— 248 —
care-i întreba cât mai avea de mers până în cutare sau cutare oraş îi răspundeau în fel şi chip. Nu, n-am să mai întreb, îşi zise într-o seară
în hanul prăpădit, cu pereţi înnegriţi de ploi, unde ceruse adăpost. În ruptul capului n-avea să mai întrebe. O să se târască mai departe cât îl vor ţine picioarele, trăgând anevoie perdeaua neagră, grea ca plumbul, o să se târască până la ultimele fruntarii ale împărăţiei, acolo unde exista un oraş numit Viena… Până acolo, repetă încet şi ochii i se închiseră de somn.
VI
După-amiază târziu poposi în micul oraş noroios al cărui nume greoi făcea ca localitatea să-i fie şi mai nesuferită. Ultimul oraş în care avea de predat marfă. În zare se întindea pustia maghiară, dar misiunea lui se sfârşea aici. Cu o altă ocazie va ajunge poate mai departe, acum, însă, i se păruse că drumul fusese şi aşa prea lung.
Se învârti o vreme până să descopere clădirea scundă şi ternă a depozitului, construit în mijlocul unui câmp băltos, înecat în resturi de cărbune. Magazionerul, pe care-l găsi la fel de greu, îl ajută să
descarce de pe catâri şi ultimul balot, făcând plecăciuni, cerându-şi iertare pentru întârziere şi adresându-i-se cu „domn din Capitală”, de teamă ca nu cumva să-şi piardă slujba. Chipul lui Hadji Milet rămânea însă la fel de mohorât. Orăşelul murdar, cu umezeala lui ce-ţi pătrundea în oase, îl aducea în pragul disperării. Nu mai avea răbdare până la primul han unde să se culce şi să uite de sine.
După ce numără feregelele, magazionerul cercetă cu atenţie înscrisurile şi semnă. Hadji Milet privea indiferent şirul de catâri din faţa depozitului. Gata, s-a isprăvit şi cu asta, îşi spuse.
— Drumurile sunt proaste, înecate în mocirlă, observă
magazionerul. Slavă lui Allah, catârii au scăpat de poveri.
Hadji Milet nu-i răspunse.
— E vreun, han, prin apropiere? întrebă într-un târziu.
— Han? Desigur, aga. Nu departe de aici, de la răscruce la dreapta. Da’ stai niţel, aga, să încui depozitul şi te conduc eu.
Hadji răsuflă uşurat când magazionerul, după ce-l duse la han şi-i servi drept tălmaci, în cele din urmă plecă. N-avea chef să stea de vorbă cu nimeni şi se bucurase în sinea lui: ce grozav, e că hangiul nu ştie turceşte.
Afară ploua din nou şi, din uşă, Hadji Milet îl urmărea pe ajutorul
— 249 —
hangiului care se ocupa de catârii lui. Apoi, băiatul aprinse felinarul din poarta hanului şi Hadji Milet simţi cum îl cuprinde o tristeţe imensă. Ce putea să facă? Se aşeză într-un colţ lângă lampă şi răsfoi o vreme facturile. Din fericire, feregelele îi ieşiseră la număr, nu avusese încurcături şi nici pagubă. Totul se desfăşurase conform uzanţelor, fără probleme. Cu toate acestea nu simţi niciun fel de satisfacţie. Acum, când scăpase de marfă, iar catârii rumegau în grajdul hanului, tocmai acum el se simţea ciudat de gol pe dinăuntru. Ce se-ntâmpla oare? Ce legătură era între el şi feregele?
Nu muncise pentru ele, nu erau marfa lui. Dimpotrivă, erau bunul statului, orice slujbaş s-ar fi simţit fericit să scape de ele. Şi apoi, dacă peticele acelea de pânză îi provocaseră pe drum coşmaruri, acum, după ce le predase, n-avea de ce să-şi mai facă gânduri negre din pricina lor.
