soţul, lăsându-i un bilet cum că pleacă cu fratele ei Kostandin şi au pornit amândoi la drum. În timpul călătoriei a avut relaţii amoroase cu ea. În final, după ce i-a comunicat că fratele Kostandin e mort demult, în lipsa unei alte minciuni care să justifice această călătorie cu un necunoscut, a convins-o pe Doruntina Vranaj să-i spună
— 89 —
mamei că a fost adusă de fantasma fratelui mort, conform promisiunii făcute de acesta pe când mai era încă în viaţă. După
care, înspăimântat, a încercat să dispară fără să atragă atenţia, dar a fost prins în împrejurări care vă sunt, desigur, cunoscute, în comitatul vecin, la hanul numit Hanul lui Robert. Din ordinul meu se află acum în izolare deplină. Aştept dispoziţiile dumneavoastră în vederea continuării acţiunii.
Căpitanul Stresi.”
Despre torturile ce tocmai începuseră jos, sub picioarele sale, Stresi n-a scris niciun cuvânt. Împăturind hârtia cu grijă, o sigilă şi o trimise imediat spre capitala principatului. O scrisoare mai mult sau mai puţin asemănătoare trimise la Mănăstirea cu Trei Cruci, dând ordin ca, dacă arhiepiscopul plecase spre centrul de reşedinţă, scrisoarea să-i fie expediată acolo.
Capitolul al şaselea
Căzu din nou zăpada, dar altfel decât prima oară, parcă mai intim şi mai duios. Ce-a fost să se albească de nea s-a albit, ce-a fost să
rămână negru, negru a rămas. Streşinile modelară primii ţurţuri, o parte dintre pâraie îngheţară ca de obicei, dar pojghiţa de gheaţă era atât de subţire, încât şi păsările stăteau cu greu pe ea. Se văzu imediat că iarna va fi blândă.
Sub acoperişurile strivite de zăpadă se comenta, ca niciodată, numai aventura Doruntinei. Toţi aflaseră acum despre prinderea aducătorului ei şi cunoşteau câte ceva din cele povestite de el, dar şi puţinul acela fusese suficient pentru a umple lumea cu vorbe, aşa precum cu un pumn de boabe poţi semăna un ogor întreg.
În zilele acelea numeroşi curieri veniră din capitală în ţinut sau plecară de aici la centru. Se zvonea că va avea loc o mare adunare pentru a potoli o dată pentru totdeauna agitaţia, creată de falsa poveste a ridicării fratelui mort din groapă. Din câte se aflase, Stresi pregătea un raport amănunţit, care avea să fie prezentat cu acel prilej. Arestatul fusese izolat complet într-un loc necunoscut şi era păzit cu străşnicie de orice ochi sau ureche străină.
Acele fragmente din povestirea sa ce reuşiseră să răzbată în afară
erau difuzate tot mai departe, transmise din gură în gură prin aburul iscat, de ger, călătoreau în trăsuri dintr-un ţinut într-altul şi din han
— 90 —
în han. Deşi, din pricina frigului, oamenii se deplasau mai puţin, în mod curios, zvonurile circulau cu aceeaşi iuţeală ca şi pe timp de vară. Ba chiar s-ar fi părut că, îngheţate de gerul iernii, cristaline şi sclipitoare cum erau, deosebite deci de zvonurile de vară, zvonurile acestea călătoreau mai în siguranţă, fără primejdia de a fi deformate din pricina caniculei, a moleşelii şi a creierului înfierbântat. Totuşi, asta nu însemna deloc că rămâneau neschimbate, că nu se umflau, că nu-şi modificau contururile în timpul deplasării lor zilnice. Şi, de parcă nu s-ar fi mulţumit numai cu atât, oamenii spuneau: „Ai răbdare, vei auzi altele încă şi mai grozave”. „O, doamne, ce ne-a fost dat să trăim”, şopteau înainte de a se despărţi.
