Viaţa îi păru a se fi oprit în loc. Rănitul zăcuse mult timp la pat. Se zvonea că plumbul îi sfărâmase falca şi că rana obrintea. Iarna fusese lungă şi plictisitoare ca niciodată. Peste zăpada domoală (bătrânii cu greu îşi mai aminteau o zăpadă atât de liniştită) vântul şuiera la fel de monoton. Zef Kryeqyqe, unica ţintă a lui Gjorgu, bolea tot în pat, astfel că Gjorgu se simţea aidoma unui şomer ce bântuie de colo-colo fără treabă.

Iarna păruse, într-adevăr, nesfârşită. Şi chiar atunci când se zvonise că rănitul s-ar fi vindecat, se îmbolnăvi Gjorgu. Poate că, din dorinţa de a nu cădea la pat până nu şi-ar fi ucis duşmanul, ar fi rezistat cu ghearele şi cu dinţii, dar i-a fost absolut imposibil. S-a îngălbenit precum ceara la faţă şi a dus boala pe picioare o bucată de vreme, apoi n-a mai putut. A zăcut aşa două luni la rând, în vreme ce Zef Kryeqyqe, profitând de neputinţa lui, începuse să umble fără frică

prin sat. Din colţul odăii în care se afla întins, Gjorgu privea fragmentul de peisaj pe care i-l îngăduia fereastra şi aproape că nu se gândea la nimic. Era complet slăbit de boala îndelungată. Dincolo de fereastră se afla satul albit de zăpadă, de care, exceptând omorul plănuit, nu-l mai lega nimic. Se simţea demult străin, ba chiar de prisos în lumea aceea şi, dacă în cătun i se mai pronunţa totuşi numele, asta se întâmpla datorită aceluiaşi omor.

Privea ore în şir pământul acoperit de nea, îl privea dispreţuitor, parcă adresându-i-se: o să vin, o să vin cât de curând, numai să-mi fac mai întâi datoria. Şi gândul acesta îi stăruia atât de mult în cuget, încât avea momente în care i se părea că vede în adevăr pata de sânge ce marca locul unde glonţul său va lovi ţeasta celuilalt.

În primele zile ale lui martie se simţise ceva mai bine şi în a doua săptămână s-a ridicat din pat. Picioarele îi tremurau când a ieşit în curte. Nimeni n-ar fi crezut că, aşa slăbit de boală cum era, alb la faţă precum hârtia, ar fi putut să-şi răpună duşmanul. Asta a fost şi motivul pentru care Zei Kryeqyqe, ştiindu-l încă bolnav, căzuse în cursă.

Când şi când ploaia se rărea într-atât încât părea că se va opri, dar tocmai în ultimul moment începea să se cearnă din nou. Ziua era la fel de cenuşie. Trecuse probabil de prânz şi Gjorgu îşi simţea

— 135 —

picioarele amorţite. Intrase într-un alt ţinut şi el şi-a dat seama de asta după veşmintele sătenilor pe care-i întâlnea în cale. Cătunele erau tot mai îndepărtate de drumul mare. Ici-colo, în zare, se desluşea cu greu sclipirea mată a unei clopotniţe. Apoi, kilometri întregi nu mai era nimic.

Şi drumeţii deveniseră mai rari. Gjorgu întrebă din nou de kulla din Orosh şi într-un rând i se răspunse că ar fi aproape de tot, iar ceva mai încolo, când el se aştepta să fi fost, într-adevăr, la o aruncătură de băţ, i se spuse că mai avea încă destul de mers.

Amândoi trecătorii îi arătară cu mâna în aceeaşi direcţie, unde nu se zăreau însă decât negurile.

În două-trei rânduri Gjorgu avu impresia că înserează, dar nici vorbă de aşa ceva. Era aceeaşi după-amiază nesfârşită, cu sate depărtate de drum, izolate şi minuscule. Întrebă din nou de Orosh şi i se răspunse că acum era aproape. Ultimul drumeţ pe care-l întrebase îi arătase încotro să-şi continue drumul.

