— Nu. Sigur nu.
— Gândeşte-te bine, îl îndemnă Stresi.
— N-am la ce mă gândi, spuse tare arestatul. Îmi pare rău că şi dumneavoastră credeţi ca ei, domnule şef. Sunt un om onorabil. Am fost arestat în vreme ce zăceam în drum bolnav de moarte. E inuman!
Să-ţi revii din criză şi, în loc de a găsi ajutor şi sprijin, să te trezeşti în fiare! E groaznic.
— Deloc, zise Stresi. Cred că vei avea prilejul să te convingi de asta.
— Dar ceea ce faceţi e o tâmpenie, continuă prinsul cu hotărâre.
Cel puţin să fiu acuzat pentru ceva real, să-mi imputaţi că aş fi furat sau aş fi ucis pe careva. Dar dumneavoastră o ţineţi întruna: ai călătorit cu o femeie pe acelaşi cal. De parcă asta ar fi vreo crimă!
Regret că n-am declarat încă de la început, să fiţi cu toţii mulţumiţi: da, am călătorit împreună cu o femeie pe acelaşi cal. Şi? Ce reiese din asta? Sunt un om de onoare şi n-am minţit pentru că nu ştiu să
mint. Am să mă plâng oriunde am să pot. Şi prinţului vostru. Iar de va fi nevoie chiar şi mai sus, la Constantinopol.
Stresi îl privea ţintă. Arestatul îi susţinu privirea.
— Şi totuşi am să-ţi repet întrebarea aceea care ţi s-a părut groaznică şi fără sens, spuse Stresi. E pentru ultima oară şi te previn să te gândeşti bine înainte de a răspunde. Ai adus o femeie tânără, pe nume Doruntina Vranaj, din Boemia sau din alte ţinuturi îndepărtate, aici?
— Nu, răspunse răspicat arestatul.
— Atunci, vai de tine, zise Stresi fără să-l privească. Puneţi-l la cazne, li se adresă celorlalţi.
Ochii prinsului se holbară de groază. Deschise gura să vorbească
sau să strige, dar Stresi ieşi iute din beci. Urcând treptele în urma unuia dintre străjeri, ce-i lumina drumul, grăbi paşii pentru a nu auzi urletele arestatului.
Puţin după aceea, singur, se îndrepta spre casă. Ploaia contenise, dar pe drum erau o mulţime de băltoace. Stresi călca neatent cu cizmele prin ele. Nu se vedea nici la doi paşi. E noapte, pricepi, repetă
el cuvintele pribeagului.
Avu impresia că aude un glas de departe, dar nu era altceva decât lătrat de câine, ce se stingea treptat, concentric, difuzându-se tot mai voalat în noapte.
— 81 —
Trebuie să fie ceaţă, îşi spuse. Altfel n-are cum se explica o aşa întunecime. Să-ţi bagi degetele-n ochi. Stresi crezu din nou că aude vocea de adineauri. Ba chiar şi zgomot înfundat de paşi. Se înfioră şi întoarse capul. Zări în urmă lumina unui felinar ce pâlpâia la o distanţă greu de apreciat. Chipul cuiva, imprecis în lucirea palidă, brăzda întunericul. Stresi se opri. Felinarul şi băltoacele, trezite parcă dintr-un coşmar de lumina slabă, erau încă departe, când Stresi auzi iar glasul. Puse palma pâlnie la ureche pentru a desluşi cuvintele. Erau nişte „ho”-uri sau „oh”-un neinteligibile. În sfârşit, când omul cu felinarul se mai aproprie un pic, Stresi strigă:
— Ce este?
— A recunoscut, răcni celălalt de departe, bâlbâindu-se din pricina efortului. A recunoscut.
A recunoscut, repetă în sinea sa Stresi. Aşteptă apoi până ce omul ajunse lângă el. Trimisul respira sacadat…
— A recunoscut, slavă domnului, zise el şi întinse felinarul înainte, ca pentru a-şi face cuvintele mai convingătoare. Îndată ce-a văzut uneltele de tortură, a recunoscut imediat.
Stresi îl privea mirat.
— Vă întoarceţi, să vă însoţesc cu felinarul? întrebă omul. Vreţi să-l interogaţi?
Stresi nu-i răspunse. Regulamentul aşa prevedea. Arestatul să fie interogat îndată ce-a recunoscut, în starea în care se află, fără a i se da timp să-şi revină. Era şi noapte, momentul cel mai prielnic pentru o asemenea treabă.
Omul cu felinarul aştepta doi paşi mai încolo. I se auzea respiraţia greoaie.
Să nu-l las să-şi revină, gândi Stresi. Fireşte, să nu-l las să se odihnească nici măcar un ceas, nicio clipă. Să nu-i permit să-şi vină
în fire… Aşa e, îşi zise, în ceea ce-l priveşte pe el, dar pentru mine, cum este mai bine pentru mine? Nu cumva am şi eu nevoie de un răgaz?
Şi înţelese brusc că interogatoriul avea să fie poate mai chinuitor pentru el însuşi, decât pentru arestat.
— Nu, zise. N-o să-l interoghez acum. Trebuie să mă odihnesc şi eu, şi-i întoarse spatele omului cu felinarul.
A doua zi dimineaţă, când Stresi coborî în beci însoţit de ajutorul său, prinsul avea pe chip un zâmbet vinovat.
— Adevărul e că aş fi făcut bine dacă aş fi recunoscut încă de la
— 82 —
început, spuse el, fără a mai aşteptă întrebările lui Stresi. Şi poate că
aşa aş fi făcut, deoarece, la urma-urmei, n-am făcut nimic rău şi nimeni nu a fost osândit până acum pentru că a călătorit sau a peregrinat de colo-colo cu o femeie. Deci, aş fi mărturisit încă de la început adevărul şi cu siguranţă că aş fi scăpat de necazuri şi de beciul în care mă aflu şi aş fi fost la mine acasă, unde sunt aşteptat.
Dar s-a întâmplat ca eu, fără voie şi cu totul întâmplător, să mă
încurc în plasa minciunilor, din care să nu mai pot ieşi. Pentru că, după cum se întâmplă uneori cu acela ce spune o minciună
inofensivă şi nepăgubitoare, în loc să o recunoască la timp, se afundă
