— Aha, deci tu ai adus feregelele?
Îşi întoarseră cu toţii privirile spre el. Hadji Milet aprobă din cap.
— În ultima vreme aici, la Shkodra, nu se mai vorbeşte decât despre asta, zise hangiul şi puse în mijlocul mesei castronul cu fasole. Luaţi cât vreţi, domnilor, e destul pentru fiecare.
— Mulţumim, meştere, spuseră două-trei glasuri.
— Sunt linguri şi farfurii pentru toţi, sau am uitat pe careva?
întrebă hangiul.
— Sunt, sunt, răspunse cineva cu gura-plină. Că bună mâncare ai
— 251 —
mai făcut!
Hangiul rămase în picioare cu un aer mulţumit.
— Tot oraşul fierbe de când cu feregelele alea, zise el, dorind, pare-se, ca discuţia să se încingă iar. Şi e de la sine înţeles care-i motivul.
Astea sunt noutăţi prin părţile noastre, nimeni pe aici n-a mai pomenit de aşa ceva. De Ferege-firman au auzit ei, dar nimeni nu ştie cum se va aplica. Unii spun că poliţaii vor opri şi aresta orice femeie sau fată prinsa fără feregea. Alţii jură că se vor da amenzi, ba chiar şi pedepse cu temniţa pentru asta.
— Cum va fi? se întoarse unul spre Hadji Milet. Tu trebuie să ştii.
Hadji ridică din umeri.
— Nu ştiu nimic, aga. Eu doar le-am adus.
Hm, făcu în sinea sa cu năduf. N-ajunge că le-am cărat de la mama naibii, veţi fi vrând să mai ştiu şi ce-or să facă cu ele.
— Există împotrivire? îl întrebă cineva pe hangiu.
— Păi… cum să vă spun, făcu omul. Pe-aici oamenii sunt încăpăţânaţi, atât bărbaţii cât şi femeile.
— Se vor obişnui ei, zise faţă-lungă, ca şi cu celelalte.
— Crezi? se îndoi careva.
— Se vor obişnui pentru că n-au încotro.
— Şi ce de zvonuri mai circulă! interveni hangiul zâmbind.. Aici casele au, în afară de poarta principală, pe care albanezii şi-o fac monumentală, nişte porţi mai mici, arkapiile, pe unde poţi trece dintr-o curte într-alta. Se spune că arkapiile astea vor fi lăsate deschise zi şi noapte, astfel încât femeile şi fetele din oraş să poată
umbla pe acolo fără feregea, dacă va fi nevoie.
— Ia te uită, exclamă faţă-lungă. Ce nu le trăsneşte prin cap numai să nu umble cu feregea!
— De mirare, pe Allah, zise un altul şi ridică braţele uluit. Pot să
pricep orice, un singur lucru nu înţeleg: cum să-ţi treacă prin cap să
nesocoteşti un firman împărătesc?
— Aşa e, îl aprobă cineva, câtă vreme Ferege-firmanul există, poate să se prăbuşească şi cerul şi pământul, cale de întoarcere nu mai e.
Hadji Milet înghiţea cu ghionturi. La început, discuţia despre feregele îi plăcuse, mai cu seamă că unul dintre personajele ei principale era el însuşi, după care fără motiv, începuse să-l agaseze.
Acum o socotea insuportabilă.
Spre disperarea lui, discuţia continuă şi după cină, când unii dintre comeseni porunciseră cafea. Într-un rând, Hadji vru să se ridice şi să meargă la culcare, dar îi fu ruşine. Aproape că toţi cei
— 252 —
prezenţi erau mai în vârstă ca el şi, desigur, sosiţi aici cu treburi mai importante. Şi apoi, se temu ca nu cumva după plecarea sa să se râdă de el, acesta fiind de fapt argumentul decisiv care-l ţinu în loc.
— Decretul acesta e cât se poate de nimerit, zise unul. Ba chiar mă
mir că n-a apărut mai demult. Padişahul s-a dovedit şi de data asta răbdător, a chibzuit şi a chibzuit îndelung până ce să se hotărască.
— A fost pentru toţi o mare bucurie, dar mai ales pentru noi, musulmanii care trăim printre străini, interveni hangiul, aşteptând cu ibricul în mână să i se mai ceară cafea. I-am cerut-o în nenumărate rânduri sultanului, fără să primim vreun răspuns.
— Suveranul a primit scrisori de peste tot.
— Se spune că cel care a umplut paharul a fost un vis, zise faţă-lungă, ai cărui ochi se închiseseră acum complet şi semănau cu două
cicatrice vechi. Un vis, urmă apoi, trimis în Capitală de un hoge din Bosnia.
— Oare? făcură două-trei glasuri.
