Muntele de cazane, tipsii, farfurii, linguri, cuţite, ibrice de cafea, oale, străchini şi tigăi de toate mărimile se ridica strălucitor şi rece în faţa lui Alaga Gujvabmerovici. În luciul lor argintiu sau roşietic, după

metalul din care fuseseră lucrate se întrezărea o ameninţare surdă.

Uneori, Alaga Gujvabmerovici avea impresia că ameninţarea aceea plutea în aer sub forma unor rotocoale fantomatice care-i aminteau de vasele din bucătăria sa.

Erau cu sutele, de toate felurile, pentru mesele obişnuite, dar şi pentru recepţiile oficiale, pentru felurile cu sos sau fără sos, pentru dulciuri şi orez cu lapte, pentru pilaf, chebab, chiftele etc., bătute artistic sau cu înscrisuri, cu emblema Palatului imperial sau cu citate din Coran, de argint, înregistrate ca unicat pe liste aparte sau vase obişnuite de aramă, simple sau de ceremonii, începând cu farfurioarele pentru piper, strecurate modest pe mese, şi până la tipsia baclavalei uriaşe, ce ocupa locul de frunte în toată văsăria aceea.

Grija pentru veselă era doar o parte din problemele lui Alaga Gujvabmerovici. Procurarea cărnii, a legumelor, a uleiului, a mirodeniilor, a zahărului, a brânzeturilor, a nucilor, a fisticului etc., cerea eforturi mult mai mari. Urma apoi verificarea lor, îndeosebi a cărnii şi sosurilor, a calităţii uleiurilor, a mierii şi fructelor.

Dar grijile lui nu se sfârşeau aici. Deşi avea în subordine treizeci de bucătari şi o mulţime de ajutoare, trebuia totuşi să stea lângă

fiecare tingire şi tavă. Pentru că, la urma-urmei, singurul răspunzător el era. Nu putea să nu alerge de la tigăile în care se prăjeau chiftelele la cazanele cu pilaf şi de aici la cratiţele în care

— 281 —

fierbeau siropuri, după care se întorcea ca vântul înapoi la tigăile cu chiftele.

Nu era mai simplă nici porţionarea mâncărurilor, tăierea cărnii în vase speciale şi distribuirea bucăţilor pe platouri, împărţirea dulciurilor, a plăcintelor şi, mai cu seamă, a felurilor cu sos. Acestea din urmă erau un adevărat blestem în special la recepţiile oficiale, unde veşmintele scumpe, eşarfele şi dantelele parcă nu doreau altceva decât să fie pătate. Şi după asta urmau scandaluri, anchete amănunţite, dacă a fost intenţionat sau nu, până în final când se ajungea la pedepsirea câtorva inşi.

Ca şi când toate acestea n-ar fi fost îndeajuns, Alaga Gujvabmerovici mai trebuia să pregătească şi singur câteva feluri de mâncare. Aşa cerea obiceiul şi nu se putea eschiva. De pildă, la prima recepţie oficială, baclavaua cea mare sau baş-baclavaua, cum i se spunea, trebuia să fie, opera mâinilor lui. Cele o sută patruzeci de foi făceau încă de pe acum pe bucătarul-şef să turbeze. „Of”, gemea el când îşi aducea aminte, „dacă n-o să mă ţicnesc nici acum, n-am să

mă mai ţicnesc niciodată.” Şi, învârtindu-se astfel printre oale şi tăvi, care-i reflectau deformat căpăţâna fălcoasă, îl apuca brusc oboseala şi se aşeza să se odihnească niţel pe un scaun. Atunci, ostenit cum era, îşi amintea discuţiile despre balamucurile din împărăţie, discuţii auzite când şi când. La una dintre ele se gândea mai insistent. Atunci se pomenise despre un ospiciu din Anatolia, la graniţa Crimeii, unde se spunea că hogi nebuni cântau ezanul9 de cinci ori pe zi. Allah, păzeşte-mă întreg la minte, altceva nu cer de la tine, se ruga Alaga Gujvabmerovici în clipele de disperare.

Curieri veniţi de la Istanbul aduseră instrucţiuni subcomisiei politice. Era vorba, în primul rând, de noile formulări ce aveau să fie utilizate în decursul tratativelor şi, mai ales, în textele declaraţiilor comune. Ultimele formulări erau mai cordiale decât primele, ceea ce demonstra că în zilele din urmă Sublima Poartă dovedise că doreşte mai mult ca până atunci o ameliorare a relaţiilor cu Albania.

Subcomisia era înştiinţată că va trebui să utilizeze pe larg în textele declaraţiilor expresiile: „colaborare frăţească”, „atmosferă de sinceritate deplină”, „prietenie”, „unitate”, „concesii bilaterale de însemnătate istorică” etc.

După ce citi cu atenţie dispoziţiile, Delikalibash-bey îl puse la 9 Rugăciune la musulmani.

— 282 —

curent în amănunt pe Muhardar-paşa.

Ca de obicei, sfârşitul lui martie fu rece. Deşi răcit, Muhardar-paşa decise să inspecteze imobilele ce aveau legătură cu serbarea. Începu cu Geamia Albastră, al cărei gigantic interior urma să servească

drept sală de tratative. Mesele fuseseră dispuse în cerc şi, prin ferestrele odinioară albastre, acum de un gri spălăcit, pătrundea cu zgârcenie de afară o lumină rece.

— E foarte frig aici, observă Muhardar-paşa şi-şi duse mâna la gât.

— Vom folosi patru sobe mari cu cărbune, îl informă Nuh-efendi, care se afla în dreapta paşei. Apoi arătă cu mâna unde vor fi puse sobele.

