— 242 —
Ca prin minune, deşi dormise prost, Hadji Milet se simţea bine dimineaţă când o porni la drum. Poate că impresia făcută de pădure mi-a stricat somnul, îşi zise în momentul în care convoiul de catâri lăsă în urmă Orman Çiflig şi ajunse pe drumul ce înainta paralel cu malul mării. Cerul era vineţiu, culoare ce se potrivea albastrului mării aşa cum mătasea se potriveşte unui veşmânt luxos. Va fi o zi frumoasă, gândi Hadji Milet. Cu cât se îndepărta mai mult de Orman Çiflig, cu atât se simţea mai liber. Nu degeaba spun bătrânii că
umbra pădurii e apăsătoare.
Răsăritul soarelui îl prinse departe. Văzuse soarele răsărind de multe ori de-a lungul călătoriilor sale, dar niciodată aşa ca acum.
Zarea era sfârtecată de săgeţi aurii, iar marea, spre a le întâmpina parcă, scosese din adânc mii de zale de argint, plutitoare. Nu peste mult timp firea explodă într-un abur roşu prin care răzbătea spuma de lumină, umplând treptat tot cerul.
Hadji Milet se simţea vesel şi nepăsător precum rândunica, ceea ce făcea ca totul să i se pară uşor. Abia peste două ceasuri, când îşi opri catârii şi se puse să mănânce, se simţi dispus să se întoarcă cu gândul la obişnuinţele zilei. Lucrul acesta i se întâmpla de fiecare dată când călătorea.
Când o porni din nou la drum soarele încă nu ajunsese sus. Cerul era senin şi luminos, fără nicio urmă de nor. Hadji Milet îşi spuse că
în părţile acestea de împărăţie cerul e neasemuit de frumos. Deşi înainte şi-l închipuise cu totul altfel. Crezuse că, cu cât ar fi intrat mai adânc în ţinuturile creştine, cu atât mai rece şi mai sumbru va fi totul.
Neasemuit de frumos, repetă în gând, scrutând în continuare albăstrimea cerului. Şi într-o clipă, fără niciun motiv, aşa cum se ivesc adesea ideile nebuneşti, inutile şi obsedante, se întrebă oare ce colţ de cer ar putea acoperi feregelele din baloturile lui dacă cineva le-ar coase una de alta.
Râse singur şi alungă din minte gândul acela nesuferit, după care inspiră adânc, oftă şi zise „Slavă domnului!”.
Adevărat, slavă domnului că ele nu vor putea acoperi nici cerul, nici marea, nici vreo altă minunăţie a lumii. Căci altfel… ce „altfel”?
se întrebă. De ce naiba să se gândească la astfel de treburi? Şi totuşi nu reuşi să-şi alunge din cap, oricât ar fi vrut, imaginea macabră a cuiva, a lui însuşi, desigur, trăgând după sine o perdea, o cortină
grea şi neagră şi acoperind cu ea lacuri şi poieni, în vreme ce, din urmă, un cor prelung de blesteme îi lovea timpanele.
— 243 —
IV
Înainte de a intra în provinciile balcanice, Hadji Milet zări de departe munţii acoperiţi cu zăpadă, albăstrii şi zimţaţi ca nicăieri în altă parte. Era într-a şasea zi de călătorie, când, în zare, pe o culme, apărură primele sate, complet diferite de cele de până atunci. Simţi cum îl pătrunde un sentiment inexplicabil de panică şi asta-l exasperă. Zări apoi clopotniţele şi se dumiri. Bisericile, cu crucile lor, îi provocau starea aceea. Nu mai văzuse până atunci biserici. Auzise cândva că sultanul, în marea lui bunătate, îngăduise creştinilor din ţările supuse să-şi păstreze credinţa şi obiceiurile, dar nu şi-ar fi putut închipui vreodată că bisericile stau aşa la lumina zilei, cu crucile acelea ce-ţi luau ochii deasupra.
Apoi văzu minaretele înălţându-se chiar în faţa bisericilor şi se mai linişti puţin. În comparaţie cu bisericile, vechi şi patinate de vreme, minaretele noi-nouţe sclipeau albe, şlefuite cu meşteşug. Seamănă cu nişte mirese, pe Allah, îşi zise Hadji Milet plin de admiraţie. Marele Padişah, se gândise la toate. Alături de fiecare biserică fusese construită o geamie, bătrâna stricată avea să înfrunte frumuseţea tinerei mirese şi, desigur, să fie răpusă. Ehei, politică înaltă. Nicicând nu va fi nevoie să-mi bat capul cu treburile împărăţiei, se bucură el.
Există oameni care se gândesc la toate, cărora nu le scapă niciun amănunt.
