sârboaicele,
româncele,
bosniacele,
bulgăroaicele şi unguroaicele – vor fi acoperite de azi înainte cu feregea de îndată ce vor împlini vârsta de treisprezece ani, la fel ca musulmanele imperiului.
Hadji Milet ascultase cu gura căscată aceste veşti. Iată, aşa se petrecuseră lucrurile. Nu pot exista două legi în împărăţie, nici două
— 240 —
feluri de femei.
Hadji Milet îşi aminti din nou zvonurile despre femeile din Balcani.
Urmărea cu atenţie cifrele din registru, în vreme ce magazionerul-şef se învârtea mai departe printre baloturi, împiedicându-se în ele aproape la fiecare pas. Jumătate de milion, îşi zise şi simţi cum e cuprins de admiraţie pentru forţa statului al cărui slujbaş era. Şi, gândeşte-te, aceasta e doar o parte din totalul feregelelor. Ceva mai târziu vor fi trimise altele. Şi altele, până ce, în cele din urmă, ţinuturile acelea (acum i se părea că împărăţia avea descoperită, aidoma unei femei, o parte ruşinoasă a trupului), ţinuturile acelea, deci, vor fi aduse pe calea cea dreaptă.
II
Încă nu se luminase bine de ziuă când Hadji Milet ieşea din Capitală în fruntea convoiului său de catâri. Vremea era rece, aproape friguroasă.
Călători toată ziua, fără să se oprească aproape deloc, astfel încât să-şi poată petrece noaptea la Orman Çiflig. Exista un ordin clar ca toţi slujbaşii sau curierii ce plecau sau se întorceau din misiune din provinciile apusene să doarmă o noapte acolo. Nimeni nu ştia de ce, iar Hadji Milet nu-şi bătuse prea mult capul cu asta. Ca oricărui slujbaş care călătorea pentru prima oară în ţinuturile europene ale imperiului, i se amintise şi lui la plecare dispoziţia aceasta şi el şi-o însuşise pe loc deoarece era obişnuit să nu despice firul în patru când primea astfel de ordine. Adevărul e că regula aceasta era niţeluş
ciudată: indiferent de ceasul la care vei ajunge la Orman Çiflig, n-aveai voie să-ţi continui călătoria fără să dormi o noapte acolo. Puteai deci să poposeşti la ora prânzului, să ai o misiune sau documente importante asupra ta, să doreşti din tot sufletul să ajungi la ai tăi (Capitala nu era departe) şi, totuşi, să nu-ţi poţi continua drumul.
Nu, trebuia să aştepţi noaptea la Orman Çiflig, să dormi acolo şi abia dimineaţa s-o porneşti încotro ţi-e voia.
Pe drum, Hadji Milet încercase de câteva ori să-şi imagineze cum o fi acest Orman Çiflig, dar fantezia lui săracă, pornind de la numele locului, nu reuşea să însăileze decât imaginea unei păduri. Şi într-adevăr, primul lucru pe care-l zări când fu aproape a fost o pădure întunecoasă, impresie sporită şi de seara ce se lăsa. Câteva felinare chioare dezvăluiau ici-colo clădiri cu etaj aparent nelocuite. Cineva îl
— 241 —
întâmpină ieşind din semiobscuritate şi-l întreba cine este şi încotro călătoreşte. Hadji Milet îi arătă documentele, pe care celălalt le studie cu atenţie, privind uneori şi spre convoiul de catâri.
— Bine, zise omul în cele din urmă. Catârii o să-i duci acolo, în spate, şi arătă cu mâna spre dreapta, iar tu o să dormi în partea cealaltă.
Hadji privi o clipă spre clădirea acoperită cu ţiglă roşie pe care i-o arătase omul.
— Şi apoi? întrebă el.
Celălalt ridică din sprâncene surprins.
— Ce „şi apoi”? Ce-o să mai fie nu trebuie să-ţi spun eu. În zori o să pleci, da?
— Da, da. Desigur, bâigui Hadji Milet oarecum mirat.
— Deci, din câte am înţeles eu, ai de făcut un drum lung. Prin locurile nesigure o să ţi se dea, fireşte, o gardă.
— Aşa?
— Cred că da. După cum îmi dau seama transporţi o încărcătură
de preţ.
— A, da.
— Cât despre partea asta, n-ai grijă. Autorităţile ţinuturilor prin care vei trece ştiu să asigure paza convoaielor împărăteşti. Ei, şi acum noapte bună.
— Noapte bună, răspunse Hadji.
Crezu că, obosit cum era de pe drum, somnul avea să-l cuprindă
într-o clipită, dar, curios lucru, nu se întâmplă aşa. Se învârti multă
vreme în pat, iar puţinele ceasuri în care reuşi să doarmă îl obosiră şi mai mult. Se trezi într-un rând şi o luă spre grajd, dar nu apucă să
ajungă acolo, pentru că, din întuneric, auzi un glas:
— Hei, aga, încotro?
— La grajd… la catâri.
— Dormi fără grijă. La noi nu se fură.
— E-n regulă, atunci.
Se întoarse iar în cămăruţa sărăcăcioasă, pe care lumina palidă a lămpii cu petrol o făcea să pară şi mai sinistră. La noi nu se fură, repetă în sinea sa, ca şi când vorbele acestea aveau să-i aducă, în sfârşit, somnul.
III
