Capitolul al treilea

Trăsura urca fără dificultate pe drumul de munte. Era un landou cu roţi de cauciuc, din cele folosite în capitală drept birjă de piaţă sau pentru plimbare, cu canapele tapisate în catifea neagră şi având, în plus, un aspect de vehicul de lux. Poate că tocmai din acest motiv umbletul ei pe drumul accidentat părea mai lesnicios decât te-ai fi aşteptat şi ar fi putut părea chiar mult mai lejer dacă n-ar fi fost însoţit de tropot de potcoave şi nechezat de cai, pe care aerul aristocratic al trăsurii nu le putea face să treacă neobservate.

Nelăsând mâna soţiei dintr-a sa, Besian Vorps se dădu aproape de geam şi încercă să se convingă că orăşelul pe care-l părăsiseră cu o jumătate de oră în urmă, ultimul oraş la poalele masivului muntos din nord, dispăruse în cele din urmă din raza vederii. Acum parcurgeau un pripor lin, oarecum ciudat, nici câmp, nici munte, nici podiş. Munţii încă nu apăruseră, dar umbra lor se simţea de mult.

Când şi când stropi minusculi de ploaie brumau ferestrele trăsurii.

— Stâncile Blestemate, spuse el în şoaptă, şovăind, aşa cum pronunţi numele cuiva a cărui apariţie ai aşteptat-o îndelung. Simţi cum cele două cuvinte îi provoacă femeii o tresărire vizibilă şi reacţia ei îl încântă.

Ea se apleacă spre el să vadă mai bine şi Besian îi simţi parfumul cefei.

— Unde?

El făcu un semn, apoi îi arătă cu mâna într-acolo, dar în direcţia

— 141 —

aceea ea nu zări nimic altceva decât o îmbulzeală de neguri.

— Nu e nimic clar, îi explică el. Mai avem încă destul de mers.

Ea îşi puse iar mâna peste mâna lui şi se lăsă pe spătarul canapelei. Smuciturile trăsurii făcură ca ziarul pe care-l cumpăraseră

cu puţin înainte de plecarea din orăşel şi unde scria, pe prima pagină, despre ei, să alunece şi să cadă, dar niciunul, nu se aplecă

să-l ia de jos. Ea zâmbi cu gândul aiurea, amintindu-şi titlul articolului dedicat călătoriei lor. „Un eveniment încântător: Scriitorul Besian Vorps şi tânăra lui soţie, Diana, au hotărât să-şi petreacă

luna de miere în masivul muntos din nord!”

Mai apoi articolul era niţeluş confuz. Nu se înţelegea bine dacă

autorul său, un anume A.G. (să fi fost, oare, cunoştinţa lor comună

Adrian Guma?) le elogia iniţiativa sau dădea glas unei invidii voalate.

La început, cu două săptămâni înaintea căsătoriei, aflând de la el despre intenţia de a întreprinde această călătorie, ea se arătase surprinsă. Să nu te miri câtuşi de puţin, îi spuseseră prietenele. Te măriţi cu un om neobişnuit, de la care vei auzi doar lucruri neobişnuite. La urma-urmei nu putem să-ţi spunem decât: bravo ţie!

Şi, într-adevăr, se simţea fericită! În zilele dinaintea căsătoriei, în cercurile mondene şi artistice ale Tiranei nu se vorbea decât despre viitorul lor voiaj. Cei mai mulţi se entuziasmaseră: vei părăsi lumea reală pentru cea a legendelor, a eposului autentic, pe care doar rar îl mai poţi găsi aievea în zilele noastre. Urmau cuvintele despre zâne şi vrăjitoare, despre rapsozi, ultimii aezi ai veacului, despre kanunul teribil şi măreţ ca nimic altceva pe lume. Alţii ridicau din umeri încercând să-şi arate clar opoziţia faţă de o astfel de idee, opoziţie legată înainte de toate de greutăţile drumului, cu atât mai mult cu cât era vorba despre o călătorie de nuntă, deci o situaţie mai delicată, iar în munţi frigul persista şi kullele legendare erau construite din piatră. Cei mai puţini fuseseră aceia care ascultau totul cu o uşoară

ironie, vrând parcă să spună: mergeţi, mergeţi în Nord, printre năluci, asta are să vă satisfacă pe amândoi şi mai ales pe Besian.

Deci, iată-i acum îndreptându-se spre sumbrul masiv muntos din nord. Masiv despre care ea citise şi auzise atât de multe pe vremea când studiase la Institutul de fete „Regina-Mamă” şi mai ales după

aceea, în timpul logodnei cu Besian Vorps. Munţii o atrăgeau şi o speriau. În realitate, din cele citite şi auzite de ea, ba chiar şi din scrierile lui Besian, nu pricepuse prea multe despre viaţa din masivul ascuns în ceţuri veşnice. Credea că tot ceea ce se spunea despre munţi avea un sens dublu şi vag. Besian Vorps scrisese despre Nord

— 142 —

povestiri tragico-filosofice, întâmpinate de critică la fel de vag: unii le salutaseră ca pe nişte capodopere, alţii le criticaseră lipsa de realism.

Diana îşi spusese în câteva rânduri că Besian întreprindea călătoria aceea neobişnuită poate mai puţin pentru a-i arăta ei curiozităţile Nordului, cât pentru a se verifica pe sine. Se contrazisese apoi zicându-şi că, dacă ar fi fost aşa, el ar fi putut veni aici cu mult timp înainte şi, pe deasupra, singur.

