În timpul acesta, familia şi rubedeniile lui Hadji Milet începură să

se agite. Erau oameni simpli, care băteau pentru prima oară la uşile autorităţilor, aşteptând apoi în frigul lungilor coridoare un răspuns ce nu mai venea.

Iniţial îl socotiseră dispărut. În legătură cu el se răspândiseră fel de fel de zvonuri şi de presupuneri. Unii ziceau că ar fi înnebunit şi s-ar fi înecat într-un râu împreună cu întregul convoi. Alţii susţineau ba că l-ar fi ucis nişte rebeli, ba că l-ar fi sugrumat femeile.

Blestemele balcanicelor, dădeau din cap babele din familie.

Într-o dimineaţă, când în curtea îngustă intră poliţaiul cu poruncă

de percheziţie, pricepură cu toţii că Hadji se afla la închisoare. Slavă

domnului, spuseră uşuraţi, bine că e viu.

Îşi petrecură iarna trimiţând jalbe, când Marelui Vizir, când cancelariei Sheh-Ul-Islamului, când sultanului însuşi. Răspuns însă

nu primeau de nicăieri.

— Nu fiţi îngrijorată, spunea bătrâna Meriemia, nu vă pierdeţi speranţa. Mormântul n-are uşă, temniţa, da.

Hadji Milet s-a stins către primăvară, înainte de a fi supus la torturile cele mari. Straja care i-a găsit într-o dimineaţă leşul, la început s-a speriat. Şi-a închipuit că era altcineva, că în celulă

— 260 —

murise un necunoscut, ba chiar a crezut că e vorba de o femeie. Apoi, rostogolind trupul, l-a recunoscut. Era el, numai că-şi acoperise ţeasta şi o parte din obraz cu o cârpă neagră, legată la fel cum îşi leagă femeile feregeaua.

Gardianul a rămas o vreme încremenit, fără a-şi putea desprinde privirea de pe chipul pământiu al mortului. Două furnici se plimbau în jurul gurii încleştate, se opreau o clipă şi urcau pe buze ca şi când ar fi vrut să pătrundă înăuntru, după care dădeau înapoi şi-şi reluau mişcările haotice.

XII

În, aceeaşi săptămână, leşul lui Hadji Milet fu aruncat într-una din gropile comune din jurul oraşului, acolo unde erau îngropaţi de obicei condamnaţii la moarte, nebunii şi vagabonzii. Tot atunci, în palatul sultanului, fu convocat guvernul şi, în prezenţa suveranului, Sheh-Ul-Islam citi un raport referitor la aplicarea Ferege-firmanului în provinciile apusene ale imperiului.

Se împlinise aproape un an de la publicarea „gloriosului decret”, cum îl numi el, şi circa şase luni de când primul convoi cu feregele o pornise într-acolo. De atunci, continuă Sheh-Ul-Islam, alte convoaie, unul după altul, transportaseră în ţinuturile Balcanilor şi încă mai departe, în pusta maghiară şi posesiunile austriece, peste douăzeci de milioane de feregele. Se împlinise astfel, cu ajutorul lui Allah şi în ciuda previziunilor pesimiste ale unora, una dintre operele cele mai slăvite de pe cuprinsul nemuritorului stat Osman de o sută de ani încoace.

În pauza dintre două fraze, Sheh-Ul-Islam privea cu coada ochiului spre colţul sălii în care, încruntaţi, cu bărbile sprijinite în pumn, şedeau Qyprilliii. Ştiau cu toţii că nu peste mult timp ei aveau să fie iar la mare cinste, că urma-vor decretele lor, că bărbile acelea stacojii se vor înfoia atunci ca pălălaia focului, după care veni-vor iar căderea şi dizgraţia, şi apoi o nouă înălţare, şi mereu aşa, una după

alta, precum a fost să fie întotdeauna în fruntea statului osman, la nesfârşit. Ştiau, şi pentru asta nu se grăbeau niciodată să le iasă

împotrivă în vremuri de restrişte, la fel cum nu le stăteau alături în ceasurile de mărire.

Vocea lui Sheh-Ul-Islam urca şi cobora greoi în frazele mult prea lungi pentru neputinţa lui bătrânească.

— 261 —

— Allah e liniştit acum, citi el. Femeile din Grecia, Albania, Cipru, România, Serbia, Bulgaria, Bosnia, Macedonia şi Muntenegru, precum şi cele din ţinuturile aflate sub cârmuire osmană din Polonia, Crimeea, Ungaria şi Austria se supuseseră decretului. Această

întreprindere de proporţii uriaşe nu putea fi înfăptuită decât de un super-stat precum al nostru, urmă el.