Aşteptau cu toţii adunarea cea mare, când avea să fie clarificată
punct cu punct întreaga poveste. Se spunea că la ea va veni nobilimea din întreg principatul, ba chiar din toate principatele Arberului. Erau voci care afirmau că va fi prezent însuşi prinţul.
Altele şopteau că la adunare aveau să sosească înalţi prelaţi ai bisericii bizantine, ba, de ce nu, spuneau unii, desigur, mai puţini, ar fi putut veni însuşi Patriarhul.
Pentru că, contrar celor ştiute până acum, treburile au luat o mare amploare. Veştile au ajuns până în capitala universală a bisericii ortodoxe, la Constantinopol, şi se ştie că, pentru asemenea lucruri, acolo nu există iertare, înalţii prelaţi bizantini au fost extrem de neliniştiţi, ba chiar se zvoneşte că aflase chiar şi împăratul, care la auzul veştii nu dormise o noapte întreagă. Pare-se că lucrurile erau mult mai grave decât păruseră la început. Nu era vorba dacă apăruse sau nu un strigoi sau orice altceva asemănător, fapte pe care biserica le osândise şi le va osândi în vecii vecilor. Nu, de astă dată se vorbea de ceva mult mai important, ceva ce, ferească-ne domnul, zguduia din temelii biserica ortodoxă. Se vorbea despre apariţia unui „Nou Cristos”, văleu, ţine-ţi pliscul, pricepi tu, un Nou Cristos, pentru că, până azi, un singur om s-a ridicat din mormânt, Isus Cristos, iar aici a fost cât pe ce să aibă loc o profanare de neiertat: s-a crezut în învierea altuia, deci în existenţa a doi Cristoşi, deoarece, dacă astăzi o să accepţi că un altul a putut face ceea ce a făcut Isus, mâine vei fi convins că acest al doilea Isus poate fi rivalul primului, doamne fereşte.
Nu în zadar Roma vrăjmaşă aştepta să vadă cum va fi rezolvată
povestea aceasta. Cu siguranţă că preoţii catolici exagerează mai mult ca oricine istoria învierii lui Kostandin, aşa încât să aibă prilejul să aplice bisericii ortodoxe lovitura de graţie, acuzând-o de o erezie
— 91 —
nemaivăzută. Iată de ce treburile se încurcaseră nemaipomenit şi se vorbea despre un război universal al bisericilor. Se zvonea chiar că
înşelătorul care o adusese pe Doruntina nu era altcineva decât un agent al bisericii de la Roma, cu această misiune. Alţii mergeau şi mai departe: se spunea că însăşi Doruntina căzuse în plasa catolicilor, acceptând să-i slujească. Doamne-Dumnezeule, ce ne aud urechile, se minunau oamenii. Iată, deci, cum stau lucrurile. Dar biserica ortodoxă din Bizanţ, care pentru asemenea fapte nu iertase nici patriarhi, nici împăraţi, prinsese până la urmă firul mârşăviilor şi avea să clarifice în curând totul. Duşmanii ei or să rămână cu buza umflată.
Aşa vorbeau o parte dintre oameni. Alţii dădeau îndelung din cap.
Nu pentru că n-ar fi fost de acord cu cele spuse de ceilalţi, ci fiindcă
se îndoiau ca nu cumva zvonurile despre ridicarea din mormânt a lui Kostandin să aibă de-a face, depăşind cadrul intrigilor şi rivalităţii dintre cele două principale biserici ale lumii, cu un dat misterios, ce tulbură când şi când ca o miasmă minţile oamenilor, îi face să-şi piardă raţiunea, îi răscoleşte, îndreptându-i, buimaci şi orbi, spre dincolo-de-viaţă sau dincolo-de moarte, deoarece, după ei, viaţa şi moartea îl învăluie pe om necontenit şi, aşa cum există moarte în viaţă, aşa hălăduieşte şi viaţa în moarte şi apoi iar viaţa în moartea din viaţă sau altă moarte în viaţa din moarte şi aşa mereu, la nesfârşit… Destul, ziceau primii, ne-aţi încurcat minţile cu toată
harababura asta, nu puteţi vorbi mai clar? Şi atunci ceilalţi încercau să explice mai clar, grăbindu-se, deoarece simţeau cum negura le acoperă iar argumentele. Deci, reluau ei, falsa ridicare din morţi a lui Kostandin n-avea nimic de-a face cu el şi nu acolo, la mormânt, în cimitir s-a născut povestea asta, ci în însăşi conştiinţa oamenilor, cărora le-a venit pesemne timpul să se bălăcească în amalgamul de viaţă şi de moarte, la fel cum îi cuprinde uneori nebunia colectivă.
