din felul în care hangiul îi întâmpină, pricepu că noii veniţi trebuie să

fi fost cunoscuţi în ţinut. Unul dintre ei, cel care se afla în mijlocul grupului, era un bărbat neobişnuit de scund, cu o figură palidă şi apatică. În spatele lui păşea un altul în straie orăşeneşti ciudate, cu o haină cadrilată şi pantaloni bufanţi băgaţi în cizme. Cel de-al treilea avea un chip pe care dispreţul părea să-i fi dominat celelalte trăsături şi ochi apoşi. Era clar, totuşi, că atenţia tuturor se îndrepta spre bărbatul cel scund.

„Ali Binaku, Ali Binaku”, auzi Gjorgu şoptindu-se în jur. Holbă

ochii şi nu-i veni să creadă că se afla sub acelaşi acoperiş cu faimosul străjuitor al kanunului, al cărui nume îl cunoştea încă din copilărie.

Mergând strâmb, hangiul conduse micul grup într-o încăpere vecină, destinată, pare-se, oaspeţilor de seamă.

Scundul adresă tuturor un salut printre buze şi îl urmă pe hangiu fără a privi în jur. Se vedea că e conştient de faima de care se bucura, lucru pentru care, surprinzător, nu-şi dădea deloc aere, atitudine obişnuită la cei de statură mică, deveniţi celebri, ci, din contră, în gesturile lui, pe figură şi mai ales în ochi îi stăruia o oboseală calmă.

Cei trei dispăruseră în odaia vecină, dar în salon comentariile continuau. Gjorgu îşi terminase cafeaua şi, deşi avea timpul măsurat, rămase să asculte cele ce se vorbeau în jurul lui. De ce o fi venit, oare, Ali Binaku? Cu siguranţă că pentru un sfat de taină.

Fiindcă, el se ocupase toată viaţa cu astfel de treburi. Îl chemau dintr-un ţinut într-altul, dintr-un steag într-altul pentru a-şi spune părerea în cazurile mai grele, când sfatul bătrânilor avea îndoieli în aplicarea preceptelor kanunului. Printre câteva sute de juzi de pe tot cuprinsul Platoului, doar zece-doisprezece se bucurau de o faimă

egală cu cea a lui Ali Binaku. Aşa încât el nu se deplasa niciodată

degeaba. De data asta se spunea ca ar fi călătorit pentru o problemă

de hotar ce avea să se judece chiar a doua zi în steagul vecin. Dar celălalt, al treilea, cine să fi fost? Cică ar fi medicul pe care Ali Binaku îl ia deseori cu el pentru cazurile mai grave, mai ales când e vorba de stabilirea rănilor plătite în bani. Stai niţel, dac-ar fi aşa, atunci Ali Binaku n-a venit pentru o neînţelegere de hotar, ci pentru altceva, deoarece în problemele de hotar medicul n-are niciun amestec. Adevărat, poate că s-a înţeles greşit motivul sosirii celor trei.

Alţii spuneau că ar fi venit, de fapt, pentru cu totul altceva, pentru o treabă tare încâlcită care avusese loc în cătunul de dincolo de munte.

Într-o încăierare cu împuşcături fusese ucisă o femeie aflată printre

— 127 —

combatanţi. Femeia era gravidă, copilul se dovedise a fi băiat şi bătrânilor satului le venea greu, probabil, să stabilească cine purta vina uciderii copilului. Poate că Ali Binaku tocmai pentru asta mergea într-acolo.

Dar celălalt, cel îmbrăcat ca o paiaţă, cu ăla ce-i? întrebau unii. Se găsi şi de astă dată cineva care să răspundă. Ala e un fel de slujbaş

la cadastru, cum dracu’ îi spune, are un nume stâlcit, nu fierar, nu morar, nici altă meserie din astea, ceva cu „metru”, pricepi, un nume ca naiba, pe care, dacă-l spui, îţi scrânteşti limba, geo, geo, geo…

Aha, mi-am amintit: geometru.

A, da, atunci e vorba de o neînţelegere de hotar, dacă a venit ăsta, geometrul, cum îi spui tu.