— Ajung până diseară? îl întrebase Gjorgu.

— Ajungi, ajungi, zise munteanul. Taman diseară o să ajungi.

Gjorgu porni mai departe. Se simţea grozav de obosit şi-şi închipuia uneori că seara întârzie să cadă pentru a-i lungi lui drumul, alteori că, din contră, depărtarea până la kullă ţinea înserarea atârnată în aer, împiedicând-o să ajungă pe pământ.

I se păru o dată că zăreşte prin ceaţă silueta kullei, dar arătarea întunecată se dovedi a fi o mănăstire de maici, precum cea pe lângă

care trecuse în dimineaţa zilei aceleia atât de lungi. După altă bucată

de drum crezu iar că ajunsese, ba chiar fu sigur că o zăreşte clar pe-o coastă de munte, dar când mai merse puţin pricepu că ceea ce văzuse nu era kulla din Orosh, nu era de fapt nimic altceva decât o pală de negură mai fumurie decât vălătucii din jur.

Speranţa că, în cele din urmă, e aproape de ţinta călătoriei sale i se nărui de tot când se trezi din nou singur pe drum. Pustietatea ce-l înconjura îi păru mai apăsătoare zărind cele câteva tufişuri pitice priveghind posace şoseaua. Ce-i asta? se întrebă Gjorgu. Acum dispăruseră şi cătunele izolate de adineauri şi, din păcate, păreau să

fi pierit definitiv.

Tot mergând, ridica uneori capul pentru a vedea apărând pe undeva kulla şi din nou credea că o zăreşte, dar nu se mai lăsa amăgit. Încă de copil auzise de kulla prinţului care, de secole, veghează la respectarea kanunului, dar nu o văzuse niciodată şi nici nu ştia altceva în plus despre ea. Locuitorii zonei muntoase îi

— 136 —

spuneau simplu Orosh, dar era imposibil ca din povestirile lor să

deduci ce înfăţişare avea. Acum, când Gjorgu o zărea de departe, fără

a crede totuşi că este ea, n-ar fi putut s-o descrie. În ceaţă, silueta kullei părea când înaltă, când scundă, când masivă, când zveltă.

Gjorgu crezu la un moment dat că asta vine de la faptul că drumul urca întruna în zigzag şi urcuşul făcea ca perspectiva să se schimbe mereu. Dar şi când ajunse mai aproape totul rămase la fel de neclar.

Fu sigur că aceea era kulla şi tot atât de convins că nu era ea. Ba i se părea că vede un acoperiş peste câteva clădiri izolate, ba mai multe acoperişuri peste aceeaşi clădire. Şi cu cât se apropia mai mult, cu atât mai mult se modifica aspectul clădirii. Acum avea impresia că şi kulla principală se ridica printre altele mai mici. După ce mai merse i se păru că prima dispăruse şi singurele rămase erau cele din jur. Şi încă şi acestea prinseră să se volatilizeze, până ce, apropiindu-se şi mai mult, băgă de seamă că nici nu era vorba de o kullă, ci de nişte case, dar nu, nici măcar case nu erau, semănau unor hambare părăsite. Jur-împrejur nu se zărea nicio fiinţă vie. Oare n-am greşit drumul? se întrebă el. În clipa aceea în faţa lui apăru un om.

— Birul pentru mort? întrebă omul, privind pieziş mâneca dreaptă

a lui Gjorgu şi, fără a aştepta răspunsul, îi arătă cu mâna una dintre clădiri.

Gjorgu o porni într-acolo. Simţi cum picioarele nu-l mai ascultă.

Ajunse înaintea unei uşi de lemn ce părea foarte veche, întoarse capul pentru a-l întreba pe omul de adineauri dacă trebuie să intre pe acolo, dar celălalt dispăruse. Privi uşa o clipă până să bată în ea.

