locurile în ele trimisul personal al prinţului, delegaţii Bizanţului însoţiţi de arhiepiscopul principatului şi Stresi, a cărui uniformă
neagră, împodobită cu însemnele funcţiei sale, îl făcea să pară nu doar mai înalt, ci şi mai palid la faţă.
Arhiepiscopul se desprinse din grupul invitaţilor şi păşi spre podium pentru a rosti, pare-se, cuvântul de deschidere. Mai multe glasuri exclamară: „Linişte!”, „Linişte!”, până ce liniştea începu să
cuprindă încetul cu încetul curtea mănăstirii. Şi numai când ea deveni mai mult sau mai puţin deplină, se auzi un murmur pe care până atunci nu-l bănuise nimeni. Era murmurul mulţimii, din afara zidurilor.
Glasul arhiepiscopului, s-ar fi vrut puternic şi răsunător, dar se vede că-i lipsea cupola catedralei sub care îşi vădea de obicei solemnitatea. Insuficienta forţă a glasului său îl enervă pe prelat şi acesta tuşi, îşi drese glasul, dar vocea continua să-i pară
neînsemnată în imensitatea curţii, ale cărei ziduri l-ar fi ajutat poate, întorcându-i ecoul vorbelor, dacă n-ar fi fost atât de scunde. Şi totuşi arhiepiscopul continuă să vorbească. Spuse câte ceva despre scopul acestei adunări, convocată pentru a limpezi formidabila înşelătorie care, din nenorocire, căzuse pe capul satului acela, în legătură cu aşa-numita „ridicare din mormânt a cuiva şi drumeţia acestuia cu un
— 99 —
viu” (el accentuă cuvintele „cuiva” şi „cu un”, ca să se vadă, probabil, că nu vroia nici măcar să pronunţe numele lui Kostandin şi al Doruntinei), despre ecoul acestor plăsmuiri în lungul şi latul principatului, dincolo de graniţele sale şi chiar peste graniţele Arberului, despre catastrofele inimaginabile pe care asemenea erezii le pot provoca dacă sunt lăsate să circule liber şi, la sfârşit, despre încercările bisericii de la Roma de a exploata această erezie în diferendul cu sfânta biserică bizantină şi măsurile luate de aceasta din urmă pentru a descoperi înşelătoria.
— Şi acum îi dau cuvântul căpitanului Stresi, urmă el, cel care a fost însărcinat cu cercetarea acestor fapte şi care va prezenta un raport amănunţit despre desfăşurarea lor. El ne va clarifica aici, punct cu punct, modul în care s-a ivit această înşelătorie, cine se ascunde în spatele aşa-numitului mort ridicat, chipurile, din groapă, ce a fost în realitate călătoria surorii cu fratele mort, ce s-a întâmplat mai târziu şi cum a fost descoperit adevărul.
Un murmur puternic acoperi ultimele cuvinte ale arhiepiscopului, în vreme ce Stresi o porni către podium.
Ajuns acolo ridică ochii, privi mulţimea fără număr şi aşteptă până
se făcu linişte. Primele fraze le pronunţă cu o voce ce păru slabă la început, dar apoi, pe măsură ce liniştea redevenea dominantă, vorbele îi răsunară mai puternic. El prezentă în mod cronologic cele întâmplate în noaptea de 11 octombrie şi după aceea, vorbi despre sosirea Doruntinei, despre afirmaţia ei că ar fi venit cu fratele mort; despre îndoielile lui că la mijloc s-ar fi aflat un înşelător care o minţise pe Doruntina, că poate Doruntina o minţise pe maică-sa şi pe el însuşi, pe Stresi, că poate cei doi, femeia şi aducătorul ei necunoscut puseseră la cale împreună înşelăciunea, că fusese poate altceva, o răzbunare târzie, o datorie sau o problemă de testament. El relată apoi despre măsurile luate pentru aflarea adevărului, despre cercetarea arhivei de familie, despre controalele din hanuri şi de la punctele de trecere, ca şi despre eşecul tuturor încercărilor de a face lumină în această poveste. Apoi, Stresi vorbi despre răspândirea primelor zvonuri, despre bocitoare şi despre îndoiala pe care o avusese asupra sănătăţii mintale a Doruntinei, urmare căreia călătoria sa cu fratele n-ar fi putut fi decât produsul unei fantezii bolnave. Dar, continuă el, au venit oameni din familia soţului şi astfel s-a dovedit că această călătorie a fost reală şi că necunoscutul care o adusese exista cu adevărat. Stresi povesti apoi despre noile măsuri pe care el şi alţi slujbaşi ai principatului au fost obligaţi să le ia
— 100 —
pentru a explica această enigmă, măsuri ce au dus în cele din urmă
la prinderea înşelătorului, adică a celui ce jucase rolul fratelui mort, la Hanul lui Robert, în comitatul vecin.
