Din ziua aceea Stresi nu a mai fost văzut nicăieri. Nici ajutoarele sale, nici cei apropiaţi şi nici măcar soţia nu ştiau sau nu dădeau vreo explicaţie asupra locului unde se afla.

La Mănăstirea Veche au fost demontate pe rând tribunele şi platforma de lemn, hamalii au cărat scândurile şi stâlpii şi în curtea interioară nu a mai rămas nimic, deşi cuvintele spuse acolo de Stresi nu au fost uitate. Ele se transmiteau din gură în gură şi din sat în sat cu o iuţeală de necrezut. Zvonul că Stresi fusese arestat din pricina afirmaţiilor sale a căzut imediat. Se spunea că fusese văzut undeva; şi, chiar dacă nu fusese văzut, i se auzise tropotul calului.

Alţii se încăpăţânau să afirme că-l văzuseră pe Drumul Mare din Nord şi erau siguri că fusese el, deşi afară era ceaţă şi călăreţul avea obrazul acoperit de praf. „De unde să ştii, de unde să ştii?” se întrebau oamenii. „Ce nu-ţi mai trece prin minte, o, doamne!” Şi, cu glas tremurat, aşa cum vorbeşti când te pătrunde frigul, cineva completa: „Câteodată mă gândesc că el o fi adus-o pe Doruntina”. „Ia te uită, făcea celălalt, să vezi şi să nu crezi, omule.”

„De ce te miri, zicea primul, chiar din ziua în care ea s-a întors, eu nu mă mai mir de nimic.”

Şi tocmai atunci s-a petrecut ceva ce s-ar fi putut întâmpla oricând, dar nicicum în zilele acelea: o fată din sat şi-a găsit un mire la mare depărtare. Au rămas toţi cu gura căscată când au auzit despre această nouă Doruntină, tocmai atunci când se credea că

ideea căsătoriilor depărtate primise lovitura de graţie. S-a spus că

după întâmplările macabre din ultima vreme, familia fetei va strica logodna plănuită cu mult timp în urmă sau, cel puţin, o va amâna pentru altă dată, însă lucrurile nu s-au petrecut aşa. Nunta s-a făcut în ziua fixată, nuntaşii au sosit din ţara lor, despre care unii spuneau că ar fi la şase sau chiar opt zile de drum, şi, după ce mâncară, băură şi cântară, o luară pe tânăra mireasă cu ei. De la biserică şi până la răspântie i-a însoţit aproape tot satul, ca odinioară pe biata Doruntina şi, văzând-o pe mireasă atât de frumoasă şi de ireală sub vălul alb, cu siguranţă că mulţi se întrebau ce fantasmă o va aduce oare într-o noapte întunecoasă până în pragul casei. Dar ea, de sus de pe calul alb, nu lăsa să se vadă niciun semn de teamă pentru cele

— 105 —

ce s-ar fi putut întâmpla. Iar oamenii, privind în urma ei, clătinau din cap şi spuneau: „Poate că mireselor de astăzi le plac asemenea lucruri, Dumnezeule mare. Poate că le place să drumeţească la braţ

cu umbrele prin beznă şi pustiu.”

Octombrie 1979.

— 106 —

APRILIE

SPULBERAT

— 107 —

Capitolul întâi

Ori de câte ori îşi simţea picioarele amorţindu-i, îşi mişca uşor genunchii şi atunci pietrişul de sub el scârţâia trist. De fapt, tristeţea în el îşi avea obârşia. Nicicând până atunci nu i se mai întâmplase să

şadă nemişcat atâta vreme îndărătul zăplazului, pe drum, aşteptând pe careva.

Amurgea. Speriat, aproape cuprins de panică, privi prin cătarea puştii. În curând avea să însereze. Îţi va ieşi în faţă încă înainte de a se întuneca, îi spusese taică-său. Ai doar răbdare şi aşteaptă.

Mişcă încetişor ţeava şi, în crestătura ei, apărură câteva petice de zăpadă apoasă albind dincolo de drum. Apoi zări păduricea de măslini sălbatici. Pentru a suta oară îi trecu prin gând că în ziua aceea, în viaţa lui, nu era o zi ca toate celelalte. Ţeava reveni la crâmpeiul de zăpadă netopită din câmp. Ceea ce crezuse a fi o zi unică în viaţa sa, se rezuma acum la un pumn de zăpadă stingheră şi la câţiva măslini sălbatici, părând a aştepta şi ei încă de la amiază

cele ce urmau să se întâmple.

Încă puţin şi se va întuneca, îşi zise, iar aşteptarea mea se va dovedi zadarnică. În sinea sa creştea dorinţa ca seara să vină cât mai degrabă şi în urma ei să se prăvale noaptea, pentru ca el să poată

fugi cât îl ţineau picioarele din ascunzătoarea aceea blestemată. Dar ziua se stingea fără grabă şi mai avea deci de aşteptat. Deşi aceasta era a doua tentativă de gjakmarrja4 din viaţa lui, cel pe care urma să-i ucidă era acelaşi, aşa încât aşteptarea de acum putea fi socotită

prelungirea primeia.