Scândura era crăpată peste tot şi printre crăpături se zăreau o mulţime de cuie înfipte în ea fără rost, strâmbe şi anapoda. Rugina de pe ele pătrunse în lemn, impregnându-l.

Gjorgu ridică mâna să bată, dar în aceeaşi clipă observă că uşa aceea, străpunsă şi scrijelită de tot felul de fiare, nu avea clanţă. Nu avea nici măcar broască. Apoi văzu că uşa era întredeschisă. Atunci Gjorgu făcu ceea ce nu făcuse niciodată în viaţa lui: împinse uşa fără

să strige: e cineva acasă?

Înăuntru era semiobscuritate. La început avu impresia că

hambarul e gol, dar pe urmă văzu într-unul din colţuri un foc. Era un foc mocnit, făcut pesemne cu lemne umede, care scoteau mult fum. Mai-nainte de a-i descoperi pe oameni simţi mirosul şiacului ud al sumanelor, după care îi zări, unii şezând pe scaune, alţii ghemuiţi prin colţuri.

Se prăbuşi şi el într-un ungher, sprijinindu-şi puşca între

— 137 —

genunchi. Încet-încet ochii i se deprindeau cu întunericul. Amăreala fumului îl râcâia pe gât. Încercă să distingă semnul negru pe mânecile lor şi trase concluzia că erau cu toţi, la fel ca şi el, plătitori ai taxei sângelui. În total, patru inşi. Apoi băgă de seamă că erau cinci. Nu trecu niciun sfert de ceas şi i se păru iar că sunt doar patru. Cel de-al cincilea, pe care la început nu-l observase şi pe care, pe urmă, îl numărase printre ceilalţi, nu era altceva decât un buştean sprijinit cine ştie cum de perete în colţul cel mai întunecos.

— De unde vii? îl întrebă cel de alături.

Gjorgu îi spuse numele satului.

Afară se întuneca. Gjorgu se miră cât de brusc se înserase, de parcă seara aşteptase ca el să depăşească pragul hambarului, aşa cum ţi s-ar prăbuşi un zid în urmă, imediat ce te-ai depărtat de el.

— Nu eşti prea de departe, îi spuse vecinul. Eu am făcut până aici două zile şi jumătate.

Gjorgu nu ştiu ce să-i răspundă.

Intră cineva, care făcu uşa să scârţâie sinistru. Omul aduse un braţ de lemne şi le zvârli în foc. Lemnele erau plouate şi puţina lumină ce pâlpâia în jur se stinse şi ea. După asta, omul, ce părea olog, aprinse o lampă cu petrol şi o atârnă de unul din cuiele bătute în perete. Lumina galbenă a lămpii, filtrată de funinginea depusă pe sticlă, se străduia în zadar să ajungă în colţurile mai obscure ale hambarului.

Tăceau cu toţii. Ologul ieşi şi intră un altul. Acesta semăna cu primul, doar că nu avea nimic în mână. Îi privi pe toţi ca şi când i-ar fi numărat (întoarse capul de câteva ori spre buştean ca pentru a se convinge că nu e om) şi ieşi. Nu peste mult timp apăru iar cu un castron. În urma lui intră un altul care aduse câteva străchini de lemn şi două pâini de mălai. Acesta puse dinaintea fiecăruia câte o strachină şi câte o bucată de pâine, în vreme ce primul le umplu ulcelele cu ciorbă de fasole.

— Ai noroc, îi spuse lui Gjorgu cel de alături. Ai venit taman la masă. Dacă mai întârziai, ai fi răbdat de foame până mâine la prânz.

— Am niţică pâine şi brânză la mine, zise Gjorgu.

— De ce? se miră celălalt. Cei de aici dau de mâncare fiecăruia dintre noi de două ori pe zi.

— N-am ştiut, spuse Gjorgu şi muşcă un dumicat mare de turtă.

Turta era veche, dar şi el era tare flămând.