Tăcu apoi câteva clipe, după care se întoarse către sultan.

— Sunt fericit să dau de ştire azi luminăţiei-tale, locţiitorul profetului printre noi, că femeile şi fetele celei mai mari împărăţii de pe suprafaţa pământului se află sub puterea feregelei.

Şi făcu un gest cu mâna ca şi când oceanul feregelelor, negru, fremătător şi nesfârşit s-ar fi aflat acolo, la picioarele sale, în timp ce sultanul, ascultându-l, clătina din cap încetişor şi murmura:

— Aferim!

1983

— 262 —

COMISIA

SERBĂRII

— 263 —

I

Eu, Mahmud II, Sultan şi Calif, nepot şi strănepot de regi, al nouăsprezecelea împărat din dinastia osmană, suveranul lumii, a cărui stăpânire va dăinui până în veacul veacurilor, emit acest înalt firman din preafericita capitală Istanbul:

Acum, când sfântul război împărătesc i-a spulberat de pe faţa pământului albanez pe blestemaţii rebeli Kara Mahmut Bushatlli, Kara Ali de Ianina, Kara Mustafa Bushatlli, Kara Kurt Berati şi pe alţi foşti stăpânitori, scoşi de noi în afara legii, care, vreme de patruzeci de ani, au uneltit să rupă gloriosul pământ albanez de preamăritul imperiu islamic, voind să se răzvrătească precum fiul în contra pământului său, acum, deci, când aceşti tâlhari au fost trecuţi prin foc şi sabie de sfânta noastră mânie, eu întind o mână prietenească

Albaniei, celor patru vilaiete ale ei.

Ieri, prin poruncă împărătească, străvechea formulă osmană

„Albania e aproape inimii mele” a fost aşezată din nou în fruntea listei treburilor ocârmuirii, ca o torţă ce va lumina de azi înainte tot ceea ce priveşte această ţară. Voiesc să se ţină minte că, îndată după

stârpirea răzvrătirii din mările paşalâcuri albaneze, înălţimii mele i-au fost făcute o mulţime de propuneri legate de viitoarea soartă a acestei ţări. Au fost unii care au socotit că Albania trebuie afurisită

de trei ori şi proclamată „pământ blestemat”. Alţii au sugerat ca ţara să fie dată în administrarea oştirii sau a Ministerului de Interne. Au fost şi dintre acei care au cerut pedepse cu mult mai grele.

Eu, însă, după ce am ascultat şi am cântărit aceste propuneri venite din cele patru colţuri ale împărăţiei, dintr-un afund sau altul, din provinciile asiatice şi din cele europene, din partea unor înalţi dregători sau slujbaşi neînsemnaţi, deci eu, după ce le-am judecat una câte una, am spus: nu, Albania, deşi ne-a produs mari supărări vreme de patruzeci de ani, va rămâne ceea ce a fost: vasala noastră

preferată, unul dintre giuvaierurile coroanei împărăteşti osmane.

Iată de ce am poruncit să fie anulate toate decretele emise în ultima vreme sub impulsul mâniei privind această ţară şi proclam ca unic înalt firman cel pe care-l semnez azi şi prin care poruncesc: Unu. Se proclamă amnistie generală pentru toate căpeteniile albaneze care, într-un fel sau altul, au dovedit nesupunere faţă de

— 264 —

cârmuirea noastră sau, îndemnaţi de şeitan ori de rebelii cei mari, au ridicat armele împotriva noastră.

Doi. Pentru a restabili vechile raporturi cu Albania, acum, când rebelii au fost făcuţi una cu pământul, va fi organizată o mare serbare la care vor fi invitate cele cinci sute de căpetenii din această

ţară: mari seniori, şefi militari, comandanţi navali, supraveghetori ai kanunului, stegari, mai-mari ai sfaturilor oştii etc., în binecuvântatul oraş N.

La această măreaţă serbare va avea loc un temeinic schimb de păreri cu oaspeţii, astfel încât pacea să domnească în veacul veacurilor în partea aceasta de împărăţie, iar Albania să devină de acum înainte un adevărat paradis pe ţărmul mării Adriatice.

Pacea a fost întotdeauna binevenită, dar, după suferinţele războiului, ea pare mai dulce ca mierea. Se vor lua toate măsurile ca vitezele căpetenii să fie primite după cum o cere rangul şi prestigiul lor, ca şi rangul şi prestigiul milenar al străvechiului pământ albanez.