Gjorgu ar fi tot stat să asculte, cu atât mai mult cu cât se anunţau şi alte istorisiri, dar, dacă ar mai fi întârziat, risca să nu ajungă în seara aceea la Orosh. Se ridică, parcă spre a-şi birui îndoiala, plăti fasolea şi cafeaua şi, îndreptându-se către ieşire, îşi aminti în ultima clipă că nu întrebase încotro s-o apuce.

— Să mergi pe drumul mare, îi spuse hangiul, apoi, când o să

ajungi la Mormintele Mirilor, la răspântie, ai grijă s-o iei la dreapta.

Pricepi, la dreapta.

Când ieşi, ploaia se rărise binişor, dar umezeala stăruia în aer.

Cerul era la fel de mohorât ca dimineaţa şi, aşa cum unor femei nu le poţi ghici vârsta, era greu să stabileşti ce oră e.

Gjorgu păşea încercând să nu se gândească la nimic. Drumul şerpuia monoton printr-o pustietate pietroasă. Când zări pe o latură

câteva morminte părăginite îşi spuse: astea trebuie să fie Mormintele Mirilor. Drumul însă nu se bifurca şi el îşi zise că Mormintele Mirilor ar putea fi ceva mai departe. Şi într-adevăr, aşa şi era. Peste vreun sfert de oră le descoperi, la fel de părăginite ca şi primele, chiar mai jalnice, înnegrite de muşchi în întregime. Trecând pe lângă ele, îşi închipui cum mirii pe care-i întâlnise în cursul dimineţii o luaseră pe alt drum, ajunseseră aici şi intraseră în mormintele acestea, locuinţa lor definitivă.

La răspântie făcu la dreapta după cum îl sfătuise hangiul şi, îndepărtându-se, rezistă cu greu ispitei de a întoarce capul şi a privi încă o dată mormintele. O bucată de drum reuşi să nu se gândească

la nimic, cu sentimentul unei comuniuni ciudate cu spinările munţilor şi cu negura ce-l învăluia într-un dans lent. Nu mai ştia de câtă vreme păşeşte astfel. Ar fi vrut ca mersul acesta să ţină o

— 128 —

veşnicie, dar ceea ce-i ieşi în cale îl scoase din mrejele fanteziei. Erau ruinele unei case.

Depăşindu-le, privi cu coada ochiului grămada de bolovani de pe care semnele incendiului dispăruseră de mult, şterse de ploi şi de vântoasă, lăsând în loc un gri bolnav.

Gjorgu merse cât merse privind pe furiş ruinele şi, deodată, cu un salt brusc, depăşi şanţul drumului şi din câţiva paşi ajunse lângă

bolovani. Stătu un minut nemişcat lângă grămadă şi apoi, ca omul care, aflându-se dinaintea unui cadavru încearcă să înţeleagă de ce a murit cel din faţa sa, făcu doi-trei paşi şi ajunse la unul din colţurile casei. Se lăsă, pe vine. Dădu la o parte câţiva bolovani, merse la celelalte laturi şi, văzând că pietrele de temelie fuseseră aruncate, înţelese că se afla în faţa ruinelor casei unora ce încălcaseră legile ospitalităţii. Auzise că aşa erau împrăştiate temeliile casei în care era comisă crima considerată de kanun a fi cea mai gravă: violarea canoanelor ospeţiei.

Gjorgu îşi aminti cum consătenii lui pedepsiseră cu ani în urmă o astfel de faptă. Casa în care musafirul căzuse ucis fusese, dată

focului, chiar dacă locatarii ei se dovediseră a fi nevinovaţi. În fruntea tuturor păşea însuşi şeful familiei, cu făclia şi toporul în mână, strigând conform tradiţiei: „Toate păcatele satului şi ale steagului asupra mea să cadă”. În urma sa venea întreg satul. După asta, ani la rând, când aveau ceva să-i dea şefului acelei familii, îi dădeau cu mâna stângă şi pe sub genunchi, pentru a-i aminti că era dator să-l răzbune pe cel ucis, pentru că, se ştia, putea fi iertată uciderea tatălui, a fratelui, ba chiar şi a pruncului, a oaspetelui, însă, niciodată.

