Zâmbi vinovat şi apoi, cu atenţie, ca şi când ar fi păşit pe sticlă, se apropie de fântână. Femeile şi fetele nu dădură niciun semn de frică.
N-avea arme la el şi nici nu părea agresiv, iar convoiul de catâri îl făcea să pară şi mai paşnic. Ele îi făcură loc la unul dintre jgheaburi şi, când el fu aproape de tot şi se pregătea să se aplece să bea, una dintre femei îi întinse ulciorul. Era tânără şi avea ochii deschişi la culoare, aşa încât bărbatul se miră singur că nu scapă vasul din mână, într-atât de şocat se simţi când li se întâlniră privirile.
— Slavă domnului, zise după ce bău, făcând o plecăciune în faţa tinerei femei. Mulţumesc.
Ea luă ulciorul pe care el i-l întinse cu mâini tremurătoare şi-i zâmbi fără teamă. Îi zâmbiră şi celelalte, pe rând. Hadji Milet se simţi uşor-uşurel, ca şi când ar fi avut trup de pasăre. Nu mai putea să-şi ia privirea de la ele şi în clipa aceea, ar fi vrut să le strige: continuaţi să zâmbiţi, pe Allah, nu mă lăsaţi… O fracţiune de secundă crezu într-adevăr că, dacă ele n-ar mai fi zâmbit, el însuşi s-ar prăbuşi în infern. Senzaţia asta nu ţinu mult. Femeile dădură din cap, dar zâmbetul lor era tot acolo, învăluitor, în jurul lui.
Îl invitară prin semne să-şi răcorească chipul, apoi, la fel de binevoitoare, îi arătară spre catârii ce se apropiaseră de jgheaburi şi se adăpau.
Dacă aţi şti voi ce duc în spate catârii aceia… Dureros ca un fulger negru gândul acesta îi săgetă creierul, dar el îl goni la iuţeală.
Deşi neştiutor în multe, Hadji Milet simţea că nu poate rezista mult în faţa imaginii aceleia. Trebuia să plece până nu devenea agasant, tocmai pentru a nu rupe chiar el vraja.
Îşi dădu încă o dată cu apă pe faţă, se şterse cu batista şi, depărtându-se câţiva paşi de fântână, se plecă în faţa femeilor cu respect şi recunoştinţă. Ele îi zâmbiră din nou, dădură din cap şi-i spuseră ceva, probabil „drum bun”.
Hadji Milet nu fusese niciodată în viaţă atât de fericit. Brusc, lumea îi păru scăldată într-o lumină tulbure. Deşi era trecut de treizeci de ani, el, la fel ca toţi flăcăii şi bărbaţii din ţara lui întinsă, nu cunoscuse iubirea. Se însurase cum se obişnuieşte, fără să-şi cunoască logodnica, avea doi copii şi atât. Se ştie că asta nu-i dragoste, că dragostea vine atunci când femeia are libertatea de a
— 246 —
privi liber lumea şi, dintre toate fiinţele şi lucrurile din jur, ea te alege pe tine.
Hadji Milet se simţea tulburat. Era probabil îndrăgostit de toate femeile acelea laolaltă. Toată viaţa lui nu privise cu atâta alean obraz de femeie ca acum. Din momentul acela trăia parcă într-o altă lume.
Îi zâmbiseră câteva femei. Îl plăcuseră.
Îl încercă o dorinţă năvalnică să cânte şi să chiuie. Privi în jur, grohotiş cât vedeai cu ochii, putea să chiuie cât ar fi vrut. Aşa şi făcu.
Îşi slobozi glasul cu toată forţa, încât, la început, se speriară şi catârii. Cântă ceva tărăgănat, un cântec ale cărui cuvinte le uitase, dar nici că-i păsa de asta. Le înlocui cu vorbe anapoda, pe care le repeta la infinit: Dragostea… în lume… Dragostea… în lume…
Când văzu că răguşeşte încetă. Atunci privi înapoi încă o dată, dar fântâna nu se mai zărea. Avea să ţină minte locul acela şi poate când se va întoarce le va întâlni din nou pe femeile din jurul fântânii. Dar îşi aminti de feregele şi gândul că la întoarcere femeile nu vor mai fi acolo sau vor avea obrazul acoperit îl mâhni o bună bucată de vreme.
