— Bună ziua, maică, îi răspunse Diana şi-i făcu loc să şadă.
— Of, făcu bătrâna când trăsura se urni, toată ziulica pe drum, singură de tot. Niciun suflet, nicăieri. Am zis că aici o să mor.
— Chiar aşa, zise Besian, şi mie mi s-apărut drumul cam pustiu.
E mare satul dumitale?
— Mare, spuse bătrâna şi se întunecă la faţă. Coşcogea satul, adevărat, da’ la ce bun?
Besian cercetă cu privirea chipul încruntat al bătrânei. Preţ de o clipă i se păru că citeşte pe el vrăjmăşia împotriva tuturor celor din sat, pentru că nimeni nu trecuse pe acolo s-o ajute, uitând cu toţii de ea. Dar ceea ce provocase supărarea bătrânei era mai profund decât o simplă sfadă.
— Coşcogea satul, dar cei mai mulţi bărbaţi îi are închişi în turnul de veghe. De asta am rămas singură-cuc drum, de-am crezut că n-o să mai ajung acasă.
— Gjakmarrja?
— 209 —
— Da, fiule, gjakmarrja. Niciodată n-a făcut prăpăd ca acum. S-au tot împuşcat şi tăiat în satul nostru, dar măcel ca acuma n-a mai fost.
Bătrână oftă din rărunchi.
— Din două sute de case, doar douăzeci nu-s prinse.
— Cum aşa?
— O să vezi şi tu, fiule. Satul e pustiu de tot, ca pe vremea ciumei.
Besian se apropie de fereastră, dar satul încă nu se zărea.
— Acum două săptămâni mi-am îngropat un nepot, urmă
munteanca, sărmănelul de el, şi încă ce flăcău…
Începu să povestească ceva despre nepot şi despre moartea lui, dar, în vreme ce vorbea, în mod straniu, vorbele ei începură să-şi piardă şirul. Şi nu numai atât. Cuvintele se distanţau ciudat, ca şi când între ele ar fi pătruns un altfel de aer, tânguitor şi hipnotic.
Precum fructul înainte de coacere, vorbele bătrânei erau gata să
treacă din starea lor obişnuită într-o alta, nouă: într-un fel de pre-cântec sau pre-bocet. Pesemne că aşa sunt create cântecele, îşi spuse Besian.
Nu-şi mai lua privirea de la ea. Transformarea aceasta lăsase urme şi pe chipul bătrânei. Ochii aveau plânsul în ei, dar un plâns fără
lacrimi.
Trăsura intrase de-acum în sat. Zgomotul roţilor producea un ecou sumbru pe drumul pustiu. Pe ambele laturi înălţau case de piatră, care, la lumina zilei, păreau şi mai pustii.
— Asta e casa Shkrelilor, aia de colo a Krasniqilor. Şi unii şi alţii şi-au uitat rostul şi nu mai ştiu cine e la rând să ucidă, iar acum stau cu toţii închişi, le explică bătrână. Casa de acolo, cea înaltă, cu două caturi, este a Vidhdreqikor, care sunt în sfadă cu Bungii, a căror casă, vedeţi, aia zidită pe jumătate din bolovani negri, se zăreşte cu greu. Uite şi casa Markailor şi pe-a Dodanailor, în gjakmarrja una cu alta. În primăvara asta şi ăia şi ăia au scos pe poartă câte doi morţi. Alea de colo sunt casele Ukailor şij Kryezezilor, una după alta, atât de aproape încât ajunge plumbul de la una la cealaltă; ăştia n-au nevoie să iasă din casă, trag pe fereastră şi nu numai în bărbaţi, ci şi în femei şi fete.
Munteanca vorbi astfel o vreme, iar cei doi priveau când pe o parte, când pe alta, încercând să priceapă această urbanistică
ciudată a sângelui, după cum explica bătrâna. Niciun semn de viaţă, nu răzbătea din liniştea aspră a caselor acelea. Soarele spălăcit, ce cădea pieziş pe pietrele zidurilor, făcea şi mai jalnică pustietatea.