Ce trădare să se fi întâmplat în această casă, oare? se întrebă

Gjorgu, împingând cu piciorul câţiva bolovani, care scoaseră un zgomot înfundat. Privi în jur pentru a descoperi celelalte case ale satului, dar nu zări nimic decât alte ruine, douăzeci de paşi mai încolo. Ce-i asta? se miră el. Fără a pricepe nici singur de ce, se repezi spre cealaltă dărâmătură, se învârti în jurul ei şi văzu acelaşi lucru. Bolovanii de temelie fuseseră scoşi de peste tot. Să fi fost pedepsit oare un cătun întreg? se întrebă. Când dădu cu ochii puţin mai departe de o altă dărâmătură, se convinse că acesta era adevărul. Auzise ceva, cu ani în urmă, despre un sat care călcase legea, un sat dintr-un ţinut de hăt-departe, pedepsit de steag. Fusese ucis un mijlocitor într-o neînţelegere de hotar dintre două sate.

Steagul ceruse celor din cătunul vinovat răzbunarea oaspetelui şi,

— 129 —

fiindcă satul respinsese in corpore această cerere, steagul pedepsise întreaga aşezare.

Tropăind uşor o bună bucată de vreme, Gjorgu se învârti ca o umbră printre dărâmături. Cine să fi fost cel care, murind, luase după sine un sat întreg? Liniştea ruinelor era dureroasă. O pasăre, care din câte ştia Gjorgu zbura numai noaptea, făcu „orr, orr”. Gjorgu îşi aminti că se grăbea şi căută cu privirea drumul. Ţipetele păsării se auziră iar, departe de tot, chiar în clipa în care omul se întreba încă o dată cine să fi fost cel ucis mişeleşte, în satul acela blestemat.

Pasărea păru a-i răspunde cu strigătul „orr, orr” şi el avu impresia că-i strigă numele: „Gjorgu, Gjorgu”. Zâmbi de unul singur, vrând parcă să-i spună: acum vorbeşti aiurea, şi o porni către drum.

Peste puţin timp, încercând să-şi uşureze sufletul apăsat de amintirea cătunului mort, îşi aminti pedepsele mai uşoare din kanun. Uciderea oaspetelui era o crimă puţin frecventă şi, implicit, rară era şi pedeapsa respectiva. Cu mult mai rar se întâmpla să fie şterse de pe faţa pământului sate întregi. Îşi aminti că pentru vini mai uşoare se aplica pedeapsa alungării familiei vinovate, cu mic cu mare, de pe teritoriul steagului.

Gjorgu simţi cum, odată cu perindarea mai rapidă a gândurilor, i se îndeseau şi paşii, ca şi când, mergând mai repede, ar fi putut scăpa de toate aceste reflecţii. Pedepsele erau numeroase: izolarea sau despreunarea, cum se numea în kanun, când omul era îndepărtat pentru totdeauna dintre ai săi. (Izolat la necaz, la bucurie şi la fărâma de pâine.) Lăsarea pământului în paragină, însoţită de tăierea livezii. Înfometarea (în familie). Interdicţia de a purta armă o săptămână sau două. Legarea şi ferecarea în casă. Pierderea stării sociale a bărbatului sau a femeii.

Vreme îndelungată fusese torturat sufleteşte mai cu seamă de pedepsele aplicate de propria-i familie. Asta se întâmplase în perioada în care aşteptau cu toţii ca el să-şi răzbune fratele.

Nu putea uita dimineaţa aceea rece de ianuarie când taică-său îl chemase în camera de oaspeţi, la etajul de sus al casei, şi discutaseră

între patru ochi. Era o dimineaţă neobişnuit de senină, cerul şi zăpada căzută sclipeau amarnic, totul în jur era alb şi strălucitor, încât ţi-ai fi putut închipui că lumea întreagă ar fi fost în pericol de a se rostogoli nebuneşte şi sfărâma în milioane de aşchii cristaline.

Într-o dimineaţă ca aceea taică-său ţinuse să-i amintească de datoria faţă de fratele ucis. Gjorgu stătea lângă fereastră şi-l asculta pe taică-său, care vorbea despre răzbunare. Pete mari de sânge acopereau

— 130 —