— Pe omul acesta l-am cercetat eu însumi, continuă el. La început a negat că ar cunoaşte-o pe Doruntina. A negat totul şi, doar atunci când am dat ordin să fie pus la cazne, a recunoscut adevărul. Şi iată, conform spuselor lui, adevărul.
Stresi vorbi mai departe despre cele declarate de arestat. Un murmur de uşurare îi însoţea acum fiecare cuvânt. S-ar fi părut că
toţi cei prezenţi simţeau nevoia ca povestea aceea apăsătoare, macabră până atunci, să capete alt curs, ca sub aripa unui vânt de primăvară, din relatarea aventurii de dragoste a negustorului ambulant. Murmurul trecu, valuri-valuri, dincolo de zidurile mănăstirii, pe câmpul de afară, la fel cum trecuseră liniştea, fiorul şi groaza.
— Astea au fost vorbele lui, zise Stresi, ridicând glasul. Tăcu apoi câteva clipe, şi aşteptă revenirea liniştii de mai-nainte. Astea au fost vorbele lui, repetă el. Era miezul nopţii…
Liniştea începuse să se reinstaureze, dar murmurul ce venea din ultimele rânduri şi mai ales din afară era încă puternic.
— Era miezul nopţii când el şi-a terminat povestirea şi eu… Stresi făcu o altă pauză, ca o ultimă încercare de a întinde cât mai departe covorul de linişte. Atunci eu, spre mirarea oamenilor mei, am poruncit să-l pună din nou la cazne. Privirea lui Stresi fu străbătută
de o lumină rece. Scrută pentru o clipă chipurile uimite ale oamenilor, apoi pe celelalte, încruntate, din tribună şi deschise gura să vorbească doar atunci când i se păru că reuşise să scoată din mulţimea aceea uriaşă ultima rezervă de linişte.
— L-am pus la cazne pentru că mă îndoiam de cele spuse de el.
I se păru că simte un fel de cutremur înăbuşit, deşi era încă
linişte, aceeaşi linişte de adineauri. Zi acum, îşi spuse, complet transpus. Distruge totul.
— El a suportat torturile şapte zile, până ce într-a opta a recunoscut adevărul. A recunoscut deci că tot ceea ce spusese până
atunci fusese o minciună.
Cutremurul, ale cărui zgâlţâituri le simţise primul, fusese real, pentru că acum i se auzi şi zgomotul, un vuiet înfundat, e drept, întârziat, ca orice vuiet de cutremur, dar extraordinar de puternic.
Întoarse capul fulgerător spre dreapta, apoi spre stânga, într-acolo de unde se aştepta la strigăte şi vociferări, dar oamenii erau încă
— 101 —
liniştiţi. Doar chipurile lor împietrite îşi schimbaseră culoarea.
— A fost o minciună sfruntată, continuă Stresi, mirat că nu-l întrerupea nimeni. Omul acesta n-o cunoscuse niciodată pe Doruntina. Nu a vorbit cu ea, nu a călătorit cu ea, nu a făcut dragoste cu ea şi nici nu a adus-o acasă în noaptea de 11 octombrie.
Omul acesta a fost plătit pentru a declara ceea ce aţi auzit.
Stresi îşi ridică privirile, aşteptând ceva neştiut nici chiar de el însuşi.
— Da, plătit, urmă, după cum a recunoscut singur, de unii ale căror nume nu le voi pomeni aici.
Stresi făcu iar o scurtă pauză. Liniştea ce se întindea acum dinaintea lui părea liniştea de după un cataclism.
— Înşelătorul acesta şi-a jucat la început rolul în mod strălucit, când a negat că o cunoaşte pe Doruntina, şi la fel de strălucit mai apoi, afirmând că a însoţit-o acasă, urmă Stresi. Dar, cum se întâmplă adesea cu marii înşelători, care se trădează prin amănunte neînsemnate, şi el s-a trădat printr-un asemenea amănunt. Deci, acest înşelător, acest fals aducător al Doruntinei…
— Atunci, cine a adus-o pe femeia aceea? strigă de la locul său arhiepiscopul. Mortul?
Stresi privi într-acolo.
— Cine a adus-o pe Doruntina? Am să vă răspund, de vreme ce am fost însărcinat cu aceasta. Aveţi, răbdare, preasfânte. Aveţi răbdare, oameni buni.