— 210 —
Bătrâna coborî în apropiere de centrul satului şi o ajustară să
ajungă la poarta casei în care stătea. Trăsura îşi urmă drumul prin împărăţia pietrei. Şi când te gândeşti că îndărătul zidurilor şi ferestrelor acestea înguste trăiesc oameni, îşi zise Besian Vorps.
Trăiesc fete cu sânii calzi şi tinere neveste. Pentru o clipă crezu că
sub nemişcarea aparentă a pietrei ar fi putut să desluşească pulsul vieţii, fantastica tensiune interioară ce lovea pereţii în ritmuri beethoveniene. În vreme ce zidurile de afară, ferestrele, razele anemice ale soarelui ce pătrundeau prin ele nu-ţi evocau nimic. Ce-ţi pasă ţie de astea, se apostrofă singur. Vezi mai bine de nevastă-ta.
Un val de supărare, porni să se ridice din fiinţa lui şi întoarse furios capul spre Diana pentru a rupe în cele din urmă vălul chinuitor al tăcerii, pentru a-i cere explicaţii, explicaţii definitive, amănunţite despre purtarea ei, despre muţenia şi închistarea ei.
Nu era pentru prima oară când încerca să-i ceară lămuriri.
Repetase în sinea sa de zeci de ori frazele, începând cu cele mai duioase: Diana, ce-i cu tine, spune-mi, ce te frământă? şi terminând cu cele mai aspre, cu ocări: ce dracu’ ai, şi-a vârât dracul coada, du-te la naiba! Cuvinte într-adevăr indispensabile în astfel de ocazii.
Uite, şi acum, în culmea furiei, cuvintele astea i se înfăţişau primele pe limbă, gata să pătrundă în toate frazele pe care le-ar fi rostit, pregătite să dezlănţuie furtuna. Dar el, la fel ca şi în alte dăţi, nu numai că nu le întrebuinţă împotriva ei, ci, asemeni celui care, dornic să curme o neînţelegere, ia vina asupra sa, le folosi contra propriei persoane. Privea încă spre nevastă-sa şi, în loc de a se răsti la ea, îşi spuse: ce dracu’ e cu mine!?
Ce dracu’ am, repetă. Şi, la fel ca altădată, renunţă la a-i mai cere explicaţii. Mai târziu se linişti singur. Poate că ulterior ocazia se va ivi de la sine. Nu ştia nici el de ce amânase explicaţia. Acum i se părea că găsise un oarecare motiv: îi era frică. Era o frică asemănătoare celei ce-l încercase într-o noapte de iarnă la Tirana, la o şedinţă de spiritism, pe când se pregăteau să audă glasul unui prieten mort cu multă vreme în urmă. Nu ştia nici singur de ce, dar explicaţia Dianei i se părea că va fi ceva asemănător, ca venită de pe altă lume.
Trăsura trecuse de mult de satul blestemat. El îşi repetă un singurul motiv care-l făcuse să amâne explicaţia nevesti-sii fusese frica. Mi-e frică de răspunsul ei, gândi, mi-e frică, dar de ce?
Un sentiment de culpabilitate îl cuprindea tot mai mult în timpul acestei călătorii. Simţământ iscat în realitate demult, mult mai demult. Plecase la drum tocmai pentru a se elibera de el. Iată însă că
— 211 —
se întâmplase pe dos, în loc de a se elibera era stăpânit tot mai covârşitor de el. Acum pare-se, frica de explicaţia Dianei, care ar fi putut avea legătură cu sentimentul lui de vinovăţie, îl cutremură. Nu, mai bine las-o să tacă de-a lungul acestui calvar, las-o să nu scoată o vorbă, numai să nu-mi spună lucrurile de care mă tem.