Astfel gândea, deşi o îndoială minusculă îl rodea pe dinăuntru: dar dacă bisericile, bătrânele vrăjitoare, ar răpune geamiile? Ajunge, se luă singur la rost şi începu să fluiere pentru a-şi goni neliniştea.
Hadji Milet era un om simplu, făcuse puţină şcoală şi nu citise nici măcar o carte, iar îndoielile îl părăseau repede.
A doua zi i se întâmplă ceva ce-l făcu să uite complet de biserici.
Pentru prima oară în viaţă întâlni femei străine, fără feregea.
Era pe la amiaza. Îi era sete şi ar fi vrut să dea peste vreun izvor sau fântână unde să se răcorească şi să-şi adape catârii. Auzi de departe glas de femeie, dar asta nu-i atrase atenţia. Glasuri de femei se aud în orice sat sau oraş de pe întinsul imperiului, ba chiar, după
părerea lui, din pricina feregelei, femeile musulmane vorbeau mai tare decât se cuvenea. Ceea ce l-a uluit pe Hadji mai mult decât orice a fost înfăţişarea lor. Femeile scoteau apă dintr-o fântână cu mai multe jgheaburi, râdeau şi glumeau între ele. Hadji Milet rămase
— 244 —
ţintuit locului. Erau femei şi fete pieptănate ciudat, cu gâtul şi picioarele la vedere şi, culmea-culmilor, cu obrazul descoperit.
O, doamne, făcu în sinea sa şi strigătul acesta interior avea în el şi admiraţie, şi teamă, şi căinţă. Ochi de femeie, îşi zise de câteva ori, ca şi când ar fi vrut să-şi atragă singur atenţia asupra a ceea ce vedea.
Ochi de femeie. Nu era obişnuit cu tabloul acesta şi se simţea depăşit de situaţie. Nimerise într-o cu totul altă lume. Era ca şi când te-ai fi trezit într-o dimineaţă şi ai fi descoperit deasupra capului doi sori.
Da, chiar aşa: un soare uriaş, cel pe care-l ştim cu toţii, şi un altul risipit în mii şi mii de cioburi, precum mărgăritarele pe fruntea unei femei.
Fermecat, nu-şi mai lua privirea de la ele. Iată-le, deci, pe balcanice. Murmurul sumbru a mii de femei smede din ţara lui îi asalta aducerea aminte ca un nor cernit, deşi el se chinuia să-l ţină
cât mai departe de pletele blonde ca aurul. Allah, suspină Hadji Milet. Există zile cu soare şi nopţi cu lună, dar mai există ceva: zilele în care-ţi apare minunea ochilor de femeie. O astfel de zi era prima din viaţa lui… Vor mai fi şi altele, douăzeci, treizeci, atât cât va ţine călătoria, apoi drumul de întoarcere, şi după aceea nimic… va fi noapte.
Hadji Milet păşi timid spre fântână, până ce fu zărit de ele. Le auzi strigătele scurte, neliniştite, printre care desluşi cuvântul „turc”.
Fusese avertizat că femeile şi copiii de prin părţile acestea se sperie când văd oşteni sau slujbaşi imperiali.
Stătu în loc precum faci atunci când vrei să nu sperii un stol de vrăbii. Încercă să le zâmbească şi reuşi oarecum, pentru că printre femei erau câteva care-l priveau fără frică. Ele îşi vorbiră din nou în limba lor necunoscută, ce părea a fi greacă sau albaneză. La hanul unde dormise cu o seară înainte i se spusese că în ţinuturile acestea satele erau amestecate, greceşti şi albaneze.
„Turc”, „turc”, le auzi din nou vorbind între ele. Păreau a-şi spune:
„Priviţi la turcul de colo!” Sau: „Să plecăm, turcul se uită la noi!” Dar nu, nu spuneau asta, pentru că femeile acelea erau învăţate cu privirile bărbaţilor…
Allah, Allah, exclamă din nou în sinea sa Hadji Milet. Ce-ţi e şi cu ţara asta, în care privirile bărbaţilor se întâlnesc liber cu cele ale femeilor, sub acelaşi cer, fără a se izgoni unele pe altele, încrucişându-se ca acum, când ochii lui de culoarea bobului de cafea aţinteau ochii lor albaştri! Involuntar, se uită în urmă la şirul lung de catâri rămaşi în mijlocul drumului. Convoiul acela avea să pună
— 245 —
lucrurile la punct, să facă ordine, după cum îi spusese cineva înaintea plecării. Se zicea că însuşi Sheh-Ul-Islam tot aşa l-ar fi numit: Convoiul izbăvirii.
Hadji se întoarse către femei şi uită imediat vorbele acelea sinistre.
