Hadji Milet încercă să-şi alunge asemenea gânduri, dar nu reuşi.
— 255 —
Lumea îi părea cernită şi rece ca şi când soarele ar fi dispărut de pe cer. Totul încremenise în loc. Chiar şi puţinele femei ce apăreau ici-colo păreau abulice. Bărbaţii erau şi ei la fel de trişti. Îngheţul şi amărăciunea se pogorâseră asupra lor.
Hadji Milet simţi, că-l cuprinde din nou acea nelinişte de care scăpase cu greu. În zadar încerca să-şi amintească cuvintele rostite de comesenii săi la hanul din Shkedra. Iar ei îi apăreau îndepărtaţi şi vagi precum morţii în vis.
Ori de câte ori zărea pe străzile vreunui oraş femei sau fete descoperite, îşi zicea că acestea sunt ultimele de pe faţa pământului.
Şi dacă va mai veni din nou cu catârii, săi pe aici n-avea să le mai întâlnească deloc. Oamenii se întristează când trandafirii mor sau pier zambilele, le regretă dispariţia de câteva luni. Dar dacă li s-ar spune: veniţi şi plângeţi trandafirii pentru că acesta e ultimul lor anotimp, Allah a hotărât să nu-i mai prăsească pe pământ, cum ar fi?
Iată cum îşi închipuia acum absenţa femeilor. Putea să mai treacă
pe aici încărcat cu covoare şi cu aur, ele nu-i vor mai ieşi în cale. Le vor înghiţi tenebrele nopţii. Şi noaptea aceea venise călare pe catârii săi.
Uneori, Hadji Milet încerca să-şi alunge tristeţea spunându-şi că
nu el plănuise decretul acelei, el era doar un slujbaş mărunt, un simplu mesager care făcea doar ceea ce i se poruncea. Dar argumentele ce-i colcăiau în creier erau departe de inima lui. O voce interioară îi şoptea: n-ai fost ales întâmplător tocmai tu să le aduci nefericirea. În cugetul lui, neînvăţat cu astfel de chinuri, vina lua proporţii uriaşe. Era aducătorul tristeţii, cel ce trăsese peste sate şi oraşe perdeaua cernită; el, diavol cu chip omenesc, balaur ce înghiţise luna, el, mesager al tristeţii. Ura femeilor îl va urmări veşnic. Să fugă, să părăsească cât mai repede ţinuturile acestea, altfel vor afla cine este şi în ce scopuri venise, îl vor prinde şi-l vor ucide.
Şi, chiar dacă nu-l vor ajunge, blestemul lor îl va urmări mereu.
Aşa cugeta, în vreme ce privea cu sufletul îndurerat hornurile caselor pe lângă care trecea. Acolo, în cele douăsprezece limbi ale Balcanilor nu se mai vorbea decât despre acelaşi lucru: aplicarea decretului împărătesc. Lumea întreagă se cutremura de groază.
Într-o zi, pe când se legăna moţăind în şa, avu brusc o strângere de inimă. O coastă de grohotiş albea la picioarele lui. Da, era chiar în locul unde cântase cât îl ţinuseră bojocii când trecuse pentru prima
— 256 —
oară. Şi uite, mai încolo, fântâna cu jgheaburi. Aici se întâlnise cu ele… În jurul ei, acum, nu se zărea ţipenie de om. Totul era cenuşiu şi lipsit de viaţă.
Coborî de pe catâr şi se apropie cu paşi şovăielnici. Niciodată n-ar fi crezut că o fântână, la fel ca ogorul sau via nelucrată, poate da o senzaţie de părăsire. În jurul ei persista o răceală ciudată, cum nu mai simţise în preajma altor fântâni, un frig de moarte.
Renunţă să mai bea şi privi în dreapta şi-n stânga ca şi când ar fi aşteptat reapariţia femeilor. Apoi, fără voie, şi le închipui venind agale, acoperite cu feregea, distante şi străine, şi în forul său interior urlă: nu! Mai bine să nu veniţi deloc, decât aşa, ca nişte jalnice fantome.
Întoarse spatele fântânii şi o porni mai departe în fruntea convoiului. Nu făcu nicio sută de paşi şi, deodată, tocmai când se aştepta mai puţin, când credea că răul trecuse, îl podidi un plâns cu suspine cum nu plânsese niciodată. Lăsă lacrimile să-i curgă şi nu făcu nimic pentru a se stăpâni, gândind doar că, din fericire, catârii nu pricepeau ce e cu el.
Mergea înainte spre răsărit. Împărăţia femeilor rămăsese în urmă.
De aici încolo începea domeniul secular al feregelei. Nici femei cu obrazul descoperit, nici gânduri rebele. El, însă, pătrundea acolo ca un fur. Allah să mă aibă în paza lui, îşi repetă de câteva ori. Apoi gândurile i-o luară iarăşi razna ca luate de un vânt turbat. Îi trecu prin cap tot ceea ce văzuse şi auzise în ultima vreme şi, deodată, strigă nestăpânit:
— Acoperă soarele şi luna, prea-mărite, acoperă stelele şi marea, dar pe ele lasă-le cum sunt!
Drumul şerpuia paralel cu ţărmul mării Marmara. Până în Capitală nu mai avea mult de mers.
Decret blestemat, sudui Hadji Milet fără veste. Era pentru prima oară în viaţă când gândea astfel despre un decret.
Sub rafalele vântului, ţărmul părea nesfârşit şi trist. Firişoarele de nisip îi şfichiuiau faţa.
— Anulează decretul, strigă el cât putu de tare, ca omul disperat înainte de a lovi cu cuţitul.
Convoiul se apropia de Orman Çiflig. Pădurea înnegura zarea.
Hadji Milet se simţea bântuit de presimţiri sumbre. Fără să răspundă
la saluturi, fără să-şi scuture praful de pe veşminte, lăsă catârii şi urcă să se culce în odaia lui. Dar somnul întârzia să vină. Se foi o vreme în aşternut, apoi se ridică aprinse lampa şi, în lumina ei palidă
— 257 —
şi dezolantă, începu din nou să plângă.
IX
Îl arestaseră dimineaţa în zori. Nu se luminase încă de ziuă când îi bătură în uşă şi în linişte, fără a întâmpina vreo rezistenţă, îi puseră
cătuşele la mâini.
Mai mult chiar decât el însuşi, arestat fără nicio explicaţie, de liniştea şi pasivitatea cu care fură întâmpinaţi se mirară şi poliţaii.
Omul privea fiarele cu ochii umflaţi de somn, ca şi când nu i-ar fi venit să creadă că mâinile acelea erau ale lui. Întrebă doar:
— Ce-am făcut?
În vocea lui nu era cine ştie ce reproş. Nedumerirea aceea semăna cu mirarea beţivanului care, trezindu-se la ziuă, vrea să ştie ce năzbâtie a mai făcut.
— O să afli, îi răspunse unul dintre temniceri.
Auzindu-l, Hadji Milet îl recunoscu deîndată pe cel care, cu două
luni în urmă, în noaptea când poposise acolo pentru prima oară, îi strigase din întuneric: dormi fără grijă, la noi nu se fură.