Amintirea fericirii era însă prea aproape pentru a-i permite să se gândească la rău şi brusc îşi zise că s-ar putea ca feregelele să nu pătrundă până acolo, că poate se vor dovedi insuficiente, iar el le va întâlni din nou pe balcanicele acelea lângă fântâna binecuvântată.
Hadji Milet vru să cânte din nou, dar în depărtare zări cupolele unui oraş. Era, fără îndoială, reşedinţa paşalâcului în care avea să
predea prima încărcătură de feregele. Pipăi cu mâna stângă
buzunarul unde ţinea listele şi facturile Furnizării şi, în locul cântecului, din piept îi şi refăceau numărătoarea, calculele, totul.
V
Lăsase în urmă şapte oraşe şi mai avea de ajuns în alte unsprezece. O parte dintre catâri nu mai aveau poveri în spinare.
Între timp vremea se stricase, era frig, şi friguroase erau şi depozitele în care stătea ore întregi pentru a-şi preda marfa. De la mulţimea cifrelor îl dureau ochii. Magazioneri bănuitori făceau şi refăceau numărătoarea, calculele, totul.
Ehei, chinuitoare treabă, ofta el adesea. Îi fusese mult mai uşor să
străbată sute de kilometri, decât să le intre în voie acestor funcţionari taciturni.
Când ieşea afară răsufla uşurat. Uneori, când îi rămânea puţin
— 247 —
timp liber, cutreiera niţeluş prin oraşul necunoscut. Vedea femei pretutindeni, la răscruci, în faţa caselor, în târg. Le privea cu ochi osteniţi şi tulburi. Spre deosebire de cele de la fântână, acestea îi provocau acum o amestecătură de impresii. Fericirea de la început lăsa locul unei inexplicabile nervozităţi. Simţea cum le iubeşte şi le urăşte în acelaşi timp, fără să înţeleagă de unde îi veneau asemenea sentimente contradictorii.
Sărmanele de voi, biete nefericite, fiinţe faţă noroc, le căina, cu tristeţe când le întâlnea. Adesea, pe nepusă masă, din adâncul fiinţei lui se ridica un simţământ surd, ce-i înnegura ochii.
N-are să scape niciuna, niciuna, îşi spunea cu disperare. De la treisprezece ani în sus, toate, fără excepţie, vă veţi ascunde obrazul.
O sudoare rece îi inunda fruntea şi-şi repeta: mi-e rău, sunt bolnav. Aşa ceva nu mi s-a mai întâmplat niciodată.
Nervos nu era doar el. Un vânt malefic îi deschidea calea. Pesemne că zvonul despre sosirea feregelelor călătorea mai repede ca el, pătrundea în oraşele noroioase, şuiera prin hornuri, stârnea frunzele uscate şi alunga somnul locuitorilor.
Ferege-firmanul apăruse cu câteva luni în urmă, dar probabil că
abia acum, când convoiul de catâri trecea din oraş în oraş, oamenii simţeau cu adevărat pericolul. Presimţirile femeilor trebuie să fi fost sumbre, dar nefericirea bărbaţilor era poate cu mult mai profundă. Şi asta se vedea imediat. Privirile femeilor nu mai aveau strălucirea celor din jurul îndepărtatei fântâni. Păreau deşarte. Bărbaţii în schimb, priveau doar în pământ.
Dacă ar fi ştiut ce poartă cu sine l-ar fi ucis. Nu degeaba autorităţile se arătau atât de prudente, şi cea mai mare parte a drumului între un centru administrativ şi altul era însoţit de străji.
Hadji Milet se simţea pentru prima oară obosit de moarte. Lăsase în urmă Grecia nordică; Manastir, Ohrida şi mai avea de ajuns în alte câteva oraşe cu nume ciudate, străine: Durres, Shkodra, Sarajevo, apoi Ungaria cu oraşele ei şi altele, mai departe. O, doamne, se va sfârşi oare vreodată călătoria aceasta?
Lumea era plină de femei, iar el le aducea fatalul petic de pânză
neagră. Aceasta era porunca şi voinţa sultanului, şi nimeni nu i se putea împotrivi.
În hanurile vechi şi colcăind de ploşniţe pe unde se întâmpla să-şi petreacă nopţile, Hadji Milet încerca să socotească în minte cam cât mai avea de mers, ceea ce se dovedea până la urmă a fi imposibil.
Făcuse tare puţină şcoală, iar hărţile erau o enigmă pentru el. Cei pe
