— Gjorgu şi-a răzbunat fratele.
— Cei din neamul Berisha or cere, oare, răgazul de o zi?
— Sigur că da.
Se întunecase de-a binelea. Pâlpâitul focurilor devenise mai domol.
Treptat, flăcările se colorau în sângeriu, aidoma magmei vulcanice
— 111 —
de-abia ţâşnită din fundul pământului. Scânteile purpurii răspândeau în jur presentimente şi jurăminte pline de ură.
Patru bărbaţi conduşi de un bătrân se îndreptau spre casa îndoliată.
— Mijlocitorii merg să ceară răgazul de o zi pentru familia Berisha, zise careva de la geam.
— O să li-l dea, oare?
— Cu siguranţă că da.
Cu toate acestea, cei din familia lui Gjorgu îşi luau măsuri de apărare. Ici-colo se auzeau glasuri: Murash intră repede în casă. Cen, zăvorăşte poarta. Unde să fie Prenga?
Toate rudele, mai apropiate sau mai de departe, luau aceleaşi măsuri. Momentul de după omor era cel mai primejdios, pentru că
familia victimei nu-şi dăduse încă consimţământul la răgazul de o zi, iar obiceiul pământului le îngăduia să ucidă şi să se răzbune pe oricare din neamul Berisha.
Cei de la ferestre aşteptau rezultatul discuţiilor din casa celui ucis.
Or să cadă la învoială, doamne? se întrebau femeile pe la colţuri.
În fine, cei patru intermediari ieşiră. Parlamentările se desfăşuraseră repede. După cum păşeau nu se putea deduce nimic, deşi, nu peste mult timp, cineva răspândi vestea:
— Familia Kryeqyqe şi-a dat consimţământul.
Pricepură cu toţii că era vorba de răgazul scurt, de douăzeci şi patru de ore. La cel mare, de treizeci de zile, încă nu se gândise nimeni, pentru că acela nu putea fi obţinut de familie, ci de obştea satului, şi, în afară de asta, el trebuia cerut numai după
înmormântare.
Ştirile zburau, din gură-n gură.
— Familia Kryeqyqe şi-a dat consimţământul.
— Au consimţit la răgazul cel scurt.
— Slavă cerului! Măcar douăzeci şi patru de ore nu va mai fi vărsare de sânge, şopti un glas hodorogit din spatele oblonului.
Ceremonia funerară avu loc a doua zi la prânz. Bocitoarele veniseră de departe, zgâriindu-şi obrajii după obicei şi smulgându-şi părul din cap. Vechiul cimitir din spatele bisericii se umplu de scurteicile negre ale sătenilor. După înmormântare, oamenii se îndreptară spre casa mortului. Printre ei se afla şi Gjorgu. La început nu voise să vină. Se hotărâse totuşi la insistenţele lui taică-său. Aşa
— 112 —
cere kanunul5, îi spusese, trebuie să mergi la înmormântare, ba chiar şi la parastas. Dar eu sunt ucigaşul lui, răbufnise fiul, eu l-am ucis, de ce să merg acolo? Tocmai pentru asta, i-o retezase tatăl. Oricine poate să lipsească, tu însă nu ai dreptul. Dar de ce? se împotrivise pentru ultima oară Gjorgu. De ce? Tatăl îl privise înfuriat şi Gjorgu tăcuse.
Mergea acum alături de consăteni, palid, cu pas şovăielnic, sub privirile piezişe ale oamenilor, priviri ce lunecau peste el şi se pierdeau în gol. Cei mai mulţi dintre ei erau din familia mortului.
Pentru a nu ştiu câta oară Gjorgu se întrebă cu năduf: Ce caut eu aici?
Ochii le erau reci, lipsea din ei orice urmă de ură, tot astfel cum fusese şi el cu o zi în urmă, rece, indiferent, în ascunzătoarea de pe marginea drumului. Acum, groapa proaspăt săpată, crucile de piatră
sau de lemn, majoritatea căzute într-o rână, dangătul trist al clopotului, toate acestea aveau în ziua aceea o legătură directă cu el.
Feţele bocitoarelor, zgâriate groaznic de unghii (o, doamne, cum mi-au mai crescut unghiile în ultimele douăzeci şi patru de ore, îşi zise el), şuviţele de păr smulse cu sălbăticie, ochii holbaţi, paşii monotoni ce-l înconjurau din toate părţile, atmosfera aceea macabră i se datora lui şi numai lui. Şi, ca şi când asta n-ar fi fost destul, fusese obligat să se lase cuprins de ea domol, până la contopire, alături de ceilalţi.
Cusăturile de pe bundele lor se apropiau la un pas de cele de pe veşmântul lui, ca nişte şerpi veninoşi gata-gata să se înşface. Ba chiar, în timpul mersului, aproape că se atingeau. Dar nu-i păsa de nimic. Răgazul de douăzeci şi patru de ore îl apăra mai bine decât meterezele oricărei cetăţi. Ţevile puştilor li se înălţau pe umăr, dar în momentul acela ele nu aveau dreptul să se descarce asupra lui. Poate mâine… poate poimâine… Iar dacă obştea i-ar fi obţinut răgazul de treizeci de zile, atunci ar mai fi avut parte de încă patru săptămâni de linişte. Apoi…
Ţeava unei carabine se legăna de colo-colo, ca pentru a face altfel decât celelalte, câţiva paşi mai în faţă. O alta, scurtă, undeva, în stânga. Altele, de jur-împrejur. Care dintre ele… În forul său interior cuvintele „mă va ucide” se înmuiată şi se metamorfozară în „va ţinti asupra mea”.
5 Culegere de legi şi norme nescrise care au reglementat, secole de-a rândul, viaţa societăţii medievale albaneze în zonele de nord, cunoscute sub denumirea generică de Rrafsh (Platou).
— 113 —
Drumul de la cimitir la casa mortului părea nesfârşit. Urma, fără
putinţă de scăpare, parastasul. Se va aşeza la masă împreună cu toţi ceilalţi, i se vor pune dinainte bucatele, lingura şi furculiţa, iar el avea să se ospăteze.
În câteva rânduri îi trecu prin cap că trebuia să iasă din situaţia aceea lipsită de sens, să fugă din mijlocul consătenilor, chiar dacă
aceştia l-ar fi înjurat, l-ar fi batjocorit, i-ar fi zvârlit în faţă că
