Gjorgu privi cu coada ochiului prin deschizătura îngustă a ferestrei: o învălmăşeală de culori pe care doar luna martie le putea îmbrăca. După aceea aprilie, mai bine zis prima jumătate a sa. Simţi un gol în coşul pieptului. Încă de pe acum, aprilie îl înveşmânta întrun giulgiu dureros… Dintotdeauna, aprilie i se înfăţişase drept luna în care nimic nu-ţi poate izbândi. Luna iubirii, cum spuneau cântecele. Un aprilie neterminat… Totuşi, bine că se întâmplase aşa, îi trecu prin cap, fără a şti de fapt de unde îi venise ideea aceasta, de la sentimentul că-şi făcuse datoria fată de fratele ucis, sau poate din pricina anotimpului.

Nu trecuse mai mult de jumătate de ceas de la plecarea bătrânului şi el se obişnuise deja cu gândul că viaţa îi era împărţită în două. Ba chiar ajunsese să se convingă singur că ea fusese dintotdeauna aşa: o parte mai lungă, de douăzeci şi şase de ani, monotonă şi incoloră, în care martie şi aprilie se perindaseră de douăzeci şi şase de ori, douăzeci şi şase de ierni şi de veri şi partea cealaltă, cea scurtă, de patru săptămâni, năvalnică, repede trecătoare, alcătuită dintr-o jumătate de martie şi o jumătate de aprilie, ca o creangă frântă sub greutatea zăpezii.

— Ce-i rămânea de făcut în cele treizeci de zile? De obicei, oamenii se grăbeau ca în răstimpul acesta să facă tot ceea ce nu făcuseră

până atunci. Şi, când nimic însemnat nu le dădea ghes, se mărgineau să-şi ducă la bun sfârşit treburile zilnice. Dacă era vremea aratului sau a culesului munceau la câmp, dacă nu aveau de făcut niciuna din acestea, se apucau de lucruri şi mai obişnuite: reparau acoperişul stricat, îngrijeau de vite ori se urcau pe culmi şi priveau îndelung zborul vulturului sau jnepii încărcaţi cu chiciură. Cei neînsuraţi se însurau, dar Gjorgu n-avea de gând să facă aşa ceva.

Fata cu care îl logodiseră şi pe care, de fapt, n-o văzuse niciodată

căzuse răpusă de boală în satul ei îndepărtat cu un an în urmă, iar el nu se mai gândise la însurătoare.

Fără a-şi dezlipi privirea de priveliştea mohorâtă de afară, se întrebă ce-i rămânea de făcut în cele treizeci de zile pe care le mai avea de trăit. Uneori îi păreau puţine, chiar prea puţine, o fărâmă

— 116 —

neîndestulătoare de timp, după care, câteva minute mai târziu, cele treizeci de zile le socotea neînchipuit de multe, de lungi şi de zadarnice.

Şaptesprezece martie, murmură pentru sine. Douăzeci şi unu martie. Douăzeci şi opt martie. Patru aprilie, Unsprezece aprilie.

Şaptesprezece aprilie. Optsprezece… moarte. Şi aşa mai departe: aprilie-moarte, aprilie-moarte, fără mai. Mai, niciodată.

Şoptea ca în vis printre dinţi zile şi luni, când auzi paşii lui taică-său, care cobora de sus cu o pungă în mână.

— Fiule, ai aici cinci sute de groşi, preţul sângelui, zise întinzându-i punga.

Gjorgu îl privi mirat, ascunzându-şi mâinile la spate, cât mai departe de banii aceia blestemaţi.

— Ce? întrebă cu glas stins. Pentru ce?

Tatăl făcu ochii mari.

— Cum pentru ce? Ai uitat de birul pe sânge?

— A, exclamă fiul ceva mai liniştit. A, da.

Punga se mai afla încă în faţa sa şi el întinse mâinile.

— Poimâine trebuie să porneşti spre kulla din Orosh, urmă tatăl.

Până acolo ai de făcut o zi întreagă.

