ucidă pe careva din cea a fetei. În felul acesta, familia băiatului reclamă dreptul acestuia de a ucide şi de a o face cât mai târziu cu putinţă, legând mâinile părţii adverse. E de în sine înţeles că familia fetei se opune cu toată hotărârea unei asemenea soluţii. Cazul ajunge în faţa sfatului bătrânilor, dar rezolvarea sa e dificilă. Familia fetei, orbită de durere, fierbe la gândul că mai are de dat încă o victimă
părţii adverse, care, tot ea, era vinovată şi de uciderea fetei, şi cere exact contrariul. Dar, pe de altă parte, conform kanunului, copilul-băiat aparţine familiei tatălui chiar şi înainte de a se naşte, iar uciderea lui trebuie răzbunată întocmai ca şi uciderea unui bărbat.
Sfatul bătrânilor n-a reuşit să rezolve problema şi astfel s-a ajuns să
fie chemat supraveghetorul kanunului Ali Binaku.
Judecata se ţinuse cu o oră în urmă. (Chiar pe când noi ne plimbam pe malul lacurilor, îşi zise Besian.) Ca toate judecăţile kanunului, fusese extrem de scurtă. Reprezentantul familiei băiatului i se adresase lui Ali Binaku: Aş vrea să ştiu de ce mi-au vărsat făina (adică pruncul nenăscut). Ali Binaku îi răspunsese pe dată: Ce căuta făina ta în sac străin? (Adică în pântecele fetei altuia, necăsătorită.) Judecata dăduse dreptate ambelor părţi, astfel că niciuna dintre ele nu datora sânge celeilalte.
Liniştit, fără să i se clintească niciun muşchi pe faţa albă şi fără să
intervină câtuşi de puţin, Ali Binaku asculta povestirea zgomotoasă a judecăţii sale.
— Ehei, eşti vestit, făcu în cele din urmă geometrul, cu ochii înlăcrimaţi de băutură şi admiraţie.
Încet-încet se puseră în mişcare, păşind agale pe maidanul satului. În cursul plimbării îşi schimbau locurile, înainte şi înapoi.
— La urma-urmei, dacă le priveşti cu detaşare, sunt nişte lucruri obişnuite, zise medicul, ce se afla lângă cei doi soţi. Şi în ultimul caz, care pare atât de dramatic, trebuie căutat înainte de toate raportul dintre ucigaş şi victimă.
Medicul continua să vorbească, dar Besian nu-l asculta cu prea multă atenţie. Pe el îl neliniştea altceva: nu cumva reluarea unei
— 220 —
asemenea discuţii ar fi agasat-o pe Diana? În ultimele două zile renunţaseră oarecum la acest subiect şi ea revenise în fine, la gânduri mai bune.
— Dar dumneavoastră cum de aţi rămas aici, în Rrafsh? întrebă el, mai mult pentru a schimba cursul discuţiei. Sunteţi medic, nu?
Celalalt zâmbi strâmb.
— Am fost, acum sunt altceva.
În ochi i se putu citi o mare durere şi Besian îşi zise că ochii albaştri, ochi care la prima vedere ţi-ar fi putut părea chiar decoloraţi, puteau reda durerea mai bine decât orice altă culoare de ochi.
— Am absolvit chirurgia în Austria, urmă medicul. În primul şi ultimul grup de studenţi pe care guvernul l-a trimis cu bursă de stat.
Poate că aţi auzit ce s-a ales de cei mai mulţi dintre ei la întoarcerea în ţară. Uite, eu sunt unul dintre aceştia. Deziluzie totală, nici vorbă
de vreo clinică sau de posibilitatea de a-ţi practica meseria. O vreme am şomat, apoi, întâmplător, într-o cafenea din Tirana, l-am cunoscut pe omul de colo, şi arătă cu capul înspre geometru, care mi-a propus slujba aceasta ciudată.
— Tablou de grup cu o picătură de sânge, spuse iar geometrul, care se apropiase şi asculta la discuţia lor. Unde e sânge, acolo suntem şi noi.
Medicul nu dădu nicio atenţie vorbelor lui.
— Dar dumneavoastră, cu meseria pe care o aveţi, îi sunteţi util lui Ali Binaku? îl întrebă Besian.
— Fireşte. Altfel nu m-ar lua cu el.
Besian Vorps îl privi câteva clipe cu uimire.
— Nu-i nimic curios aici, continuă medicul. La judecăţile kanunului, îndeosebi când este vorba de omucidere dar şi în cazul rănirilor, este întotdeauna necesară prezenţa cuiva care să posede cunoştinţe elementare de medicină. Desigur, un chirurg e mult prea mult. Aş putea spune chiar că ironia cea mare a situaţiei mele este tocmai faptul că mă ocup de o treabă pe care ar putea-o face şi cel mai prost infirmier, ca să nu zic un om obişnuit, cunoscând câte ceva despre anatomia corpului omenesc.
— Câte ceva?… E suficient doar atât?
Medicul zâmbi iar trist.
— Din nenorocire, vă închipuiţi, desigur, că eu mă ocup pe-aici cu îngrijirea răniţilor, aşa e?
— Bineînţeles. Am înţeles că dumneavoastră, din motivele pe care
— 221 —
mi le-aţi expus, nu vă mai faceţi meseria de chirurg, dar răniţii îi puteţi îngriji, nu?
— Nu, zise medicul. Asta mi-ar mai fi îndulcit niţel hapul. Nu mă
ocup de asta câtuşi de puţin. Pricepeţi? Câtuşi de puţin. Muntenii şi-au doftoricit singuri rănile toată viaţa lor, ceea ce se întâmplă şi azi, cu rachiu, cu tutun, în cel mai barbar chip, cum ar fi, de, pildă, scoaterea plumbului cu plumb etc. Deci, ei n-au nevoie niciodată de medic. Eu sunt aici pentru altceva, pricepeţi? Eu nu sunt aici ca medic şi nici ca infirmier, ci ca ajutor de jurist. Vi se pare curios?
— Nu chiar, îi răspunse Besian Vorps. Cunosc şi eu oarecum kanunul şi îmi dau seama cam cu ce vă ocupaţi.
— Cu număratul rănilor şi cu clasificatul lor, spuse medicul brusc.
Besian avu impresia că celălalt devenise pentru prima oară nervos.
Se întoarse către Diana, dar nu reuşi să-i întâlnească privirea. Fără
îndoială că discuţia asta nu i-a priit deloc, îşi zise, dar acum fie ce-o fi. Să se termine totul cât mai repede şi să plecăm de aici.
— Poate ştiţi că, după cum prevede kanunul, rănirea se răscumpără cu bani. Fiecare rană se plăteşte separat şi preţul ei depinde de locul unde se află. O rană la cap se plăteşte, de pildă, de două ori mai scump decât cele pe trup, care, la rândul lor, se clasifică
