish Dur Ali, făceau parte ca observatori din comisia centrală. Hafiz Binaja, un bătrân vulpoi de la Protocol, umblând aproape tot timpul cocârjat din pricina unei boli a coloanei vertebrale, se ocupa de o mie şi una de treburi diverse, în vreme ce căpitanul Durmish Dur Ali avea doar o singură sarcină: organizarea paradei militare. Aceasta urma să aibă loc la hipodromul oraşului, unde începuseră demult să se construiască tribune de lemn pentru oaspeţi. În fiecare zi, trupele ce aveau să defileze făceau exerciţii istovitoare în sunetele fanfarei militare. Durmish Dur Ali se întorcea de la hipodrom mort de oboseală. Era puţintel la trup, iar pieptul scofâlcit şi în special piciorul drept, pe care-l arunca de parcă ar fi fost de lemn în momentul când punea pasul, îl făceau să pară şi mai pipernicit decât era. Ochiul, său drept, făcând parcă pereche cu piciorul, se mişca greu şi lăcrima întruna, ceea ce îţi dădea impresia că, privindu-te, te învăluie într-un abur cald.

Cu toate acestea, deşi neimpunător, se spunea despre el că ar fi fost dintre cei mai capabili ofiţeri ai armatei în ce privea instrucţia de front. Durmish Dur Ali slujise ani de-a rândul în Yemen, într-unul dintre sectoarele cele mai îndepărtate, după care i se pierduse urma, până când se afirmase pe neaşteptate în înăbuşirea unui complot la Palat. Imediat după asta luase parte la organizarea paradei militare ce urmase evenimentului, apoi dispăruse iar o vreme. În biografia sa existau trei-patru asemenea pete albe despre care nu îndrăznise nimeni să-l întrebe, aşa cum cutezi să te apropii de o prăpastie.

În grupul acelora ce se ocupau de organizarea serbării, poziţia celor doi subalterni ai lui Nuh-efendi era oarecum greu de precizat. Şi asta pentru că, deşi nu se simţeau destul de importanţi pentru a căuta tovărăşia lui Nuh-efendi şi Delikalibash-bey, totuşi nu doreau să se împrietenească nici cu Bandill-aga, Hadji Hazer şi Alaga Gujvabmerovici. Aşa că uneori erau cu unii, alteori cu ceilalţi şi, cum se întâmplă de regulă în asemenea cazuri, se simţeau oamenii cei mai singuri din N.

— 280 —

Veni şi ultima săptămână a lui martie. Comisia centrală şi subcomisiile lucrau de zor. Muhardar-paşa ţinu câteva consfătuiri scurte. La una dintre ele Hadji Hazer se prezentă cu obrazul mâncat de ploşniţe şi ceru energic să fie pedepsit proprietarul hotelului în care dormise în noaptea aceea. S-a hotărât osândirea aspră a hotelierului, nu pentru că reclamaţia lui Hadji Hazer ar fi fost crezută

în întregime, ci mai mult pentru a da un exemplu sever tuturor celor ce ar fi încercat să împiedice câtuşi de puţin pregătirea şi desfăşurarea serbării.

Şi într-adevăr, pedepsirea hotelierului a dat roade. Negustorii de carne, de zarzavaturi, hotelierii, brutarii, vânzătorii de ulei, de miere, de bragă, într-un cuvânt toţi acei care încheiaseră contracte cu subcomisiile serbării, au devenit mai docili ca o turmă de oi.