Gjorgu n-ar fi vrut însă să meargă nicăieri.

— Şi asta nu poate să mai aştepte, tată? Trebuie plătit imediat?

— Da, fiule. E grabnic. Taxa sângelui trebuie plătită imediat după

înmormântare.

Punga trecuse acum în mâna dreaptă a lui Gjorgu. Era grea.

Economiile câtorva ani, săptămână de săptămână şi lună de lună, în aşteptarea evenimentului.

— Poimâine. Repetă tatăl, la kulla din Orosh.

Merse apoi la fereastră şi rămase un timp privind gânditor afară.

În colţul ochilor i se aprinsese o luminiţă ciudată.

— Vino, îşi chemă fiul cu glas liniştit.

Gjorgu se apropie.

Jos, în ogradă, pe frânghia de rufe, atârna o cămaşă.

— Cămaşa lui frate-tău, zise bătrânul aproape în şoaptă. Cămaşa lui Mehilli.

Gjorgu rămase cu privirile aţintite într-acolo. Albă, cămaşa flutura în vânt.

După un an şi jumătate de la moartea fratelui, maică-sa spălase în cele din urmă cămaşa pe care acesta o purtase în ziua uciderii sale.

Un an şi jumătate, plină de sânge cum era, cămaşa aşteptase, după

— 117 —

cum cerea obiceiul, ziua în care avea să fie spălată. Se spune că, atunci când petele de sânge de pe ea încep să se îngălbenească, sufletul celui ucis se zbate neliniştit cerând răzbunare. Martor nepărtinitor, cămaşa dovedea ca nimeni altul că sosise momentul răzbunării. Prin ea, mortul glăsuia din adâncul pământului.

În nenumărate rânduri, la ceas de singurătate, Gjorgu urcase în odaia de sus şi o privise. Petele se îngălbeneau, se îngălbeneau mereu. Ceea ce mărturisea neliniştea mortului. Şi de câte ori nu o visase el albindu-se printre clăbucii de săpun şi fluturând apoi pe frânghie în vântul primăvăratic! Dar dimineaţa o regăsea tot acolo, plină de pete de sânge uscat.

Acum cămaşa era întinsă pe frânghie. La vederea ei nu simţi însă

nicio uşurare.

Ăst-timp, ca un steag nou ridicat în locul celui ferfeniţit, în odaia de sus a casei familiei Kryeqyqe fusese atârnată cămaşa celui abia îngropat.

Frigul sau căldura aveau să-i schimbe culoarea, poate pânza din care fusese ţesută avea să se rărească, dar nimeni nu va băga de seamă toate acestea. Pentru că ele vor părea tuturor nişte mesaje misterioase, cu neputinţă de tăgăduit.

Capitolul al doilea

Gjorgu străbătea platoul de câteva ceasuri bune şi totuşi nici un semn nu trăda apropierea kullei din Orosh.

Dealuri necunoscute lui sau chiar fără nume se dezvăluiau sub ploaia măruntă, golaşe şi triste. În depărtare se zăreau vag munţii, dar negurile erau atât de lunecoase, încât aveai mai degrabă impresia că în spatele lor zăreşti reflectată imaginea palidă, multiplicată ca într-un miraj a unui singur munte, decât un şir de culmi adevărate, una mai înaltă ca alta. Prin negură, munţii păreau ireali, dar, în chip ciudat, aşa cum erau acum te dominau mai amarnic ca pe vreme bună, când le desluşeai clar stâncile şi povârnişul.

Pietrişul de pe drum scârţâia surd sub opincile lui Gjorgu. Satele erau rare, iar centrele de subprefectură şi hanurile încă şi mai rare.

Dar, chiar dacă s-ar fi perindat unul după altul, el nu s-ar fi oprit nicăieri. Pentru că trebuia să ajungă la kulla din Orosh spre sfârşitul zilei, ba chiar, în cel mai rău caz, şi noaptea târziu, încât a doua zi să

poată să se întoarcă în cătunul său.