Acum îi privea cu coada ochiului profilul; din încordarea maxilarelor lui şi din felul în care se uita pe geamul trăsurii îţi dădeai repede seama că bărbatul îşi ascundea anevoie nerăbdarea. Diana înţelegea foarte bine de unde îi venea starea aceea de aşteptare continuă. Cu siguranţă, bărbatul trăia cu impresia că lumea fantastică despre care vorbea zile întregi întârzia să se arate. Afară, sub roţile trăsurii, continua să se deruleze coasta pustie şi nelocuită, presărată cu pietriş cafeniu-deschis peste care se cernea ploaia cea mai monotonă din câte existau. Lui îi e frică să nu mă plictisesc cumva, gândi ea şi încercă de două-trei ori să-i spună: nu te supăra, Besian, dar noi nu călătorim decât de-o oră şi, apoi, eu nu sunt atât de nerăbdătoare şi nici atât de naivă încât să-mi închipui că toate minunăţiile Nordului or să ni se dezvăluie dintr-o dată. Dar nu-i zise nimic, mulţumindu-se să-şi sprijine cu o mişcare firească fruntea de umărul lui. Intuiţia îi spunea că gestul acesta este mai liniştitor ca vorbele şi rămase mult timp aşa, privind pe furiş cum pletele ei castanii se legănau pe umărul lui în ritmul pasului cailor.

Era aproape toropită de somn, când îl simţi mişcându-se.

— Priveşte, Diana, îi zise încet şi o prinse de mână.

Departe, într-un colţ de drum, se zăreau câteva siluete întunecate.

— Munteni? întrebă ea.

— Da.

Cu cât înaintau către ele, cu atât mai înalte deveneau siluetele acelea. Cei doi stăteau cu feţele aproape lipite de geam şi, în câteva rânduri, ea şterse aburul format de respiraţia lor.

— Ce au în mâini? Umbrele? întrebă ea cu glas şoptit când trăsura fu la numai câţiva paşi de munteni.

— Aşa s-ar părea, îi răspunse el neatent. Hm, cine a mai pomenit aşa ceva?

Trăsura trecu pe lângă sătenii care priviră după ea. Besian se uită

în urmă, dornic să se convingă că ceea ce ţineau muntenii în mâini erau într-adevăr nişte umbrele vechi, cu spiţele rupte şi pânza sfâşiată.

— 143 —

— E pentru prima oară când văd aşa ceva, pronunţă el printre dinţi. Diana era la fel de surprinsă, dar, pentru a nu-şi supăra soţul, îşi ascunse mirarea.

Când zăriră ceva mai departe un alt grup de munteni, dintre care doi duceau câte un sac în spate, ea se făcu că nu-i vede. Besian Vorps îi urmări un timp cu privirea.

— Porumb, spuse el în cele din urmă, dar Diana nu-i răspunse. Îşi sprijini, în schimb, din nou capul de umărul lui şi părul începu să i se împrăştie şi să-i tresalte odată cu trăsura.

În timp ce el continua să privească afară, ea încercă să se gândească la lucruri mai vesele. În fond, ce mare lucru e să vezi un muntean cu un sac de porumb în spate sau un altul cu umbrela în mână? Întâlnise, la urma-urmei, zeci de munteni tăietori de lemne umplând străzile oraşelor în prag de iarnă, strigând trist „sparg lemne”, mai degrabă strigăt de pasăre decât de om. Dar Besian îi spusese că nu aceia erau adevăraţii reprezentanţi ai Nordului.

Părăsind din diverse motive ţinutul legendelor, aidoma arborilor smulşi din glia-mumă, ei se depersonalizau, îşi pierdeau calităţile originare. Adevăraţii munteni sunt cei din Nord, îi spusese el într-o noapte, făcând cu mâna un semn ce părea să desemneze mai degrabă înălţimile cereşti decât vreun punct cardinal de-ai fi putut crede că munţii din nord s-ar afla în cer şi nu pe pământ.

Lipit de fereastră, el nu-şi lua ochii de pe drum, speriat poate la gândul că soţia ar putea să-l întrebe dacă sătenii aceia jalnici, purtându-şi umbrelele zdrenţuite sau cocoşându-se sub sacul greu cu porumb sunt totuna cu falnicii stăpâni ai munţilor. Dar Diana, chiar dacă ar fi fost total dezamăgită, n-avea de gând să-l întrebe nimic.

Aşa cum stătea sprijinită de el, clipind uneori din pricina zgâlţâiturilor ca şi când s-ar fi apărat de tristeţea ce i-o trezea priveliştea pustietăţii, îşi aminti de clipele petrecute cu Besian Vorps în zilele în care se cunoscuseră şi în primele săptămâni de logodnă.

Cu speranţa de a însufleţi câtuşi de puţin priporul nesfârşit, risipi din belşug peste el castanii de pe bulevardul cel mare, uşile cafenelelor, sclipirile inelelor în ziua logodnei, băncile din parc acoperite cu frunze veştede şi multe, multe altele. Dar peisajul rămânea totuşi acelaşi. Goliciunea lui jilavă ar fi putut înghiţi într-o clipă nu numai întreaga rezervă de fericire a Dianei, ci, desigur, fericirea a generaţii întregi. Nu mai văzuse nicicând o asemenea pustietate. I se păru deci firesc ca de aici să înceapă Stâncile

— 144 —

Blestemate.

Fu trezită din somnolenţa aceea de o mişcare a umărului lui şi de glasu-i şoptit:

— Priveşte, Diana, o biserică.