Simţi din nou fiori reci la picioare şi îşi mişcă iarăşi genunchii, ca pentru a opri frigul să i se răspândească în trup. Cu toate acestea, răceala îi cuprinsese demult pântecul şi pieptul, ajungându-i până în creştetul capului. Îşi închipuia chiar şi creierul îngheţându-i frântură

cu frântură, aidoma peticelor acelora de zăpadă de pe câmp.

Nu reuşea să-şi ducă gândurile până la capăt, nici să găsească în ele vreun dram de logică. Îl stăpânea o ură neîmpăcată faţă de pâlcul de pomi şi de crâmpeiele de zăpadă şi îşi zicea uneori că dacă ele n-ar fi existat, demult ar fi putut să-şi părăsească locul de pândă.

La răspântie apăru cel sortit să moară, aşa cum mai apăruse în 4 Răzbunarea sângelui (lb. albaneză), obicei albanez medieval asemănător vendettei, astăzi eradicat.

— 108 —

după-amiaza aceea de nenumărate ori. Mergea cu paşi măsuraţi, iar ţeava puştii îi ieşea, neagră, dindărătul umărului drept. Omul din ascunzătoare se cutremură: nu mai era o închipuire, era chiar cel pe care-l aştepta.

Ca şi de sute de ori până atunci, Gjorgu îndreptă arma spre celălalt, ochindu-i ţeasta. Pentru o clipă, capul păru a se juca de-a vaţi ascunselea cu ţeava, ba chiar i se năzări să zâmbească

batjocoritor. În urmă cu şase luni i se întâmplase la fel, iar el, pentru a nu-şi sluţi victima (de unde să-i fi venit, doamne, mila asta în ultimul moment?), ochise mai jos, rănindu-l la umăr în loc să-l ucidă.

Celălalt se apropia. Numai de nu l-aş răni doar, îşi zise Gjorgu aproape tremurând. Despăgubirea pentru prima rană abia de reuşise s-o plătească şi o a doua nereuşită avea să-i ruineze familia de tot.

Moartea, însă, nu se despăgubea.

Cel aşteptat se apropia. Mai bine să nu-l ating deloc, decât să-l rănesc, gândi cel din ascunzătoare. Aşa cum îşi imaginase de sute de ori, înainte de a ochi, după cum cereau legile nescrise ale pământului, Gjorgu îi vorbi omului de pe drum. Nici atunci şi nici mai târziu nu reuşi să-şi amintească dacă din gâtlej îi ieşise vreun sunet sau nu. Adevărul este că victima întorsese pe neaşteptate capul. Gjorgu zări braţul celuilalt zvâcnind, ca şi când ar fi vrut să-şi smulgă puşca de pe umăr. Atunci trase. Imediat după aceea îşi ridică

privirea şi aproape mirat se holbă la omul din faţa sa. Mortul (deşi rămăsese în picioare, Gjorgu era convins că celălalt e mort) încercă să

mai facă un pas, puşca îi căzu într-o parte şi, în aceeaşi clipă, trupul căzu în partea cealaltă.

Gjorgu ieşi din ascunzătoare şi o porni spre cel răpus. Pe drum nu se zărea ţipenie de om. Îşi auzea propriii paşi. Mortul căzuse cu faţa în jos. Gjorgu se aplecă dinaintea lui şi-l atinse cu mâna, ca pentru a-l trezi din somn. Ce naiba face? se întrebă. Mâna atinse din nou umărul mortului, încercând parcă să-l readucă la viaţă. Ce m-o fi apucat? îşi zise iar. Înţelese însă brusc că se apropiase de victimă nu pentru a o readuce la viaţă, ci pentru a o întoarce cu faţa în sus, cum cerea obiceiul. Da. Asta voise, să-l întoarcă cu faţa în sus. Măslinii sălbatici şi peticele de zăpadă erau tot lângă el, observându-i fiecare gest.

Se ridică şi încercă să plece, dar îşi aminti că nu-i sprijinise celuilalt puşca de frunte.

Toate acestea le făcu ca prin vis. Îi venea să vomite şi în două-trei rânduri îşi spuse că avea să leşine. Câteva minute după aceea se

— 109 —

regăsi alergând pe drumul pustiu.

Cobora întunericul. Privi de câteva ori înapoi fără să ştie nici singur de ce. Nimeni. Drumul se pierdea în zare printre pâlcuri de pomi şi tufişuri, tăind în două ziua ce se sfârşea.

Auzi de undeva, din faţă, tropot de catâri şi mai apoi voci omeneşti. Câţiva săteni se apropiau la pas. Veneau din ospeţie sau poate de la târg. Se trezi în faţa lor mai degrabă decât se aştepta.

Printre bărbaţi zări femei şi copii.

Îi spuseră „bună-seara” şi el se opri, Mai-nainte de a le vorbi, arătă

cu mâna înapoi, într-acolo. De unde venea?

— La răspântia aia am ucis un om, zise cu glas aproape răguşit.

Puneţi-l cu faţa în sus şi aşezaţi-i puşca la căpătâi, oameni buni.

Pentru moment se făcu linişte.