— Cu cărbune? se miră paşa. Aş prefera cu lemne.

— O, dar sobele sunt excelente, paşă spuse Nuh-efendi. Nu se va simţi deloc mirosul cărbunelui.

De la Geamia Albastră Muhardar-paşa, împreună cu grupul ce-l însoţea, se îndreptă spre hipodrom. Tribunele pentru oaspeţi abia fuseseră terminate. Pe un piedestal de lemn se aflau instrumentele fanfarei militare, aşteptând, pare-se, reluarea exerciţiilor cu trupele de paradă. Căpitanul Durmish Dur Ali, aruncându-şi piciorul drept ca şi când ar fi vrut să scape de el, păşi ţeapăn spre grup, făcu salutul militar şi dădu raportul asupra situaţiei. Ochiul său drept, minuscul şi înlăcrimat, îi fixa pe vizitatori cu încăpăţânare.

După hipodrom vizitară vechea mănăstire, în a cărei biserică

urmau să se dea recepţiile oficiale. Dintre cele două propuneri, sala de consilii a primăriei şi biserica, fusese aleasă ultima, nu numai datorită dimensiunilor considerabile ale naosului, ci şi pentru că se afla între zidurile mănăstirii, unde, în chiliile şi acareturile nenumărate, se putea instala perfect bucătăria uriaşă ce avea să

pregătească bucatele pentru prânzurile şi recepţiile oficiale.

În biserică era şi mai frig şi Nuh-efendi repetă că se vor instala şi aici sobe cu cărbuni, dar nu patru, ca în Geamia Albastră, ci şase.

Muhardar-paşa mergea în fruntea grupului, călcând cu sfială peste dalele reci hexagonale cu care era pardosită podeaua. Se vedea că

intră pentru prima oară într-o biserică. Prin vitraliile înguste pătrundeau pete vagi de lumină. Totul în jur îţi sugera părăsire şi pustiu. Pereţii erau pătaţi de umezeală, frescele decolorate şi zgâriate, candelabrele mâncate de rugină.

Muhardar-paşa s-a încruntat.

— Toate acestea vor fi acoperite, paşă, se grăbi să vorbească Nuh-

— 283 —

efendi şi întinse braţul spre colţurile bisericii, în care zeci de oameni, urcaţi pe scaune, dublau pereţii şi mascau cupolele cu bucăţi mari de mătase roşie. Toate vor fi acoperite, urmă Nuh-efendi, şi interiorul va fi de nerecunoscut.

Când Muhardar-paşa se apropie de unul dintre cotloanele căptuşite cu mătase roşie şi atlas galben, îşi schimbă brusc expresia feţei.

— Aşa da, zise încet şi-i zâmbi lui Nuh-efendi.

Cerul se însenină pe neaşteptate. Tocmai când se presimţea o nouă izbucnire a iernii precum se întâmplă de obicei la sfârşitul lui martie, vremea se încălzi. Încă puţin şi ar fi înflorit pomii. Peste trei zile urma să se inaugureze serbarea. Subcomisiile lucrau cu sârg.

Pe 28 martie Nuh-efendi se duse să vadă baclavaua cea mare, de care, deşi pregătită de Alaga Gujvabmerovici, răspundea el însuşi.

Drumul până la vechea mănăstire îl parcurse pe jos. Aerul reavăn al primăverii îi gâdila nările.

Pe Alaga Gujvabmerovici îl găsi cu tichia albă de bucătar pe cap.

Striga cât putea la ajutoarele sale, dar, neavând polonicul în mână, ameninţările nu-i erau prea convingătoare. Ochii şi mai cu seamă

gâtul îi erau congestionate. Când îl zări pe Nuh-efendi se calmă

imediat.

În odaia lungă şi friguroasă, o mulţime de babe subţiau ultimele foi ale baclavalei. O sută şi mai bine de foi gata terminate aşteptau aşezate una peste alta pe câteva măsuţe de lemn. Ceva mai încolo erau vasele cu unt, cu migdale şi fistic. Iar pe o altă masă, mai la o parte, se afla baş-tipsia, strălucitoare, rotundă ca luna, cu o emblemă la mijloc sub care fusese scris un verset din Coran. Se spunea că ar fi fost cea mai mare tipsie din împărăţie. În ea fusese coaptă baş-baclavaua aniversării a 300 de ani de la supunerea popoarelor balcanice, cea a naşterii sultanului Mahmud II, a lui Djem Sultan şi a lui Suleiman Magnificul, tot ea fusese folosită după

înăbuşirea complotului pus la cale de marele vizir Budjak-paşa sau cu alte ocazii festive. Din mijloc până la margine măsura 1,20 metri, era făcută dintr-un aliaj secret de aramă, argint şi cositor de către mai-marele meşterilor împărăteşti Nesip şi din baclavaua coaptă în ea puteau fi îndestulaţi uşor 500 de meseni.

Alaga Gujvabmerovici îi explică lui Nuh-efendi că în curând se va începe aşezarea foilor pe tipsie, ceea ce necesita aproape cinci ore de muncă. Spre seară baclavaua va fi coaptă şi, pe la amiaza lui 29

— 284 —

martie, i se va turna siropul, după care va rămâne aşa până în seara recepţiei oficiale, 31 martie, timp suficient ca foile să se îmbibe cu sirop.

Timpul se încălzea văzând cu ochii. De jur-împrejurul oraşului începură să susure primele pârâiaşe încropite din topirea zăpezii.

Stihuitorii, ce umpleau cafenelele urbei, nu scăpară evenimentul. Îl considerau un semn bun şi-l legau de apropiata serbare a împăcării.