Îl împinse într-o caretă închisă împreună cu doi paznici ce-l ţinură
permanent sub observaţie. Al treilea urcă supraveghetorul. În buzunarul acestuia se afla documentul însoţitor, în care scria:
„Raport asupra bănuitului Hadji Milet, fiul lui Rahirn şi al Hatigei, slujbaş la Birourile Furnizării de pe lângă Sheh-Ul-Islam, întors dintr-o misiune de două luni în provinciile apusene ale imperiului.
Astăzi, 17 ale lunii curente, în baza dispoziţiilor sfintei noastre cârmuiri cuprinse în Decretul secret cu Nr. 31, completate cu Circulara Nr. 13063, a fost supus supravegherii de noapte slujbaşul Furnizării Hadji Milet, trimis în misiune ca însoţitor de convoi în provinciile ce intră sub jurisdicţia acestor înalte ordonanţe.
Conform regulilor cunoscute, înainte de a se începe supravegherea, a fost consultat Registrul General şi, în dreptul numelui său, la data primei treceri prin Orman Çiflig a persoanei mai sus menţionate, s-a găsit notat: «A petrecut o noapte agitată, s-a sculat de două ori şi a vorbit în somn, ceea ce ne face să-l bănuim de îndoieli şi teamă. Să fie avut în vedere la întoarcere.»
În baza dispoziţiilor cârmuirii şi având în vedere nota de mai sus, supraveghetorii noştri, după efectuarea operaţiunii respective, mi-au raportat în faptul zilei că numitul Hadji Milet a fost nu numai
— 258 —
deosebit de agitat întreaga noapte, lucru care ne întăreşte bănuielile legate de îndoieli şi teamă, ci şi că a plâns cu suspine o bună parte din timp, fapt deosebit de rar şi care ne face să-l suspectăm că în timpul misiunii sale a comis acţiuni potrivnice intereselor statului, acţiuni ce provoacă în conştiinţa sa vinovată deruta, teamă şi regret.
După citirea raportului de supraveghere am dispus, conform regulamentului, arestarea numitului Hadji Milet şi expedierea lui neîntârziată, la închisoarea Procuraturii Imperiale.
Comandant Tahir Bekbej,
Orman Çiflig.”
X
Unde se afla oare? De câtă vreme zăcea acolo în lanţuri? Celula era lungă şi îngustă, iar sus, spre tavan, se îngusta şi mai mult. Nu era clar dacă arhitectul care proiectase închisoarea făcuse lucrul acesta întâmplător sau cu intenţie, astfel încât încă părea să semene a sicriu.
Zăcuse nemişcat ore întregi, urmărind mersul furnicilor pe sub degetele sale. Tot aşa şi el, în copilărie, demult, făcuse o călătorie împreună cu maică-sa, într-o zi ploioasă şi trecuse, cu gândul aiurea, pe sub arcadele unui pod înalt.
Îl interogaseră noaptea, după nopţi întregi în care nu-l lăsaseră să
doarmă, apoi, după un somn prelung, buimac, îl interogaseră din nou. Îl luaseră iar la întrebări după zile întregi de înfometare şi tot aşa după ce-l îndopaseră cu toate bunătăţile. Întrebările îi fuseseră
puse cu blândeţe sau răstit, îi promiseseră eliberarea imediată, ba chiar cu o bună răsplată, îl ameninţaseră, că-l vor jupui de viu, îl vor hăcui, îl vor crucifica, îl vor face seu de lumânări, pe care creştinii le vor aprinde pe morminte în nopţile geroase de decembrie.
El tăcea, fixându-l gânditor pe anchetator cu speranţa că totul nu este decât un coşmar, apoi privirea îi cobora în podele.
— Vorbeşte, nu te uita în jos, îi spunea celălalt.
Şi întrebările se repetau cu o monotonie exasperantă.
— Ce-ai făcut acolo? Cu cine te-ai întâlnit, ce mesaje ai transmis sau ai adus cu tine? De ce ai avut mustrări de conştiinţă la Orman Çiflig? De ce ai plâns?
Poliţaiul nu-şi dezlipea privirea de pe chipul lui, unde credea că
zăreşte, după fiecare serie de întrebări, un tremur imperceptibil. Mai
— 259 —
mult decât şirul nesfârşit de întrebări, acum îl obosea senzaţia că
răspunsurile se aflau chiar pe buzele arestatului, numai că exista ceva ce-l împiedica să vorbească, o piedică minusculă, neînsemnată, pe care el, anchetatorul, nu reuşea să o înlăture nicicum.
Atunci, glasul său devenea blând, omenesc.
— Eşti un om bun, Hadji Milet. Doar oamenii buni au mustrări de conştiinţă şi regrete, doar ei plâng pentru greşelile făcute. Dacă ai greşit, a fost, desigur, din întâmplare. Ai căzut fără voia ta în cursă, ai acţionat ca în transă. Trezeşte-te, Hadji Milet, şi coşmarul se va sfârşi. Vorbeşte.
Celălalt, însă, tăcea. Atunci anchetatorul, mai degrabă pentru a-şi face datoria decât pentru a-l îngrozi pe arestat, se răstea din nou la el cu sălbăticie, îi pomenea de torturi, de groapa cu var nestins, de ţepi, de crucificare, de jupuitul de viu, de smulsul unghiilor, ajungând iar la seul de lumânări pe care creştinii le aprind pe morminte în nopţile geroase de decembrie.
XI
În timpul acesta, familia şi rubedeniile lui Hadji Milet începură să
se agite. Erau oameni simpli, care băteau pentru prima oară la uşile autorităţilor, aşteptând apoi în frigul lungilor coridoare un răspuns ce nu mai venea.
Iniţial îl socotiseră dispărut. În legătură cu el se răspândiseră fel de fel de zvonuri şi de presupuneri. Unii ziceau că ar fi înnebunit şi s-ar fi înecat într-un râu împreună cu întregul convoi. Alţii susţineau ba că l-ar fi ucis nişte rebeli, ba că l-ar fi sugrumat femeile.
Blestemele balcanicelor, dădeau din cap babele din familie.
Într-o dimineaţă, când în curtea îngustă intră poliţaiul cu poruncă
de percheziţie, pricepură cu toţii că Hadji se afla la închisoare. Slavă
domnului, spuseră uşuraţi, bine că e viu.
Îşi petrecură iarna trimiţând jalbe, când Marelui Vizir, când cancelariei Sheh-Ul-Islamului, când sultanului însuşi. Răspuns însă
nu primeau de nicăieri.
— Nu fiţi îngrijorată, spunea bătrâna Meriemia, nu vă pierdeţi speranţa. Mormântul n-are uşă, temniţa, da.