Dorinţa aceasta apare deci când la unul, când la altul, ca o epidemie răspândită de vânt, îi cuprinde pe toţi, până ce se transformă într-un iureş spre orgia comună, morţi cu vii, doamne, nu ne lăsa. Iar oamenii, minte-scurtă cum sunt, n-au habar în ce groaznică beţie se avântă, pentru că îi cuprinde pe toţi realmente dorinţa de a-şi îmbrăţişa încă o dată morţii, asta însă trecător şi întotdeauna după
acea rătăcire. Să-i vezi venind şi amestecându-se printre noi, şi-apoi să te ţii urgie. Uneori e greu să te înţelegi cu un bătrân de nouăzeci de ani, gândeşte-te cum va fi cu unul de nouă sute de ani. De aceea, pentru Kostandin, ca şi pentru vreun altul ce va încerca să revină la
— 92 —
viaţă, învierea va fi scurtă (tu du-te, eu am puţină treabă la biserică), deoarece viaţa lui de mort acolo îşi are rostul, în mormânt. A fost o vreme când se spunea că viii şi morţii trăiau împreună, oameni şi zei de-a valma, ba chiar se întâmpla să se şi însoţească viu cu mort, dând naştere unor făpturi ambigue, dar asta s-a petrecut în timpurile de barbarie şi nu va mai fi niciodată.
Cei care auzeau astfel de raţionamente şi preferau să gândească
mai simplu spuneau că, dacă ar fi fost vorba despre dorinţa de reînviere, n-ar fi fost nevoie să se convingă sau să-i convingă pe alţii că reînvierea e ceva fast sau nefast, pentru că aceasta e un fapt care nu depinde de nimeni. La urma-urmei, ziua apocalipsului va fi decisă
de Dumnezeu, ziceau aceştia, şi nu de altcineva, deci cu atât mai puţin probabil s-o anunţe un mort şi nu Dumnezeu însuşi. Tocmai aici rezidă răul zvonurilor despre învierea lui Kostandin, răspundeau alţii. Învierea lui a fost interpretată ca un semn, ca un semnal anunţând înaintea Domnului apocalipsul. Şi aceasta-i învinuirea pe care biserica de la Roma încearcă să o aducă bisericii ortodoxe: că
permisese răspândirea scornelii despre venirea apocalipsului. Acum, însă, lucrurile aveau să fie puse la punct. Biserica bizantină nu s-a lăsat surprinsă. Stresi descoperise până la urmă marea înşelătorie şi în curând toată ţara, ca să nu mai spunem toată lumea, de la Roma la Constantinopol, avea să afle adevărul. Cu siguranţă că Stresi va fi decorat.
Iată, acasă, la el lumina se stingea târziu de tot. Precis că lucra până în zori la raport. Cine ştie. Ce ne vor auzi urechile, repetau oamenii.
Nimeni nu mai vorbea decât despre descoperirea cursei în care căzuse Doruntina. Doar bocitoarele nu-şi modificau nici cu o iotă
bocetul. Sosi şi ziua morţilor, toţi îşi făcură vizitele obişnuite la cimitir, iar ele îl jeliră pe Vranaj cu aceleaşi cuvinte ca şi ultima oară.
Kostandine, fiul meu,