Aşa cugeta, dar era departe de a se simţi liniştit. Vreme de cinci săptămâni, între el şi ele se stabilise o legătură ciudată. Uneori îi păreau necesare, alteori, inutile. Le preţuia şi în acelaşi timp le socotea odioase. Ele aveau să acopere obrazurile a jumătate de milion de femei. Frunţi, buze, răsuflări, şoapte, totul va muri sub ele. Şi lucrul acesta i se datora lui, câtă vreme convoiul cu feregele, nuntă
îndoliată, fusese adus de el.
Acum scăpase de griji. Catârii rumegau uşuraţi în grajdul hanului.
El însă avea sufletul mohorât.
Să plece, să se întoarcă cât mai degrabă acasă, la nevastă şi copii.
Să nu mai accepte asemenea misiuni şi să uite tot ce-a fost.
Afară se întunecase de tot. Ploaia cădea potolit şi lui îi venea să
plângă.
VII
Spre deosebire de alte dăţi, drumul de întoarcere i se păru nesfârşit. Oraşele şi satele îi păreau acum mai pricăjite decât înainte, iar vremea devenea tot mai duşmănoasă. De cum ajungea în vreun oraş, primul lucru pe care-l căuta erau femeile cu feregea, nu zărea niciuna. Femei şi fete se vedeau peste tot, însă neacoperite, la fel ca înainte. Ciudat, îşi spunea el. Apoi îşi amintea că n-avea habar în ce fel va fi aplicat decretul, cum vor fi distribuite feregelele şi prin ce metode de constrângere va putea statul să asigure folosirea lor.
Ce treabă am eu cu ele, îşi repeta uneori şi simţea cum îl cuprinde
— 250 —
nepăsarea. Mai târziu, intrând în vreun oraş, se stăpânea cu greu să
nu întrebe despre asta. Ce se întâmpla cu feregelele lui aduse cu greutate tocmai din afundurile lumii? Nici el nu ştia dacă doreşte să
le vadă fluturând peste tot pe uliţe, sau să le ştie ţinute pentru totdeauna în baloturile negre, să putrezească acolo, în depozitele întunecoase, precum turba în mlaştină.
Într-un rând se întrebă dacă nu cumva totul era un coşmar, iar altă dată îşi închipui că decretul fusese abrogat.
N-au decât să facă ce-or vrea, îşi spunea, privind ţintă drumul ce se pierdea în zare. Lăsase de mult în urmă Sarajevo şi se apropia de Shkodra. Minaretele şi turlele ei sclipeau fascinant în ceaţă.
Când fu la poarta oraşului se porni o ploaie măruntă, iar când ajunse la Hanul Nou, unde trăsese şi data trecută, se văzu, că ploaia n-avea de gând să contenească. Ograda hanului era plină cu băltoace, dar lucrul acesta nu-i făcu nicio impresie. Oricum, n-avea de gând să iasă în oraş.
Ghemuit într-un colţ din sala mare, ostenit şi îngheţat, aşteptă
seara. Hangiul aprinse felinarul din tavan şi călătorii se înşirară la masă în aşteptarea cinei. Se vedea de la o poştă că unii erau mai demult în oraş, pentru că se cunoşteau între ei. Păreau funcţionari sau inspectori veniţi cu treabă de la centru, ce-şi ascundeau cu greu nerăbdarea de a se întoarce cât mai degrabă acasă. Din discuţiile lor Hadji pricepu că se aflau acolo cu treburi importante. Se aşeză întrun colţ de masă, încercând să nu fie băgat în seamă. Cu toate acestea, fu observat de ei încă de la început. În vreme ce hangiul punea în faţa fiecăruia lingură şi farfurie, unul dintre comeseni, un bărbat cu faţa prelungă şi ochii mijiţi, ceea ce-l făcea şi mai nesuferit, i se adresă:
— Cu ce treburi pe aici?
— Eu? făcu Hadji cu mirare. Cu un convoi de catâri, aga. Cu feregele.
