— Acoperă soarele şi luna, prea-mărite, acoperă stelele şi marea, dar pe ele lasă-le cum sunt!

Drumul şerpuia paralel cu ţărmul mării Marmara. Până în Capitală nu mai avea mult de mers.

Decret blestemat, sudui Hadji Milet fără veste. Era pentru prima oară în viaţă când gândea astfel despre un decret.

Sub rafalele vântului, ţărmul părea nesfârşit şi trist. Firişoarele de nisip îi şfichiuiau faţa.

— Anulează decretul, strigă el cât putu de tare, ca omul disperat înainte de a lovi cu cuţitul.

Convoiul se apropia de Orman Çiflig. Pădurea înnegura zarea.

Hadji Milet se simţea bântuit de presimţiri sumbre. Fără să răspundă

la saluturi, fără să-şi scuture praful de pe veşminte, lăsă catârii şi urcă să se culce în odaia lui. Dar somnul întârzia să vină. Se foi o vreme în aşternut, apoi se ridică aprinse lampa şi, în lumina ei palidă

— 257 —

şi dezolantă, începu din nou să plângă.

IX

Îl arestaseră dimineaţa în zori. Nu se luminase încă de ziuă când îi bătură în uşă şi în linişte, fără a întâmpina vreo rezistenţă, îi puseră

cătuşele la mâini.

Mai mult chiar decât el însuşi, arestat fără nicio explicaţie, de liniştea şi pasivitatea cu care fură întâmpinaţi se mirară şi poliţaii.

Omul privea fiarele cu ochii umflaţi de somn, ca şi când nu i-ar fi venit să creadă că mâinile acelea erau ale lui. Întrebă doar:

— Ce-am făcut?

În vocea lui nu era cine ştie ce reproş. Nedumerirea aceea semăna cu mirarea beţivanului care, trezindu-se la ziuă, vrea să ştie ce năzbâtie a mai făcut.

— O să afli, îi răspunse unul dintre temniceri.

Auzindu-l, Hadji Milet îl recunoscu deîndată pe cel care, cu două

luni în urmă, în noaptea când poposise acolo pentru prima oară, îi strigase din întuneric: dormi fără grijă, la noi nu se fură.

Îl împinse într-o caretă închisă împreună cu doi paznici ce-l ţinură

permanent sub observaţie. Al treilea urcă supraveghetorul. În buzunarul acestuia se afla documentul însoţitor, în care scria:

„Raport asupra bănuitului Hadji Milet, fiul lui Rahirn şi al Hatigei, slujbaş la Birourile Furnizării de pe lângă Sheh-Ul-Islam, întors dintr-o misiune de două luni în provinciile apusene ale imperiului.

Astăzi, 17 ale lunii curente, în baza dispoziţiilor sfintei noastre cârmuiri cuprinse în Decretul secret cu Nr. 31, completate cu Circulara Nr. 13063, a fost supus supravegherii de noapte slujbaşul Furnizării Hadji Milet, trimis în misiune ca însoţitor de convoi în provinciile ce intră sub jurisdicţia acestor înalte ordonanţe.

Conform regulilor cunoscute, înainte de a se începe supravegherea, a fost consultat Registrul General şi, în dreptul numelui său, la data primei treceri prin Orman Çiflig a persoanei mai sus menţionate, s-a găsit notat: «A petrecut o noapte agitată, s-a sculat de două ori şi a vorbit în somn, ceea ce ne face să-l bănuim de îndoieli şi teamă. Să fie avut în vedere la întoarcere.»

În baza dispoziţiilor cârmuirii şi având în vedere nota de mai sus, supraveghetorii noştri, după efectuarea operaţiunii respective, mi-au raportat în faptul zilei că numitul Hadji Milet a fost nu numai

— 258 —

deosebit de agitat întreaga noapte, lucru care ne întăreşte bănuielile legate de îndoieli şi teamă, ci şi că a plâns cu suspine o bună parte din timp, fapt deosebit de rar şi care ne face să-l suspectăm că în timpul misiunii sale a comis acţiuni potrivnice intereselor statului, acţiuni ce provoacă în conştiinţa sa vinovată deruta, teamă şi regret.

După citirea raportului de supraveghere am dispus, conform regulamentului, arestarea numitului Hadji Milet şi expedierea lui neîntârziată, la închisoarea Procuraturii Imperiale.

Comandant Tahir Bekbej,

Orman Çiflig.”

X

Unde se afla oare? De câtă vreme zăcea acolo în lanţuri? Celula era lungă şi îngustă, iar sus, spre tavan, se îngusta şi mai mult. Nu era clar dacă arhitectul care proiectase închisoarea făcuse lucrul acesta întâmplător sau cu intenţie, astfel încât încă părea să semene a sicriu.

Zăcuse nemişcat ore întregi, urmărind mersul furnicilor pe sub degetele sale. Tot aşa şi el, în copilărie, demult, făcuse o călătorie împreună cu maică-sa, într-o zi ploioasă şi trecuse, cu gândul aiurea, pe sub arcadele unui pod înalt.

Îl interogaseră noaptea, după nopţi întregi în care nu-l lăsaseră să

doarmă, apoi, după un somn prelung, buimac, îl interogaseră din nou. Îl luaseră iar la întrebări după zile întregi de înfometare şi tot aşa după ce-l îndopaseră cu toate bunătăţile. Întrebările îi fuseseră

puse cu blândeţe sau răstit, îi promiseseră eliberarea imediată, ba chiar cu o bună răsplată, îl ameninţaseră, că-l vor jupui de viu, îl vor hăcui, îl vor crucifica, îl vor face seu de lumânări, pe care creştinii le vor aprinde pe morminte în nopţile geroase de decembrie.

El tăcea, fixându-l gânditor pe anchetator cu speranţa că totul nu este decât un coşmar, apoi privirea îi cobora în podele.

— Vorbeşte, nu te uita în jos, îi spunea celălalt.

Şi întrebările se repetau cu o monotonie exasperantă.

— Ce-ai făcut acolo? Cu cine te-ai întâlnit, ce mesaje ai transmis sau ai adus cu tine? De ce ai avut mustrări de conştiinţă la Orman Çiflig? De ce ai plâns?

Poliţaiul nu-şi dezlipea privirea de pe chipul lui, unde credea că

zăreşte, după fiecare serie de întrebări, un tremur imperceptibil. Mai

— 259 —

mult decât şirul nesfârşit de întrebări, acum îl obosea senzaţia că

răspunsurile se aflau chiar pe buzele arestatului, numai că exista ceva ce-l împiedica să vorbească, o piedică minusculă, neînsemnată, pe care el, anchetatorul, nu reuşea să o înlăture nicicum.

Atunci, glasul său devenea blând, omenesc.

— Eşti un om bun, Hadji Milet. Doar oamenii buni au mustrări de conştiinţă şi regrete, doar ei plâng pentru greşelile făcute. Dacă ai greşit, a fost, desigur, din întâmplare. Ai căzut fără voia ta în cursă, ai acţionat ca în transă. Trezeşte-te, Hadji Milet, şi coşmarul se va sfârşi. Vorbeşte.

Celălalt, însă, tăcea. Atunci anchetatorul, mai degrabă pentru a-şi face datoria decât pentru a-l îngrozi pe arestat, se răstea din nou la el cu sălbăticie, îi pomenea de torturi, de groapa cu var nestins, de ţepi, de crucificare, de jupuitul de viu, de smulsul unghiilor, ajungând iar la seul de lumânări pe care creştinii le aprind pe morminte în nopţile geroase de decembrie.

XI